Marele artist Eugen Mihaescu – ale cărui lucrări de grafică apărute în New York Times şi New Yorker le găsiţi pe site-ul său, EugeneMihaesco.com – , membru de onoare al Academiei Române, fost ambasador al României la UNESCO şi un penel ascuţit pe hârtie şi în scris, nu numai în linii artistice – după cum o dovedesc curajoasele sale volume memorialistice şi de atitudine “Între linii”  (Video aici si aici) şi “Strigăte în pustiu” -, un colaborator fidel al ziarului Ziua şi, apoi, al portalului Ziaristi Online, împlineşte astăzi 77 de ani. Redacţia îi urează “La Mulţi Ani!” şi la cât mai multe lucrări de artă, pe simeze dar si, mai ales, în ce ne interesează mai mult, prinse între coperţi de carte!

Pentru că Eugen Mihăescu – care l-a desfiinţat pe Patapievici şi în scris şi în instanţă şi se declară deschis a fi un naţionalist (Video mai jos) -, s-a numărat printre românii care s-au solidarizat chiar la Belgrad cu suferinţa civililor sârbi bombardaţi de NATO în urmă cu 15 ani, am ales să prezentăm azi omagiul artistic al academicianului faţă de victimele atacului barbar şi ilegal – aplaudat şi aprobat în ţară de personaje ca A. Pleşu, G. Liiceanu sau Zoe Petre -, o mică recenzie a cărţii sale realizată de Sorin Bogdan, unul din jurnaliştii cu care a stat sub bombe în capitala Iugoslaviei, cât şi un episod despre acele momente relatat chiar de către curajosul artist român.

La Mulţi Ani, Excelenţă!

Sorin Bogdan: o parte din intamplarile din aceasta carte o stiam din plimbarile alaturi de eugen mihaescu pe strazile ravasite de bombe ale belgradului, prin ungherele magice dintr-un paris doar de el cunoscut sau prin ce a mai ramas din vechile cartiere ale bucurestiului. o alta parte am trait-o fara a-i deslusi perfect toate intelesurile. restul este voiajul fabulos al unui artist prin furtunile unei lumi la trecerea dintre doua milenii, o lume desprinsa parca din imaginatia unui terry gilliam bantuit de fantasme siberiene.

intotdeauna l-am invidiat pe eugen mihaescu pentru talentul cu care reusea sa surprinda ACELE detalii care definesc atmosfera unui moment, maiestrie pe care incerc sa i-o fur de vreo 12 ani, de cand ne cunoastem. impreuna cu umorul fin si ironia muscatoare, acest talent da savoarea memoriilor pe care le-a asternut pe hartie. in zilele noastre, personaje asemenea lui nu mai exista sau sunt insipide, precum tom cruise din “mission impossible” fata de eleganta lui sean connery din seria james bond.

culisele Puterii au fascinat intotdeauna. eugen mihaescu le dezvaluie ca intr-un exercitiu de exorcism si reuseste portretul complet al unui ion iliescu alaturi de care a stat mai bine de un deceniu, in speranta ca batranul comunist se va putea schimba vreodata. “intre linii” este o carte care ii va deranja pe multi dintre profitorii tranzitiei, dar fara de care prea multe din tainele ultimilor 20-30 de ani ar fi ramas ascunse de ochii oamenilor obisnuiti.

Din cartea de memorii a artistului Eugen Mihaescu, “Intre linii“, aparuta la Editura Rao, prezentăm un episod despre atacarea Serbiei in timpul Pastelui, in anul 1999, moment trait de academicianul Mihaescu la fata locului, “intre liniile” frontului deschis de NATO chiar la Belgrad:

“Nu vreau să povestesc aici ce lucram la New York în acea perioadă. Cât de mult mă zbuciumam încercând să reînnod firul. Nu mi se vindecase nici rana provocată de experiența din România, în care mă implicasem inutil trup și suflet încercând să împing lucrurile înainte, fie și numai cu un milimetru, în direcția democrației. Pe de altă parte, nici politica americană nu mă mai inspira, câtuși de puțin, pentru desene. Cu atât mai mult cu cât asistam la pregătirea agresiunii împo­triva Iugoslaviei. În momentul în care l-am văzut și pe amicul meu Strobe Talbott făcând literalmente spume la colțul gurii, cu buzele subțiate, atunci când cerea vehement răsturnarea de la putere a lui Slobodan Miloșevici și bombardarea Iugoslaviei, m-am simțit de-a dreptul scârbit.

Mă întreb și azi: ce s-ar fi întâmplat în Statele Unite dacă, în decursul zecilor de ani, refugiații cubanezi ar fi ajuns să reprezinte nu 5%, ci 80% din totalul populației statului Florida? Dacă această nouă majoritate ar fi atacat secțiile de poliție tăind gâtul polițiștilor și ar fi cerut secesiunea statului în ideea că, atunci când nu va mai exista Fidel Castro, Cuba s-ar putea uni cu noul teritoriu ocupat astfel de cubanezi, realizând în acest mod un cap de pod pe continent? Ce ar fi făcut rezerviștii americani, Garda Națională? Oare n-ar fi intrat peste cubanezii din Florida ca să-i facă praf? Păi, asta s-a întâmplat în Kosovo! Albanezii reprezentau, după cel de al Doilea Război Mondial, ca populație, doar 15%. Cum au ajuns la 80% în 1999? Pentru că fugeau masiv din Albania comunistă. Sârbii nu puteau abandona Kosovo pentru că acolo se află Sucevița, Voronețul lor, toate mânăstirile, dar și câmpurile udate cu sângele strămoșilor în bătăliile antiotomane.

Atacurile din mass-media împotriva lui Slobodan Miloșevici mi s-au părut nedrepte. În perioada aceea, am văzut, pe canalul public de știri american, C-SPAN, un interviu cu președintele Iugoslaviei. Vor­bea o engleză perfectă pentru că a petrecut ani peste ocean, chiar la New York, unde reprezenta o bancă iugoslavă. Am fost uimit să aflu că, în anii ’70, frecventa același club de Jazz ca și mine: Blue Note de la numărul 131, pe West 3rd Street. Discursul sârbului către americani m-a impresionat foarte puternic. Miloșevici era un mare admirator al Americii! De altfel, când am ajuns la Belgrad și am văzut cât de critică era presa la adresa conducătorului statului, am realizat că nici vorbă ca Miloșevici să fie un dictator! Nici un dictator nu ar fi permis să se scrie așa ceva despre el! Mă scotea din minți ce se întâm­pla: pentru a se redresa economic, America avea nevoie, din nou, de un război, de o agresiune. Așa că am decis să mă duc la Belgrad. M-am oprit într-o escală la Paris, unde am făcut un desen reprezentând Statuia Libertății cu un craniu în loc de cap. Nu i se vedea nici torța, ci numai o parte din brațul ridicat, ca un fel de salut fascist. Fusesem inspirat de atacul american, petrecut cu numai o zi înainte, asupra unei coloane de refugiați din Kosovo. Culmea e că era vorba de alba­nezi, dar, din greșeală, americanii i-au bombardat făcând prăpăd. Asta s-a întâmplat într-o localitate numită Korisa. Așa că am datat desenul și l-am intitulat „Korisa“ după care i l-am trimis lui Ion Cristoiu, care l-a publicat pe prima pagină a Cotidianului.

Îndată ce am ajuns în România, l-am rugat pe Cristoiu, proaspăt întors de la Belgrad, să accepte să-i fiu corespondent de război pentru ziar. Apoi am cerut o audiență ambasadorului sârb. Mă gândeam că era bine să-l previn de intențiile mele. În ziua aceea, când am ajuns la ambasadă, m-am oprit în fața gardului din fier forjat care era plin de buchete de flori înfipte de bucureștenii care voiau să-și manifeste astfel simpatia față de poporul sârb. M-am întors pe călcâie și m-am oprit la intersecția Dorobanților cu Ștefan cel Mare unde era o flo­răreasă. Am cumpărat trei buchete: unul cu flori roșii, unul cu flori gal­bene și unul cu flori albastre și am înfipt acest tricolor parfumat în grilajul de la poarta ambasadei sârbe. Câteva minute mai târziu, amba­sadorul aproape că m-a îmbrățișat povestindu-mi, foarte mișcat, că a urmărit de la fereastră reacția mea în fața gardului înflorit.

Era o problemă să ajung la Belgrad. Circulația aeriană și fero­viară era întreruptă, așa că am luat avionul până la Timișoara, iar acolo mă aștepta șeful vămii pe care mi-l recomandase Boban, patronul restaurantului Aquarium din București. Am înnoptat la un hotel după care Ghiță Ciobanu m-a condus cu mașina până la câteva sute de metri de punctul de frontieră. De acolo am fost nevoit să continui drumul pe jos pentru că o coadă nesfârșită de autoturisme bloca șoseaua. Românii, întreprinzători ca de obicei, își umpleau rezer­voa­rele cu ben­zină după care își împingeau mașinile peste graniță unde vindeau prețiosul combustibil sârbilor aflați sub embargou. În timp ce treceam frontiera cu „bocceaua“ în spate (nelipsitul meu folder), nu mă puteam opri să nu mă gândesc la tinerețea mea în care visam să fug în Occident trecând cu piciorul în Iugoslavia. Zâmbeam în sinea mea că, iată, mi s-a îndeplinit visul cam târziu, e drept! Când am ajuns la postul vamal iugoslav, grănicerii, după ce mi-au verificat actele, mi-au spus:

– Bine ați venit, domnule Mihăescu! Vă așteptam de ieri!

E adevărat că eu, între timp, nu găsisem bilet de avion… Grănicerii mi-au făcut rost de o mașină care, într-o oră și un sfert, m-a adus la Belgrad. Pe drumul spre capitala Iugoslaviei, căscam ochii în dreapta și în stânga, uimit de talentul artistic al sârbilor pentru camuflaj. Trebuia să ai ochi foarte pătrunzători ca să îți dai seama ce se ascunde în tufișuri sau sub prelatele pictate cu flori de nuferi. La prima vedere, nu descopereai nici un semn care să trădeze prezența armamentului pregătit să opună rezistență unui eventual atac terestru american. Dar sârbii erau gata și, dacă acest atac ar fi avut loc, n-am nici o îndoială că i-ar fi făcut praf pe americani. Aceste pregătiri îmi arătau însă că invazia era așteptată dinspre granița cu România și asta mă întrista.

Odată ajuns la Belgrad, am tras la un hotel pe care mi-l reco­mandase Cristoiu pentru că managerul vorbea românește. Aici erau cazați și ceilalți ziariști români. La recepția hotelului mă aștepta un mesaj de la un tânăr jurnalist, Sorin Bogdan. I-am telefonat și am stabilit să ne întâlnim într-o piață centrală a Belgradului, la o cafenea. Sorin se afla într-un soi de semiclandestinitate pentru că sârbii n-au vrut să-i prelungească acreditarea considerând că jurnalistul de la Pro TV reprezenta un post de televiziune american și nu unul ro­mânesc. Nu l-au expulzat, dar ziaristul avea libertatea de mișcare re­strânsă (nu se putea deplasa în Kosovo unde aveau loc luptele) și nici nu putea profita de facilitățile Centrului de presă pe care oficialii sârbi îl puse­seră la dispoziția mass-media din întreaga lume. Sorin avea statutul unui turist român surprins de conflict la Belgrad. Ne-am întâlnit la cafenea și, în timp ce Sorin îmi povestea în amănunt viața capitalei sub bombe, am auzit sirenele sunând pătrunzător.

– Da’ ce se întâmplă? am întrebat eu naiv.

– Ce să se întâmple? În curând va începe bombardamentul!

– Și? Nu mergem la adăpost? m-am mirat eu în continuare.

– Păi, nu vedeți? Nu se mișcă nimeni, zise Sorin arătându-mi mesele pline de oameni.

– E o alarmă falsă? am insistat eu.

– Nu, e pe bune!

N-a terminat bine și am auzit întâi uruitul amenințător al avioa­nelor și apoi, la o distanță cam cât este între Piața Victoriei și Piața Charles de Gaulle, niște bufnituri. Numai atunci, de pe terasa aceea plină de lume, s-a ridicat o femeie care a plecat împingând un căru­cior cu un copil. Restul a rămas pe loc privind cerul și așteptând parcă să îi pice bombele în cap. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat la București într-o astfel de situație. Să vezi tu buluceală, mese răsturnate, plecări în fugă fără achitarea notei de plată! Multe lucruri am descoperit eu la Belgrad! În primul rând, abia atunci am înțeles cine sunt cu adevărat vecinii nostri: sârbii sunt incredibil de frumoși și curajoși, dar și niște cetățeni care, în plin război, nu se reped să golească rafturile maga­zinelor de sticlele cu apă minerală sau de alimente, ci cumpără numai strictul necesar. Nu numai pe sârbi i-am descoperit ca pe un popor erou, ci și pe cei trei tineri ziariști, compatrioții mei cu care mă pot mândri: Sorin Bogdan, Mile Cărpenișan și George Roncea.

De la cafenea, m-am dus direct la ministerul apărării ca să-mi fac și eu acreditarea de corespondent de război. Îmi amintesc că am completat niște formulare după care un funcționar cu grad de colonel a intrat cu ele pe o ușă pe care scria generalul nu-mai-știu-cum ca să obțină semnătura de aprobare. După câteva minute a ieșit de acolo și m-a întrebat:

– Când ați sosit de la New York, domnule Mihăescu?

– Acum trei zile, am răspuns eu sincer.

– Bun, asta am vrut să știu!

Am înțeles că sârbii erau perfect informați despre mine deși trecu­sem granița prezentând pașaportul românesc, nu pe cel american. Acum voiau doar să mă verifice. Cred că, pe toată perioada, nu m-au filat, sau poate au făcut-o atât de profesionist, încât eu nu am simțit.

Am cunoscut la Belgrad mulți oameni adevărați. Printre alții, l-am întâlnit pe poetul Adam Puslovic, care a fost foarte apropiat de prie­tenul meu Nichita Stănescu. Am fost invitat și la Uniunea Scriitorilor. Toți erau impresionați că, iată, un român, încă unul, a venit din soli­daritate, să stea cu ei sub bombe. Căci eu cred că nu am fost un cores­pondent de război în adevăratul înțeles al cuvântului, ci doar un om care voia să le arate sârbilor că este solidar cu ei. Așa înțelegeam eu solidaritatea: să stau alături de sârbi pe un pod, în timp ce șuierau în jur rachetele care nu nimereau ținta din cauza fumului gros al anve­lo­pelor arse (unele au ajuns din acest motiv până în Bulgaria!). Soli­dari au zis că vor să fie și alții ca Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican-Voiculescu sau Adrian Păunescu, dar nu știu cum se face că n-au găsit nici un mijloc de transport care să-i ducă la Belgrad… Mie îmi era rușine că avioanele NATO atacau venind dinspre România!

În prima mea noapte petrecută în capitala sârbă, a sunat din nou alarma. Am ieșit din cameră precipitat, întrebându-l pe Sorin Bogdan cum ajungem la adăpost. A fost pentru prima dată când m-am simțit cu adevărat bătrân pentru că cei trei jurnaliști m-au luat de braț și m-au urcat pe acoperișul hotelului „ca să-mi arate stelele!“ Era un cer extraordinar de senin. Un cer care îmi amintea de o copertă pe care am făcut-o pentru The New Yorker, în care constelațiile erau în­chise într-o călimară albastră. Așa am văzut și în acea seară pe cer, la Belgrad: Ursa mare și Ursa Mică, întreaga Cale Lactee.

– Fiți atent, mi-a zis unul dintre ziariști. Este o stea în plus în Carul Mare.

Într-adevăr, steaua s-a mișcat pe cer și așa am realizat că era un satelit militar pe care îl poziționau americanii ca să ghideze rachetele. O imagine de coșmar: steaua morții se ascundea între constelații ca să lovească mai bine. M-am cutremurat! A început apoi spec­tacolul antiaerienei sârbe. Amețit, m-am prins de un stâlp, sau așa am crezut eu. Mult mai târziu, când s-a semnat pacea, am aflat că era, de fapt, antena unui centru secret de comunicații pe care îl instalaseră sârbii la subsolul hotelului în care locuiam! Norocul nostru a fost că nici americanii n-au știut ce se ascunde sub hotel!

Apoi, „profesorii“ mei m-au învățat cum să deosebesc o rachetă lovită de antiaeriană, de un avion. Pentru că, în jurul Belgradului, armata sârbă instalase o adevărată cușcă protectoare, un grilaj de foc care se ridica la cer. Sistemul de apărare antiaerian sârb era simplu: trăgeau încontinuu cu tunurile „Praga“ instalate în formație strânsă. Era un baraj continuu, un tir infernal prin care, dacă încercau să treacă, rachetele sau avioanele puteau fi lovite. Și chiar erau! Îmi amin­tesc că, în zilele următoare, am avut ocazia să discut cu un ge­ne­ral sârb. Era îmbrăcat civil și eu l-am întrebat de ce nu fac public câte avioane doboară.

– E adevărat că nu le-am declarat pe toate, a venit răspunsul. În fiecare zi sosesc camioane grecești cu ajutoare și pleacă înapoi cu sicriele piloților americani doborâți. Dar cum am putea să ne grozăvim noi cu asta? Noi suntem mici, America e puternică! Lumea trebuie să știe că suntem niște victime!

Acolo sus, pe acoperiș, văzând că au lovit o rachetă Tomahawk, care a explodat în mii de fărâme incandescente, ca un joc de artificii, am început să sar în sus de bucurie, să dau din mâini și din picioare. La scurt timp, Mile Cărpenișan l-a auzit pe managerul hotelului urcând scara împreună cu poliția militară. Pentru că tot cartierul era la geam, nimeni nu se adăpostea în timpul bombardamentului. Unul dintre acești spectatori a reclamat la poliție că, pe acoperișul hotelului, e unul care face semne aviației americane. Ăla eram eu! Noroc că, în acea seara, nu aveam lanterna la mine (umblam cu ea mereu pentru că nu puteai ști când se tăia curentul electric). Mile mi-a tradus ce spunea directorul hotelului poliției:

– Nu, nu, nu, ce spion?! Ce semne? Ăsta este domnul Eugen Mihăescu care se bucură că am mai pocnit o rachetă!”

Va urma

Sursa: Ziaristi Online

Cartile lui Eugen Mihaescu pot fi gasite la

Dl. Corneliu Vlad confera de Ziua Limbii Romane 2014 Premiul Civic Media “Mile Carpenisan” dlui Vasile Ilica, cercetator nonagenar interzis in Ucraina, care explica de ce ne urasc rusii si ucrainenii.

“De ce ne urasc rusii” – Premiul Mile Carpenisan dlui Vasile Ilica, interzis in Ucraina by ZiaristiOnlineTV
La MTR de Ziua Limbii Romane 2014 cu ocazia conferirii Premiului Civic Media “Mile Carpenisan”, dl. Vasile Ilica, cercetator nonagenar interzis in Ucraina, explica cum a ajuns “persona non grata” in statul “vecin si prieten”

“De ce sunt interzis in Ucraina” – Cercetatorul Vasile Ilica la Premiul Mile Carpenisan 2014 by ZiaristiOnlineTV

30 august 2014 | Publicat de Redactor Dorian Theodor

Prin efortul și implicarea Institutului Frații Golescu pentru românii de pretutindeni și a Alianţei Internaţionale a Jurnaliştilor Români, „Ziua Limbii Române” a fost onorată printr-un mic regal al prezențelor la Clubul Țăranului Român, un regal al presei de limbă română din teritoriile istorice, a căror ediții tipărite au fost puse la dispoziția publicului prezent dar și al celor care simt, luptă și suferă pentru limba romană, pentru identitatea românească pe câmpurile mediatice și care după cum am văzut, spre norocul celor prezenți și nu în ultimul rând al neamului românesc, încă nu s-au „vindecat” și cred că nici nu se vor „vindeca” vreodată… Printre „nevindecați”, mai noi și mai vechi s-a distins prezența domnului Vasile Ilica, scriitor, publicist, veteran de razboi, cercetator asupra masacrelor antiromanesti din nordul Bucovinei și martor al evenimentelor ce au culminat cu masacrul de la Fantana Alba. Dl. Vasile Ilica este cel datorită căruia vălul uitării și al ocultării istorice a acestui cumplit masacru a fost rupt și îndepărtat.

Vasile Ilica, devenit “persona non grata” in Ucraina la 88 de ani, în urmă cu doi ani, a fost distins de Ziua Libertatii Presei 2014 cu Premiul “Mile Carpenisan”, pentru lupta sa neobosita in numele adevarului istoric. Asociatia Civic Media si portalul Basarabia-Bucovina.Info i-au acordat dlui Vasile Ilica Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, in semn de omagiu pentru intreaga sa activitate in slujba adevarului, ca publicist si cercetator privind masacrele holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei. Premiul i-a fost înmânat personal de jurnalistul Victor Roncea de Ziua Limbii Române la București (foto) cu un laudatio făcut de cunoscutul analist de politică internaţională Corneliu Vlad. (29 august 2014) (N.R. R.B.N. Press)

Dl. Vasile Ilica se poate mandri ca este considerat un “inamicul public Nr 1″, al statului ucrainean, fiind in continuare interzis pe meleagurile sale natale, in ciuda schimbarii regimului si desi anul acesta implineste 90 de ani. Vasile Ilica a primit in aprilie 2012, in ajun de Sfintele Pasti si a doua zi dupa comemorarea masacrului de la Fantana Alba, interdictie de intrare in Ucraina pentru cinci ani, desi casa sa parinteasca si mormintele parintilor se afla in regiunea Cernauti a fostei republici sovietice. Situatia sa a fost adusa de Civic Media in atentia presedintelui Romaniei si a ministrului de Externe al Romaniei, acesta din urma trimitandu-l sa negocieze cu Securitatea ucraineana (SBU). Cu toate ca Romania, prin conducatorii ei vremelnici, se declara o sustinatoare infocata a integritatii teriotoriale a Ucrainei si a presupusului ei parcurs european si euro-atlantic, statul articificial vecin nu catadicseste sa respecte nici cele mai elementare drepturi ale romanilor, consfintite prin acorduri internationale. Aceasta fie ca sunt la ei acasa, in Transcarpatia, nordul Bucovinei, Tinutul Herta si Bugeac, Basarabia istorica, fie ca sunt cetateni ai Uniunii Europene, ca Vasile Ilica si alti doi jurnalisti profesionisti, declarati de asemenea “dusmani ai poporului ucrainean” pentru articolele lor despre comunitatea romaneasca din Ucraina, Simona Lazar si Valentin Tigau, de la Jurnalul National si Radio Romania. Sursa: basarabia-bucovina.info

Natalia Ghibrineț, din Basarabia, o aspirantă la jurnalism și militantă activă a Mișcării Civice „Tinerii Moldovei”, prezentă la eveniment, a impresionat cu determinarea sa activă pentru limba și cultura românească pe langă mai vechii lupători pe frontul media Victor Roncea, Corneliu Vlad, Ștefan Hostiuc.

Jurnalista Alina Radu din Chișinău, de la Ziarul de Garda a trecut de bariera distanței și a intrat in direct cu jurnaliștii de la eTransmedia prin Skype împârtășind impresii despre presa de limbă română din Basarabia.

Redacția România Breaking News vă invită sa luați parte la părtășia românească a presei și limbii române care s-a desfășurat la Clubul Țăranului Român prin intermediul înregistrărilor audio pe care le punem la dispoziția Dvs.

Audio: Victor Roncea, Corneliu Vlad si …Premiul „Mile Carpenisan” pentru Vasile Ilica

Audio: Vasile Ilica și „românii din Nordul Bucovinei” de Ziua Limbii Romane la Bucuresti

Audio: De Ziua Limbii Romane, cu ocazia decernarii Premiului „Mile Carpenisan” pentru Vasile Ilica, Stefan Hostiuc despre momentul cand l-a cunoscut pe Vasile Ilica la Cernauti

Audio: jurnalista Alina Radu in direct de la Chisinau despre presa de limba romana din Basarabia. Convorbire in direct cu colegii jurnalisti de la eTransmedia.ro de Ziua Limbii Romane la Bucuresti – Clubul Taranului Roman. 29 august 2014

Limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite. Acesta a fost și va fi în continuare rolul manifestărilor și onorării Zilei Limbii Române. Redacția R.B.N. Press îi felicită pe toți românii de Ziua Limbii Române dar și pe cei care se implică activ pentru păstrarea vie în conștiințele românești a unor astfel de zile care încetul cu încetul se vor consolida și se vor constitui în repere ale Civilizației și Culturii Românești.

DTh / R.B.N. Press

Foto: Daniel Sigfridson /R.B.N. Press

ZIUA LIMBII ROMÂNE la Muzeul Ţăranului Român. Cercetătorul român interzis în Ucraina, veteranul de război nonagenar Vasile Ilica, va inaugura CENTRUL de PRESĂ al ROMÂNILOR de PRETUTINDENI

Autorul: Luciana Pop în Eveniment / 29 august, 2014

Dl. Corneliu Vlad si Dl. Vasile Ilica la Muzeul Ţăranului Român cu Premiul “Mile Cărpenişan” oferit de Civic Media

Institutul Fraţii Golescu invită românii interesaţi de soarta fraţilor lor din jurul României, vineri, 29 august 2014, la ora 18:00, la Clubul Țăranului Român, la deschiderea primului “Chioşc de ziare ale românilor de pretutindeni”. Publicațiile vor fi disponibile pentru a fi consultate până pe data de 12 septembrie 2014.

Cu această ocazie, va fi omagiat şi cunoscutul scriitor, publicist și cercetător nonagenar interzis în Ucraina, veteranul de război Vasile Ilica, care va inaugura centrul de presă de la Muzeul Ţăranului Român, potrivit blog-ului Roncea.ro.

Scriitorul Vasile Ilica, originar din fostul județ Storojinet, actuala regiune Cernăuți, refugiat în Romania după 1944, veteran de război și cercetator al crimelor comise de Armata Roșie și NKVD pe teritoriul provinciilor istorice românești Basarabia și Bucovina, este considerat ”persona non grata” de către autoritățile de la Kiev. În aprilie 2012, acestea i-au refuzat intrarea în Ucraina, la punctul de trecere a frontierei Siret, comunicandu-i-se doar că are interdicție de a pătrunde pe teritoriul statului vecin, scrie site-ul ZiaristiOnline.

Vasile Ilica crede că interdicția de a intra în Ucraina este urmarea unei prezentări științifice pe care a încercat să o susțină în martie 2011, când, la Cernăuți, Societatea “Golgota” a organizat un simpozion pentru comemorarea a 70 de ani de la Masacrul de la Fântâna Alba. Autoritățile nu i-au permis să prezinte volumul “Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – Episodul: Nordul Bucovinei – zona de ocupație a URSS în perioada 1940-1991” -, pe motiv că titlul cărții și conținutul ei “au caracter provocator”.

Sursa: ActiveNews

Semnalat şi de SăNuUităm

Foto: Daniel Sigfridson si Ziaristi Online

Av. Mihai Nicolae la MTR despre presa din jurul Romaniei by ZiaristiOnlineTV

La  începutul acestei luni, mai precis pe 2 septembrie a.c., ziarul România liberă, patronat de omul de afaceri Dan Adamescu, arestat recent la cererea DNA pentru mituirea a doi judecători, a reîncălzit o ciorbă veche de un an a agentului sovietic Ion Mihai Pacepa, a cărui fantomă încă semnează cu mândrie atribuindu-şi gradul de general al… Securităţii române. Articolul în cauză fusese publicat cu un an în urmă pe WND, un site de unde bântuie, în van, România, stafia Pacepa.

Fostul nomenklaturist comunist-securist încerca prin elucubratiile lui, amplificate de ziarul de Dâmboviţa, să atace şansele României de a primi un portofoliu important în Comisia Europeană, inventând o presupusă apartenenţă a candidatei la acest post, Corina Creţu, la… KGB. Ca şi atunci când îsi agită gradele online, clona lui Pacepa, cel mai probabil un alt corupt din presa, fostul ziarist Andrei Bădin, prins de DNA şi SRI pentru luare de mită – 5000 de lei -, nu ştie că KGB-ul s-a cam transformat. Sau dacă ştie, explică prost în articol, afirmând ca KGB-ul e FSB-ul de azi. Şi cu SVR-ul , unde se află dosarul de cadre al lui Pacepa, ce ne facem?

Pseudo-articolul, care reflectă, din păcate, şi nivelul jenant la care a ajuns România liberă sub coruptul Adamescu şi subalterna sa, anticorupta Mungiu, este un melanj de minciuni negre şi gri sau prin omisiune. Fără vreo legătură cu pretinsul subiect tratat, fantoma lui Pacepa sare de la Corinta Creţu şi Colin Powell la cauza problemelor sale  patologice: expertul american Larry Watts, acuzat de fapte imaginare şi “antisemitism” pentru simplul motiv că a relevat românilor o serie de adevăruri istorice probate cu tone de documente, foste secrete pâna nu demult. Porţia de intoxicare se încheie apoteotic, cu invocarea curcubeului lui George Bush din Piaţa Revoluţiei, moment important din vizita preşedintelui SUA în România din noiembrie 2002, care a consolidat temeinic alianţa româno-americană. Eveniment la care, după cum ar fi putut afla şi cititorii României libere, Larry Watts a fost invitat să fie alături de George Bush atât de Ambasada Americii cât şi de Preşedinţia României.

Ce s-a întamplat? Încercând să mai reducă din nivelul de otrava online oferit de încarnarea lui Pacepa, profesorul Larry Watts a plasat un comentariu în care relevă în mod acurat si elegant adevărurile maculte în înfierarea proletară publicată de România libera. Dar din comentariu nu i-a rămas decât numele, conţinutul fiind şters de pe site, ceea ce ne-a atras şi nouă, de altfel atenţia.

Aşa că ne-am adresat autorului comentariului invizibil de mai sus. Larry Watts ne-a explicat că acesta a stat o vreme, cu tot cu conţinut, “în aşteptare”, după care a fost cenzurat.

Este de amintit că dr. Larry Watts l-a executat definitiv pe agentul sovietic Ion Mihai Pacepa în două articole care ar merita să fie introduse într-un manual al contra-dezinformării: Mr. Pacepa’s Disinformation I: Romania’s Anti-Vatican Operations şi Mr. Pacepa’s Disinformation II: Anti-Jewish Operations, publicate în traducerea românească şi de Ziaristi Online.

În numele adevarului, portalul Ziaristi Online este onorat să spele, cât de cât, din onoarea celei care a fost, o dată, presa română, şi publică aici comentariul suprimat de ziarul condus materialist-ideologic de tandemul corupt-anticorupt Adamescu-Mungiu cât şi comentariul unui român de pe blogul din SUA unde a apărut materialul lui Pacepa, un mesaj care sintetizează, credem noi, starea de ură la adresa României, care îl stăpâneşte şi defineşte pe mitomanul cronic sovietic cât şi pe succesorii săi.

Iată comentariul lui Larry Watts cenzurat în România – dar nu şi in America:

“My dealings with Romania during the communist period were hardly “sentimental,” they were my professional preoccupation as a Sovietologist.

The “rather fancy villa” to which Pacepa refers was the Bucharest headquarters of the Princeton-based and Carnegie-sponsored Project on Ethnic Relations (PER) that I headed as PER’s senior consultant from 1993 through 1997. It belonged to the Romanian Army and not the intelligence service when PER moved in, and it permitted PER to provide free housing for the various conflict resolution specialists, sociologists and senior police officers from the United States who donated their time and expertise to assist Romania.

My book “With Friends Like These: The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” (2010) is not “aimed at rehabilitating the despicable Nicolae Ceausescu.” It is about Romania’s behavior as a state actor within the Soviet alliance and internationally, and it examines that dynamic under both Ceausescu and his predecessor, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Nor do I make the ridiculous claim that the CIA somehow blocked the Romanian dictator from realizing his ‘inner-democrat’ – whose existence Pacepa hypothesizes, not I. My book focuses on Romania’s struggle for independence from the USSR and the Warsaw Pact’s countermeasures to further entangle it and isolate it from international partners.

Although my 1993 book “Romanian Cassandra” has little to do with the topic at hand, I would note that there were other reviewers than than Pacepa who judged the work “admirable,” including Sherman David Spector (American Historical Review (Vol. 99, No. 4 October 1994) and Dennis Deletant, who called it “one of the most penetrating views in English of inter-war Romanian politics” (Slavonic and East European Review Vol. 74, No. 1 January 1996).

On November 23, 2002 I had the pleasure of sitting on the dais behind President George W. Bush when he gave his famous “rainbow” speech. I was invited by the Romanian presidency for my role in PER’s inter-ethnic mediations and for my work on security sector reform and NATO integration. I was also invited to attend by the U.S. Embassy.

Larry L. Watts”

Şi iată şi ce punere la punct a primit clona lui Pacepa pe site-ul WND, de la un român care merită aplaudat. Citiţi până la capat:

Sursa: Ziaristi Online

de Corneliu Florea

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe prefaţa cu afirmaţia că Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipă. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent a împins autorul cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care în permanenţă au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului.

Pentru mine, pentru scrierea mea de faţă, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionis-mului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitu-late pe rând: Prima campanie transilvăneană 1918-1919, a doua campanie transilvăneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou, tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic.

PRIMA CAMPANIE TRANSILVĂNEANĂ

1918 – 1919

(paginile 76-86)

La început autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914 – 1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Troski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze, cultive şi fructi-fice o republică sovietică, a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun a fondat partidul co-munist ungar şi apoi o aripă transilvăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizo-nieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declara-ţie de război, în aprilie 1919 armata roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrai-nene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comu-nismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refa-cere a Ungariei, în care consideră România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei.

Un proverb românesc: Pe cine nu laşi să moara nu te lăsa să trăieşi, zice bine…

A DOUA CAMPANIE TRANSILVĂNEANĂ

1938 – 1940

(paginile 121-140)

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 că Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării al lui Horthy întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate fa-vorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei.

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa. După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi întreabă dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţia cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime din populaţia transilvă-neană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii populaţilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între 1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale iredentismul şi revizionismul ungurilor. Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au trecut la arestarea şi asasinarea con-ducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei antiromâ-neşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia româ-nească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cance-larului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe, cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

A TREIA CAMPANIE TRANSILVĂNEANĂ

1944 – 1946

(paginile 141-189)

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimici-toare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi au reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord-Vestului Transilvaniei, şi în plus, admi-nistraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fi înlo-cuită cu una românească. Fără îndoială, pentru aseme-nea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autori-tăţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică elibera-toare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benche-tuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comu-nişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua admi-nistraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos, pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la în-globarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoare-lor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp, în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari horthişti au fost! Şi astfel, la începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamen-tului sovietic din zonă, au cerut anexarea Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameninţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea!

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa. Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim, că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede, să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiul său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu…

***

Larry L. Watts şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovi-neni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă ungurii din UDMR să taie şi să spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968), au fost nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar acesta este un adevăr istoric.

Winnipeg – Canada

Extras din “Cine tulbură liniştea Transilvaniei” – de Corneliu Florea, Editura Aletheia, Bistriţa, 2012, Ed. a II-a rev.

Sursa: Ziaristi Online

Filosofia sentimentala a lui Andrei Plesu: ziua e cu sotia, noaptea ii umple frigiderul unei colege

Desi e casatorit de mai bine de 40 de ani si are doi copii, Plesu ii acorda mai multa atentie altei femei. Filosofia de viata a scriitorului Andrei Plesu pare sa nu aiba nicio legatura cu codul etic al familiei si Minima Moralia ci mai degraba se bazeaza pe versurile furtunoase cantate de Vali Vijelie.

Una e mama la copii, iar de mai multi ani… alta e pofta inimii. La cei 66 de ani ai sai, filosoful Plesu da semne ca joaca rol dublu in viata sentimentala si isi imparte timpul intre cea care ii este sotie de 42 de ani, Catrinel Plesu, si o presupusa amanta, colega de serviciu.

Vineri, in jurul pranzului, Andrei Plesu ajunge la domiciliul oficial. Zaboveste cateva minute in fata portii pe care iese intr-un final doamna Plesu. Schimba cateva vorbe care par sa-l indispuna pe filosof stramband din nas. Isi recupereaza borseta din masina apoi pornesc agale intr-o plimbare.

Cei 42 de ani de casnicie par sa mai fi racit din sentimente intrucat cei doi soti nu tradeaza niciun gest tandru. Sotii Plesu iau apoi pranzul intr-un restaurant. Intre ei totul pare la fel de roz ca vinul din paharul scriitorului, semn ca sotia inca se considera unica femeie din viata domnului Plesu.
Catrinel Plesu marturisea intr-un interviu ca, pe cand aveau doar 24 de ani, tanarul membru al partidului comunist a cerut-o de sotie intr-o carciuma mizerabila de pe langa facultatea de Drept. Gusturile filosofului par sa se mai fi schimbat intre timp atat la localuri… cat si la femei. Dupa pranzul copios, Andrei si sotia lui pornesc la pas spre masina in care se imbarca impreuna. La cateva strazi distanta, in zona Dorobanti, Catrinel isi ia ramas bun de la sotul aparent model. Ramas singur, Plesu isi vede de drum vorbind la telefon… cel mai probabil, cu cea de-a doua femeie din viata lui careia urmeaza sa-i dedice restul zilei.

Dupa un popas la birou, Andrei Plesu ajunge apoi, la ora fixa, in zona Victoriei. Pe acelasi loc in care era condusa in urma cu doua ore sotia, urca presupusa amanta, a carei varsta nu pare trecuta cu mult de 40 de ani. Prin traficul aglomerat cei doi schimba cateva cuvinte dar si priviri duioase. Dovada faptului ca nu se ascund de ochii lumii vine la supermarket, acolo unde isi fac cumparaturile ca-n familie. Tintesc mai intai raionul cu mezeluri unde se consulta asupra produselor. La fel schimba impresii si la raftul cu lactate. Daca pranzul l-a luat in compania sotiei, cina pare sa revina in grija presupusei amante.

Dupa ce a umplut traistele presupusei amante, generosul Plesu isi face pomana si cu o cersetoare, oferindu-i un leu. Incarca apoi cele trei sacose pline cu alimente in portbagaj sub atenta supraveghere a femeii. La domiciliul neoficial al filosofului, presupusa amanta descarca sarsanalele insa, galant, Plesu ia asupra lui toate greutatile. Dispar apoi in spatele usii pe care scriitorul intra de ani de zile.

Citeste si

Scrisoare deschisa a artistilor de la Teatrul National, de solidarizare cu Radu Beligan, in fata atacurilor lui Andrei Plesu

Revista Ciao a publicat in urma cu trei ani un scenariu similar cu cel din zilele noastre. Andrei Plesu si presupusa amanta, la cumparaturi, in pragul Craciunului. Relatia lor pare sa fie inca de atunci serioasa intrucat filosoful intra seara in casa femeii imbracat intr-o tinuta si iesea a doua zi purtand alte haine. Dupa ce a petrecut Craciunul in caminul presupusei amante, a doua zi s-a intors la sotie. Alaturi de unul din cei doi fii, au plecat incarcati cu mai multe cadouri, ca-n familie, in vizite. Catrinel Plesu, pe langa functia de director al centrului national al cartii, este o intelectuala care a tradus literatura, filosofie si eseistica din germana si engleza. Singurul lucru pe care nu l-a tradus pare sa fie propriul sot care a emis o definitie cel putin bizara: “Nevasta este cel mai apropiat dusman”. Presupusa amanta, in schimb, este psiholog si scrie la aceleasi publicatii la care si Andrei Plesu isi semneaza articolele.

M.N.

Info si VIDEO la CANCAN.RO

Sursa: Ziaristi Online

România între religia numărului şi Iubire

de Maica Neonila

Iubirea poartă un nume.

Numele referă creatul la necreat într-un mod inexprimabil prin număr, fiindcă suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.

Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, fiind o sinteză prin deducţie care nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Un fel de încremenire.

Ideologia aceasta îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol creştin – scrieri de un mare rafinament al minciunii, din care au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice şi oculte care astăzi se înmănunchează virtualiceşte: ura devine nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o „putere” de ordin spiritual care se uneşte cu omul din ce în ce mai mult.

Antropologia, oricât de forţat dezavuată ar fi (în acest moment istoric) de organicitatea cu care ar fi datoare să abordeze fiinţa umană ontologic religioasă, ar trebui, dacă ar fi sinceră, să recunoască, cel puţin fenomenologic, structura trihotomică a omului, trup-suflet-duh, nu numai ca grad de concentrare a energiei, cum tălmăcesc direcţiile fizicii speculative post-einsteiniene (eretice, desigur, fiindcă lucrurile văzute şi cele nevăzute, cele deduse şi cele experiate, diferă nu numai ca grad de coagulare sau mod de rarefiere a materiei, deci nu e vorba de o nouă doctrină emanaţionistă), ci ca fiind diferite în substanţă. Unitatea ontologică a celor trei puteri sufleteşti – Puterea cuvântătoare, înţelegătoare, pătrunzătoare, Dorirea (tinderea către ceva înafara sinelui sau către ceva mai presus de fire) şi Buna-Mânie (iubirea de dreptate, slujirea adevărului, vitejia, înfocarea înnobilatoare) e limpede observabilă mai ales la Omul Nou, adică Botezat, unde ele sunt armonios sinergice. Iar dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, atunci şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod. Aparţinând, cu toatele, Armoniei Universale a cărei raţiune de a fi este slava lui Dumnezeu, ar putea fi considerate strict de domeniul Ştiinţei, dacă întreaga ştiinţă nu ar depinde şi nu ar fi un subcapitol al Revelaţiei. Prin revelaţie s-a descoperit cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este, pentru om, sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Vedeau Toate culturile astronomice poetizau văzând soarele şi luna, dar numai prin revelaţie a primit Moise modul cum au fost create ele drept călăuze ale timpului într-o mişcare analogă: timpul supus veşniciei, iar omul, supunând timpul întru veşnicie.

Toată ştiinţa este Dar al revelaţiei către conştiinţa curată, CONştiinţa. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic. Dumnezeu Care este Sfântă Treime împreună-vecuitoare şi împreună-creatoare, iubeşte împreună-lucrarea, şi pe toate le-a făcut ca să fiinţeze împreună, prin Iubire. De aceea nimic, nici fiinţa, nici toate fiinţele, nici lumea în întregul ei, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu. Împotrivindu-se unimii sfinţite de revelaţia hristică, cei fără-de-lege unindu-se cu cei fără-de-minte, au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, sau din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Care e sensul timpului acestora, e vădit: o anti-parusie. Tâlcuită în Apocalipsă (şi cea de la Ioan, şi cea de la Daniil, şi descoperirile prorocilor), anti-parusia este pregătită asiduu prin paşi intermediari – avatarizarea, biometrizarea, binarizarea, microciparea, halucinarea, sclavia totală, şi, în final, judecata demonică dinainte de Venirea Mântuitorului. Noua Ordine Mondială nici nu pricepe, nici nu vrea să priceapă că una şi împreună nu există decât întru Unul Dumnezeul cel Adevărat, Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Prorocul mincinos care este „ştiinţa” aceasta are o lucrare devoratoare de energie (proprie): autosuficienţa elucubraţiei. Lacomă, principala ei sursă de hrană dinafară este marea masă de oameni „cuminţi”, căldiceii fără de care nu ar putea dăinui orice sistem totalitar.

Prin idolul Număr, antiştiinţa simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. creat de către sine, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. complet entropic (ne-legat[1] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la Număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman şi este o premieră în sens negativ absolut de-a lungul istoriei. Revenind la ideea utopiei ecumeniste, nu se poate decât conchide că lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar vădeşte că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici o forţă impersonală. Dimpotrivă, prin lucrarea răului, al cărei scop este ant-iubirea, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Faptul că pare nerăbdătoare să-şi încununeze totala parodiere a lucrării lui Dumnezeu este încă unul din semnele vremurilor. Probabil că Potrivnicul, încurajat de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că în fiecare clipă este învins de Numele şi de Crucea lui Hristos. Numele lui Hristos este mai presus de orice nume şi orice putere, în veac. Numele Lui înviază trupurile morţilor, înviază sufletele viilor, tămăduieşte bolile, alungă demonii, supune natura şi creaţia din cer şi sub cer, înţelepţeşte orbii, înalţă regii, surpă răul. Numele lui Hristos este cea mai mare comoară a credinciosului.

Aşa cum Creştinismul are simbol Sfânta Cruce, Religia Numărului are ca simbol microcipul, şi afirmă următoarele principii:

–         „lumea este autocreată” (printr-un ciclu hiperbolic ale energiilor ce se transferă până ce se adună într-un nucleu, etc.). Însă ateismul este neştiinţific prin simpla observare a naturii exterioare sau interioare omului, căci tot ce are lege, are cu necesitate şi Legiuitor mai presus de ea…

–         „nu există mântuire”. Această înfricoşătoare deznădejde, şfichiuitoare şi atotprezentă subliminal sub masca lucidităţii, vrea să subjuge omenirea vieţii pământeşti, ca omul să-şi nimicească în sine setea de Infinit şi de viaţa de dincolo, sădită în fiece suflet[2]. O altă concluzie, pe lângă evidentul îndemn la genocid şi sinucidere, e că Moartea e stăpânul suprem al lumii (orice sistem entropic având energie finită).

–         „trupul este întregul realităţii cuiva”, adică percepţia senzorială este unicul mod de cunoaştere posibil şi axiomatica reprezentare a unicei realităţi – iar sufletul (însuşi organul de percepţie al Realităţii) nu există! Ideea explică realul scop al transformării societăţii globale în masă de organe, adică rostul introducerii cardurilor de sănătate.

–         „orice fiinţă are voie să existe doar dacă este validată prin apartenenţa la sistemul de obedienţă totală faţă de Număr” – cu alte cuvinte, legiferează genocidul şi eugenia. Însă prin sinonimia care se face între ‚dreptul la credinţă’ şi ‚dreptul la viaţă’ care se propune, se afirmă involuntar şi un adevăr veşnic…

Lumea nu este doar informaţie. Ea este în primul rând şi în toate sensurile, taină. Matematica însăşi este un drum către Taină. Toate ştiinţele, artele şi credinţele, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, al cărei apex de abstracţiune nu este numărul, ci tăcerea uimită, dumirită, transfigurată, stare în care sufletul priveşte creaţia şi pe Creator de pe culmea cuvântului.

Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta, iar dacă duhul prin darul dumnezeiesc din el poate sintetiza orice lucru creat, o va face dându-i NUME.

Maşina însă, lucru fără viaţă, făcut de mâini şi de minţi omeneşti, traduce forme de viaţă în numere. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se obligă să-şi certifice existenţa numai prin număr şi numai prin maşină, nu înseamnă în cel mai interzis de Scripturi mod că se închină la număr şi la maşină, că maşina a fost creată special ca „să ţină un jurnal al fiarei”[3]? Sclavul cu puterea distrugerii, omul liber cu puterea adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere. Starea conştiinţei îl arată pe om sclav sau liber. Iar conştiinţa, imaginea ipostasului, nu poate fi judecată de creatură, şi cu atât mai puţin de maşină: Dumnezeu este Unicul Iubitor, Cunoscător şi Judecător de oameni.

Omul primordial, nedespărţit de cunoaşterea simplă a lui Dumnezeu întru Care era, Îl numea Dumnezeu, Unul adică, cu Care vorbea direct, ca şi cu o Singură Persoană. După gustarea din pomul cunoaşterii şi prin separarea de El, a primit o cunoaştere complexă şi acoperită a triipostatnicei Fiinţe Dumnezeieşti, din care nu distingea limpede decât Unimea şi lucrarea Ei suprafirească, dar nu lămurit Persoanele Treimii, şi nu înţelegea nici lucrarea energiei necreate, chiar dacă, în stare de pocăinţă şi curăţie, doar îi distingea prezenţa. Simbolul numeric se referea întotdeauna la mulţime iar nu la calitate sau la mod, întreg Vechiul Testament şi întreaga gândire mistică a lumii vechi folosind pentru esenţe, nume, iar pentru multiplicitatea de manifestare a aceleiaşi esenţe, numere. Acest mod de cunoaştere înţelege cantitatea ca fiind supusă ideii, sau formei, sau esenţei create, şi implică în mod acoperit recunoaşterea unui Unic Principiu Creator (fiecare prototip care poartă un nume determină raportarea numărului ipostasierilor la prototip, iar prototipul raportarea la Principiul din care îşi primeşte ipostasul).

Hristos mântuieşte prin credinţa şi botezul întru Numele Domnului. Eliminând din definiţia unui individ însăşi logosul, chip al Logosului-Dumnezeu, şi eliminând din conştiinţa socială recunoaşterea că rolul de creare, providenţă şi judecată aparţin numai Lui[4], sistemul bionumetric este un sistem anticreştin.

Pentru creştin, numele exprimă:

–         raţiunea de a fi a omului primordial : Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a numit Adam. Apoi l-a pus să numească toate cele create de Dumnezeu pe pământ, adică să cuprindă într-un nume raţiunea acelora de a fi.

–         puterea chemării Numelui lui Dumnezeu, început în zilele lui Enoh, (fiul lui Seth, fiul lui Adam), şi încununat în zilele lui Noe cu un legământ cu privire la trupuri, apoi în zilele lui Avraam cu un legământ cu privire la suflet şi trup, şi în zilele Domnului Iisus Hristos cu primirea unui legământ cu privire la duh-suflet-trup) prin care Dumnezeu redeschide, prin cuvântul viu al Duhului, calea către El celor ce cred

–         raţiunea de a fi a omului înnoit : prin Întruparea, răstignirea, Învierea, înălţarea Domnului Iisus Hristos, şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, omul a fost înălţat nu doar la vrednicia dintâi, ci la una şi mai măreaţă, primind nu numai mântuirea (părtăşia cu Dumnezeu), ci şi puterea de a fi îndumnezeit prin har

–         puterea numelui primit prin Botez exprimă crezul prin care omul primeşte mântuirea

–         puterea chemării Numelui lui Dumnezeu exprimă modul de a fi îndumnezeit prin har

Acestea sunt valorile cele mai înalte ale întregii omeniri. Aşadar tocmai fiindcă neagă aceste valori, noile documente sunt nu prin aparenţă, ci prin simbolistică, blasfemierea a tot ce a fost vreodată considerat sfânt de către Creştinătate.

Reeditarea unui text din 2010, de maica Neonila

Sursa: Ziaristi Online

[1] sau ne-religios

[2] Aici şi Papa, care se consideră înlocuitor de Dumnezeu, care cere închinare mondială şi care predică exclusivitatea vieţii pământeşti, are un mare rol în răspândirea acestei idei anti-creştine.

[3] Vers de Dan Coridaleu

[4] “Oricât de felurite ar fi lucrurile creaţiei, în orice existenţă individuală observăm pe de o parte fiinţa (ousia), şi calitatea (în existenţa senzitivă materia şi forma), şi pe de altă parte ceea ce le leagă într-o existenţă deosebită ce formează principiul de logos[4]. Existenţa fiinţei în orice lucru indică spre manifestarea în el a principiului existenţei; însuşirea obiectului, nefiind nimic altceva decât energia, mişcarea sa, indică spre manifestarea principiului vital; iar diversitatea calităţilor înseşi ce depind de diversitatea principiului din care sînt formate (logos), indică spre manifestarea principiului raţional, ce creează cu înţelepciune o astfel de diversitate. Prin aceste calităţi de bază, orice logos mic din fiecare lucru ne descoperă şi despre chipul existenţei Logosului PreaÎnalt. Astfel se prezintă trăsăturile caracteristice ale mărturisirii creştine a Dumnezeirii, ce-L prezintă ca o Persoană vie ce are Înţelepciunea şi Viaţa nefiind calităţi ci ipostasuri. În relaţie cu lumea, Logosului Îi revine locul principal de Creator şi Proniator. Existenţa, mişcarea şi diversitatea indică trei tipuri de energii ale Logosului puterea Sa de creare, de providenţă si de judecată în lumea fizică şi în domeniul moral[4].” – Prof. Epifanovici

“N-a fost canonizat până-n prezent nici un martir al luptei anticomuniste, cleric sau laic. În temniţele comuniste au intrat, mulţi pierind acolo, peste 2.000 de preoţi ortodocşi, iar peste 20 din aceştia au fost chiar executaţi, murind precum Mucenicii din Biblie.” Foto detinut politic eliberat: Dinu Lazar

APEL: Unde sunt străzile celor ce nu mai sunt?

Apel către societatea civilă românească în favoarea judeţului Argeş-Muscel şi a redenumirii de străzi în amintirea liderilor rezistenţei anticomuniste executaţi de călăi răsplătiţi cu 500 de lei: Traian Marinescu Geagu (1950), Lt. Toma Arnăuţoiu (1959) , Lt. col. Gheorghe Arsenescu (1962) şi organizaţia „Haiducii Muscelului”

În curând comemorăm 25 de ani de la căderea comunismului. 25 de ani – aproape o generaţie – de cînd Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte al României, a fost executat, premeditat, în Sfânta zi a Crăciunului anului 1989.

Nu ştim încă prea bine bine dacă sunt şi 25 de ani de la căderea definitivă a comunismului în minţile Parlamentarilor, ale Autorităţilor locale, indiferent de judeţ.

Pentru a avea această certitudine, Ei trebuie să facă fapte concrete. Altfel, Ne vom pune în continuare întrebări.

Printre acestea, este necesar ca Ei să fie cei care trebuie să consfinţească prin lege importanţa istorică a rezistenţei armate anticomuniste din fostul judeţ Muscel, a celor care au luptat în munţi sau care i-au susţinut pe cei care au făcut-o, intraţi în memoria colectivă, a oamenilor simpli, sub numele de “Haiduci”, “Haiducii Muscelului”. În timp ce în dosarele întocmite de Securitate, ajunse cu mare greutate la C.N.S.A.S., erau anatemizaţi astfel: “Banda Arsenescu-Arnăuţoiu”.

Există un început în toate. Iar în Argeşul renumit odinioară prin sălbăticia unor Ioan Cârnu şi Alexandru Dumitrescu, Mihail Nedelcu, Mihail Chicoş, Nicolae Pleşiţă şi Ion Dincă “Te-leagă”, acest început poartă un nume simbolic: „Enciclopedia Argeşului şi Muscelului”, o lucrare amplă, în patru volume, fundamentată ştiinţific.

În volumul I găsim fişele liderilor fondatori: Lt. col. GHEORGHE I. ARSENESCU (executat la Jilava, pe 29 mai 1962 – pag. 49-50) şi Lt. TOMA I. ARNĂUŢOIU (executat la Jilava, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959 – pag. 47). Iar în volumul al II-lea, fişa organizaţiei “Haiducii Muscelului” (pag. 185).

Coordonatorul lucrării, dl. Prof. univ. dr. Petre Popa, sintetizează astfel împortanţa jertfelor lor în prefaţa intitulată“Spiritul enciclopedismului şi Argeşul” (pag. XII):

“În debutul exprimării regimului comunist postbelic, zona nordică a Argeşului si Muscelului cunoaşte mişcările unor grupări opozante, cele mai active fiind conduse de Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu (ofiţeri). Denumite «Haiducii Muscelului», erau anihilate de Securitatea Statului în deceniul şase al secolului XX. Mulţi dintre luptători sau susţinători au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi în închisoarea Jilava”.

În nume personal, am iniţiat încă din vara anului 2014 demersurile necesare pentru ca autorităţile din judeţul Dâmboviţa să onoreze prin redenumire de străzi în Municipiul Târgovişte şi comuna Voineşti cu numele singurilor dâmboviţeni cu rol important jucat în organizaţia de rezistenţă armată anticomunistă Haiducii Muscelului.

Este vorba de doi intelectuali proveniţi din lumea satului, a localităţii Izvoarele (azi în componenţa comunei Voineşti). Mai întâi de toate, studentul ţărănist TRAIAN GH. MARINESCU zis GEAGU, cel care l-a obligat pe prefectul comunist Gogu Popescu, prin arderea urnelor de vot în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946, să le repete în prezenţa observatorilor străini. Ulterior, devine adjunctul Lt. col. GHEORGHE I. ARSENESCU (nume conspirativ “Tarzan”) şi este executat demonstrativ, fără judecată, pe 2 februarie 1950, în apropierea locurilor natale, la intersecţia şoselei Câmpulung-Târgovişte. Cadavrul tânărului a fost păzit de Securitate timp de 48 de ore, fără a putea fi înmormântat creştineşte, pentru că “asta e soarta bandiţilor din munţi”. În al doilea rând este vorba de Preotul profesor GHEORGHE I. COTENESCU, din neam de ctitori de biserici rurale în două judeţe, cel care şi-a petrecut două treimi din viaţă în judeţul vecin, Muscel şi care a garantat faţă de Lt. col. GHEORGHE I. ARSENESCU, pentru adăpostirea în munţii Muscelului a nepotului său, TRAIAN GH. MARINESCU GEAGU, dat, în urmărire generală pe ţară încă din noiembrie 1946 de Siguranţa Generală, apoi de Securitate. O astfel de faptă, creştinească, trebuia pedepsită, iar Preotul COTENESCU, cel mai bătrân din primul lot al muscelenilor, a fost arestat la 24 martie 1949, anchetat dur 14 luni la Piteşti de căpitanul Ion Cârnu şi condamnat retroactiv de Tribunalul Regiunii II Militare Bucureşti în cadrul Sentinţei colective nr. 478 din 11 mai 1950. Avea să revină în sânul familiei un schelet viu, reuşind, ca prin minune, să supravieţuiască regimului de exterminare practicat deja în penitenciarul Piteşti, chiar în perioada punerii în practică a oribilului experiment al „Reeducării prin tortură”.

Dar efortul principal trebuie direcţionat spre actualul judeţ Argeş, care înglobează încă din 1952 fostul judeţ Muscel, care trebuia să dispară de pe harta României şi datorită rezistenţei înverşunate împotriva comunismului duse de oamenii paşnici din munţii Muscelului şi de la sud de munţii Făgăraş. Căci nu degeaba au existat aici numeroşi haiduci, amintindu-ne de rezistenţa dârză pe care au opus-o strămoşii noştri, dacii, faţă de ocupantul roman. Numai că de această dată ocupantul extern era cel sovietic, iar cel intern erau uneltele lor locale, puşi să oprime un întreg popor.

La sfârşit de secol al XIX-lea, Nicolae Andreescu, un învăţător de pe valea Râului Doamnei, concluziona astfel:

„Cei ce locuesc mai pe sub păduri, fiind mai toţi şi vânători, sunt foarte «curagioşi» şi cutezători, iubind mai mult ca alţii libertatea şi neatârnarea, cauza care poate a contribuit ca cei mai mulţi HAIDUCI ŞI REVOLUŢIONARI să fie dintre acei ce s-au născut pe sub munţi”.

În munţii Muscelului, rezistenţa armată anticomunistă a început şi s-a sfârşit cu Lt. col. Gheorghe Arsenescu. În timp ce povestea partizanilor de la Nucşoara, conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, este mai bine cunoscută, nu acelaşi lucru îl putem spune despre Arsenescu şi prima sa organizaţie anticomunistă, iniţiată în spaţiul simbolic al unui schit monahal. Ofiţerul epurat Arsenescu a stat aproape doi ani în munţi (1948-1949) şi zece ani în autoizolare impusă (1950-1960). La Nucşoara, alături de fraţii Arnăuţoiu, a petrecut doar şase luni. Dar rolul său fundamental în fondarea ambelor organizaţii (Muntele Roşu şi Nucşoara) poate fi comparat doar cu acela jucat de Ion Gavrilă Ogoranu, alt mare luptător al rezistenţei anticomuniste din munţi.

În vara aceluiaşi an 2014, am înaintat autorităţilor din judeţul Argeş un memoriu în care am solicitat următoarele:

1) Să iniţieze către Parlamentul României proiectul de lege privind redenumirea actualului judeţ Argeş sub forma judeţului Argeş-Muscel. Într-o Uniune Europeană în care accentul urmează să se pună pe regiuni, este unica şansă de păstrare a numelui fostului judeţ Muscel pe harta României, nu doar ca o simplă formă de relief (muscele), ci ca teritoriu al cărui locuitori n-au pregetat să lupte împotriva barbariilor regimului totalitar comunist. Există suficiente argumente în acest sens, inclusiv precedente cum sunt: Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, judeţele Caraş-Severin şi Bistriţa-Năsăud etc.).

2) În municipiile Piteşti, Curtea de Argeş, Mioveni şi Câmpulung-Muscel să fie atribuite încă din anul 2014. nume de străzi care să introducă în memoria colectivă ceea ce a însemnat rezistenţa armată anticomunistă din fostul judeţ Muscel: Lt. col. GHEORGHE I. ARSENESCU, Lt. TOMA I. ARNĂUŢOIU, TRAIAN GH. MARINESCU GEAGU, Preot prof. GHEORGHE I. COTENESCU, Haiducii Muscelului.

Urgenţa se datorează faptului că în 2014 se împlinesc 65 de ani de la anihilarea , în cursul anului 1949, primei organizaţii Haiducii Muscelului, fondată şi condusă de Lt. col. GHEORGHE I. ARSENESCU în zona Dragoslavele-Muntele Roşu-Stoeneşti.

Vasta operaţiune a Securităţii s-a soldat, printre altele, cu condamnarea penală şi pedepsirea administrativă, în timp, a peste 100 de membri şi susţinători, inclusiv cu 4 persoane executate (TRAIAN MARINESCU GEAGU, Lt. col. GHEORGHE ARSENESCU, Maiorii ION DUMITRACHE şi NICULAE MIHĂILESCU).

Este şi motivul pentru care Lt. col. GHEORGHE ARSENESCU (nume conspirativ “Dr. Craiu”) a decis la sfârşitul lunii martie 1949 părăsirea unei zone devenită nesigură şi înfiinţarea unui al doilea centru de rezistenţă, iniţial sub conducerea sa, în zona Nucşoara, împreună cu Lt. TOMA ARNĂUŢOIU (“Mereanu”) şi PETRE ARNĂUŢOIU (“Bujor”). Un grup bine sudat şi care, deşi a fost părăsit de Lt. col. ARSENESCU, din motive insuficient elucidate până în prezent, a beneficiat masiv de sprijinul populaţiei din zonă, putând rezista în munţi până în anul 1958. Nu mai puţin de 16 persoane au fost executate într-o singură noapte (18 spre 19 iulie 1959), călăul primind – ca în Evul Mediu – o gratificaţie de 500 de lei. Peste 400 de persoane au primit condamnări penale şi pedepse administrative.

Sunt GESTURI DE NORMALITATE, onorante atât pentru autorităţi, cât şi pentru cetăţenii celor două judeţe vecine, Dâmboviţa şi Argeş, având UN SCOP EDUCATIV ŞI IDENTITAR, DE OMAGIERE a contribuţiei celor menţionaţi, ajutând la o mai bună cunoaştere la nivel naţional a realităţilor şi a realizărilor pozitive din judeţele Dâmboviţa şi Argeş.

Vorbim de personalităţi importante din istoria, cultura, ştiinţa, administraţia şi viaţa politică locală şi naţională, incluse printre altele, în “Enciclopedia Argeşului şi Muscelului” şi onorate – aşa cum merită – la Sighet, în sălile Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Însă aceşti OAMENI trebuie evocaţi cum se cuvine, ÎN PRIMUL RÂND LA EI ACASĂ, în judeţul Argeş, în judeţul Dâmboviţa.

Pentru ca numele lor să reintre încă din anul 2014 în circuitul memoriei colective, reprezentând VALORI REALE, CERTE, POZITIVE, cu rol determinant în influenţarea în bine a educaţiei generaţiilor prezente şi viitoare.

Iar menirea societăţii civile democratice dintr-o Românie post-totalitară, o Românie europeană, este şi aceea de a promova astfel de valori.

Ion Gheorghe Petrescu (pseudonim literar Radu Petrescu-Muscel)

APELUL dlui Ion Gheorghe Petrescu este susţinut în totalitate de Redacţia Ziaristi Online

Bucureşti, 25 octombrie 2014

Detalii despre “Banda” Haiducilor Muscelului, la MARTURISITORII

UPDATE: Asociaţia Civic Media se raliază acestui Apel şi cere Secretariatul pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist să acţioneze de urgenţă.

Graţie cunoscutului istoric basarabean Alexandru Moraru, portalul Ziaristi Online poate publica azi, în premieră pentru spaţiul electronic, la 73 de ani de la îndocmire, un document impresionant: Raportul Guvernatorului Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu (foto), despre situaţia din Odesa sub administraţie românească, înaintat conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Documentul este extras din excelenta lucrare de recuperare a istoriei reale a României “BASARABIA – Scrisori către MAREŞAL”, o carte-eveniment despre Ion Antonescu publicată la Chişinău de istoricul Alexandru Moraru, cu o postfaţă de Gheorghe Buzatu. Redam mai jos, integral, Raportul guvernatorului, mulţumindu-i profesorului Alexandru Moraru pentru aportul său important la istoriografia românească:

COMANDAMENTUL DE CĂPETENIE AL ARMATEI

DEPARTAMENTUL GUVERNATORULUI CIVIL

AL TRANSNISTRIEI

Tiraspol, 7 Noiembrie 1941

02821     10 Noiembrie 1941

DOMNULUI

ION ANTONESCU

MAREŞAL AL ROMÂNIEI, COMANDANT DE CĂPETENIE

AL ARMATELOR ŞI CONDUCĂTORUL STATULUI

În zilele de 3, 4 şi 5 Noiembrie 1941, am inspectat în mod amănunţit Odessa cu toate întreprinderile, instalaţiile şi posibilităţile sale de funcţionare şi vă prezint constatările şi observaţiile de mai jos:

1. Înfăţişarea generală a oraşului.        

De la prima vizită pe care am făcut-o în ziua de 19 Octombrie 1941 , când am instalat autorităţile administrative şi până azi înfăţişarea generală a oraşului este de nerecunoscut. Toate baricadele au fost înlăturate, toate străzile se repară, cadavrele au fost îngropate, străzile sunt curat măturate şi tot gunoiul este cărat afară. Îţi face o plăcere să te plimbi prin oraş.

2. Apa

Funcţionează în condiţii normale. Mai există încă dificultăţi, deoarece din cauza bombardamentelor conductele sunt sparte şi este pierdere mare pe traseu. Totuşi, pentru moment nu se poate da apă decât două ore dimineaţa şi două ore seara, când rezervele de motorină sunt suficiente şi până vom face rezerve noi trebuie ca măsură de precauţie să facem economie.

3. Lumina electrică.

Aici situatia este mult mai grea. Toate instalaţiile şi toate întreprinderile industriale din Odessa funcţionau cu curent electric. Forţa motrică din Odessa se cifra la 40.000 Kw. Toată aceasta este iremediabil distrusă.

Primăria a reuşit, prin mare străduinţă, să ne pună în funcţiune diferite motoare de la fabrici mai mici, care au rămas nedistruse, putând furniza abia 1600 Kw. Peste câteva zile se vor putea pune în acţiune ţi alte motoare în total de 6 000 Kw şi să se lucreze asiduu pentru mărirea debitului la 10 000 Kw. În chipul acesta vom putea satisface nevoile cele mai stringente de lumină şi vom putea pune în mişcare şi întreprinderile industriale.

4. Tramvaiele

După străduinţi lăudabile, parte din tramvaiele de la Odessa au fost redate circulaţiei încă din ziua de 3 Noiembrie. Sunt redate deocamdată numai 2 linii şi în scurtă vreme, pe măsură ce debitul curentului electric va spori, se vor pune în circulaţie şi alte linii, până la normalizare. În Odesa funcţionau 22 linii de tramvaie, cu un număr de peste 150 vagoane şi cu un personal de aproximativ 3 500 oameni.

Trebuie să arăt că în curtea garajului de tramvaie s-au găsit 12 troleibuze noi, care n-au fost puse în circulaţie. Două din ele sunt cu motoarele descompletate şi bune de pus în funcţiune.

Rămâne de văzut ce destinaţie vom da acestora, deoarece abia acum se lucra linia, care nu este încă terminată. Cred că ar fi mai bine de luat în ţară şi date Societăţii de Tramvaie, care să ne dea în schimb câteva autobuze pentru transportul funcţionarilor şi jandarmeriei din oraş.

5. Problema alimentării.

Partea cea mai grea şi îngrijorătoare pentru administrator, care are să răspundă de organizarea şi conducerea oraşului Odesa, este aceia a alimentaţiei populaţiei.

La intrarea trupelor române în Odesa, toate depozitele s-au găsit secătuite. Lungul asediu al Odesei a făcut să se consume totul. Ceea ce a mai rămas, a fost distribuit de armatele roşii în retragere populaţiei sau jefuit de populaţie.

Este suficient să arătăm că nu s-a găsit deloc grâu şi că populaţia nu are pâine, nu are carne, nu are zarzavat, cartofi, lapte şi nu se poate cumpăra şi găsi nimic.

La această situaţie reală pe care am găsit-o, se adaugă o alta independentă de voinţa noastră. De 2 săptămâni de zile plouă încontinuu torenţial în toată Transnistria.Toate drumurile sunt desfundate şi impracticabile, nici un vehicul nu mai poate circula şi nici un aliment nu se mai poate îndrepta către Odesa.

Populaţia, este incontestabil, suferă din această cauză. Această suferinţă nu este extremă, deoarece din informaţiile noastre, în special populaţia nevoiaşă şi muncitorii şi-au făcut aprovizionări suficiente, atât de la bolşevicii în retragere cât şi de la furtul din depozite şi magazine.

Cel care suferă mai mut sunt intelectualii şi oamenii are nu se bucurau nici de favoarea regimului bolşevic şi nici nu s-au pretat la jafuri. Aceştia trebuiesc imediat ajutaţi.

Pentru a face faţă nevoilor de aprovizionare ale oraşului şi pentru a putea să ne dăm seama de cantităţile ce sunt necesare pentru această aprovizionare, am obligat populaţia din Odesa să se înscrie la circumscripţiile de poliţie pentru a şti exact numărul locuitorilor ce avem de hrănit.

Lucrarea este în curs de efectuare şi cred că în 4-5 zile va fi terminată.

Am luat măsuri pentru aducerea imediată a cerealelor în Odesa, în vederea satisfacerii nevoilor populaţiei pentru pâine.

Aceste cereale s-au trimis cu trenul, pentru moment nefiind posibilă circulaţia cu camioanele sau căruţele din Tiraspol şi am dat dispoziţii Prefecturii de Oceakov ca şi Prefecturii de Odesa şi Berezovca ca să completeze nevoile celeilalte a oraşului, trimiţând produsele cu trenul de la Rancova la Odesa.

Tot în legătură cu problema alimentării trebuie să arătăm că în foarte scurtă vreme se va deschide 2-3 restaurante, care sunt în curs de pregătire şi se va deshide marele Hotel Bruxel, pentru a fi redat folosului trecătorilor.

Deocamdată, pretutindeni au început să se deschidă frizerii şi mici ateliere de reparaţie, care prind foarte bine pentru nevoile populaţiei şi ale noastre în Odesa.

6. Starea sanitară.

Starea sanitară esate bună. Cu toate că parte din spitale au fost distruse, se găsesc totuşi destule mijloace pentru asigurarea unei bune stări sanitare. Sunt în funcţiune azi 3 000 paturi şi chiar un spital de contagioşi cu 800 de paturi. S-au găsit 7 medici locali pe care i-am numit medici de sectoare şi 27 farmacii pe care încercăm să le punem în funcţiune. Medici sunt suficienţi, o parte din ei ar putea să fie întrebuinţaţi şi în restul guvernământului.

Am numit în localitate un român, medic şef al oraşului Odesa, care să asigure în chipul acesta funcţionarea normală a spitalelor şi va asigura starea sanitară a oraşului.

7. Universitatea

Am vizitat în amănunţime Universitatea, în special Facultatea de Medicină cu toate institutele anexe.

Deşi s-au produs multe stricăciuni, în special laboratoarele şi aparatele universităţi se găsesc acum sub pază serioasă şi Facultatea este în cele mai bune condiţii păzită.

Am întâlnit acolo pe profesorii Universităţii, în majoritate oameni în vârstă, cu studii făcute în Franţa şi Germania, savanţi de reputaţie mondială şi care au dus-o extrem de greu sub regimul bolşevic.

Întotdeauna li s-a spus acestor oameni că Rusia nu are nevoie de intelectulali şi cei care trebuie să comande şi să conducă sunt muncitorii, iar intelectualii trebuie să se supună şi să asculte. Mi-au arătat dezideratele lor. Ei cer posibilitatea să poată lucra şi să-şi asigure existenţa, să aibă o bucată de pâine. Ei ne sunt foarte favorabili ca şi întreaga populaţie din Odesa de la vârsta de 30 ani în sus. Decanul Facultăţii de Medicină mi-a vorbit în termeni foarte emoţionanţi, spunându-ne că în 20 de ani de sclavie, este prima oară că aude pe cineva că se ocupă de intelectuali şi că intelectualitatea trebuie să fie aceea care trebuie să conducă şi să dea tonul.

Toţi profesorii Facultăţii de Medicină au promis să dea asistenţa în spitale gratuit, să lucreze pretutindeni unde este nevoie şi să completeze instrumentele chirurgicale furate de la spitale cu ceea ce au dânşii acasă, pentru ca viaţa să reînceapă normal.

Ei m-au rugat să transmit Mareşalului asigurarea gratitudinii lor, pentru că i-a scăpat din jugul bolşevic şi cere cu dragoste şi sinceritate posibilitatea de a lucra.

Eu m-am pronunţat încă asupra posibilităţii de repunere în funcţiune a Universităţii, înainte de a fi luat adeziunea D-voastră.

Părerea mea este că sub o formă atenuantă şi fără a fi o deschidere generală, noi am putea da posibilitatea profesorilor să-şi continue activitatea, cel puţin în Facultatea de Medicină.

Avem nevoie ca să creiem în tineretul Rusiei o altă mentalitate, care să nu ne mai fie duşmană nouă, pe care să-l cultivăm în spiritul nou de viaţă şi care să aibă ocazie ca prin elementele pe care le-am aduce din ţară să cunoască şi să preţuiască ştiinţa română şi să ne iubească mai mult pe noi.

Deschiderea Facultăţii de Medicină ar juca un rol foarte important pentru activitatea şi atitudinea românilor.

Ea nu ne-ar costa o prea mare cheltuială şi am putea să câştigăm sufletul intelectualităţii ruse care să fie alături de noi şi să ne ajute în opera ce ne-am propus-o.

De o mişcare studenţească nu poate fi vorba aici, iar dacă s-ar încerca această mişcare, ea va fi cu severitate înăbuşită şi Universitatea închisă.

Eu cer adeziunea D-voastră principială pentru acest lucru, rugându-vă să-mi să-mi lăsaţi întreaga răspundere ca să pot pune în funcţiune această Universitate în condiţii reduse, dar totuşi să dăm o posibilitate profesorilor să poată să trăiască şi să activeze, muncind în spiritul intelectualităţii noi pe care o reprezentăm aici.

8. Propaganda

Am găsit în Odesa un post de radio-difuziune. Nu ţtiu încă care este puterea lui de amplificaţie. V-aş ruga ca principial să ne daţi adeziunea ca acest post să poată fi pus în funcţiune aici la Odesa, întrebuiţându-l şi pentru nevoile administraţiei, căci în timpul iernii nu am putea transmite ordinele decât prin radio.

Am găsit o tipografie în stare foarte bună la Odesa, îi lipseau numai literele latine pe care le vom completa cu matriţe de la Monitorul Oficial. Aici se tipăreşte gazeta locală a oraţului Odesa în limba rusă şi română şi tot aici se tipăreşte gazeta Transnistriei. Aparatele de proecţie se găsesc în număr foarte mare. Sălile de cinematograf au fost ocupate de germani. Desigur, este provizoriu. Vom reuşi în curând să luăm şi noi câteva din aceste săli şi să deschidem cinematografe româneşti acolo.

9. Calea ferată.

S-a pus în funcţiune calea ferată de la Tiraspol la Odesa şi de la Meringa la Odesa. Pentru început sunt încă dificultăţi între administraţia română a Căilor Ferate şi cea germană, dar sper că în scurtă vreme, toate aceste neînţelegeri vor fi aplanate şi va putea face administraţie bună.

Se lucrează la calea ferată Ovidiopol-Odesa, unde ne lipsesc încă 27 traverse, cum vor fi găsite şi aduse aceste traverse, vom putea s-o repunem în funcţiune.

Se lucrează actualmente la podul de cale ferată de pe Nistru între Tiraspol şi Tighina.

10. Opera.

Opera din Odesa se găseşte în stare foarte bună. Este aproape neatinsă, cu o singură excepţie, într-o aripă care nu are importanţă. Tot mobilierul şi inventarul se găsesc în bună stare şi artiştii şi corpul de balet, aproape în întregime au rămas pe locuri. Am numit un director al operei dintre artiştii locali. Am pus ca totul să se cureţe în ordine şi am luat măsura ca în ziua de 1      Decembrie, ziua unirii tuturor românilor, Opera din Odesa să se redeschidă.

11. Industria

Industria din Odesa este în mare parte distrusă. Totuşi au rămas încă destul de multe întreprinderi, care ar putea fi puse imediat în funcţiune. Am luat înţelegere cu comisiile de inventariere, ca pe măsură ce se inventariază aceste industrii, cele ce se pot pune în funcţiune, să fie redate oraşului şi autorităţilor administrative, însărcinate cu punerea lor în funcţiune.

Vom putea pune în funcţiune o fabrică de ulei, unde avem 400 vagoane de floarea-soarelui, plus 100 în port.

Avem în bună stare de funcţionare o fabrică de bere, pe care nu o putem pune în lucru din cauza lipsei materialelor de fabricaţie şi apoi berea nu este prea necesară pentru populaţia din Odesa.

Am găsit fabrica de tractoare agricole, care deşi asuferit stricăciuni, poate fi pusă imediat în funcţiune. Am cerut să se facă cât mai urgent inventarierea, pentru a o repune în funcţiune şi a o putea aduce la reparaţie toate tractoarele care încă sunt defectate. În port şi pe chei se găsesc foarte multe piese industriale, în special pentru pluguri. Am dat ordin ca toate să fie păstrate, pentru a fi întrebuinţate în condiţii cât mai bune.

Pe măsură ce nevoile vor învedera necesitatea punerii în funcţiune de noi industrii, vom aviza deschiderea şi altor întreprinderi.

12. Comerţul.

Aici situaţia este ceva mai grea, deoarece toate au dispărut şi trebuieşte să se reînceapă de la capăt şi să facem dintr-un comerţ de stat un comerţ particular. Problema aceasta a comerţului în întreaga Transnistrie, nu numai în Odesa, este în strânsă legătură şi cu problema monetară, ce se va cuprinde într-un raport separat.pe care-l voi expune în Consiliul de Miniştri din 13 Noiemvrie a. c. şi atunci cu ocazia rezolvării problemei monetare, se va rezolva şi problema comerţului la Odesa.

13. Problema siguranţei.

Socotesc că această problemă este suficient asigurată prin trupele şi elementele poliţieneşti şi jandarmiereşti care sunt acolo domnul General Ghineraru, Comandantul Militar al Odesei, cere cu insistenţă ca să-i punem la dispoziţie şi Brigada a I-a Fortificaţii, ce a fost luată din Odesa, ca şi două noi batalioane de jandarmi pentru poliţia Odesei. Socotesc că este necesar să se pună prefect de poliţie al Odesei un militar, în persoana colonelului pe care l-am cerut şi în care am toată încrederea că va face treabă şi cred că ar fi bine ca măsurile de siguranţă şi de ordine să fie luate şi conduse de el, armata având numai îndeletnicirea de a face paza depozitelor, patrularea pe străzi şi de a coopera la nevoie cu forţele jandarmiereşti.

Părerea mea este că la Odesa nu trebuieşte să facem încă poliţie civilă şi pentru o bucată de vreme această poliţie trebuie să fie numai militară şi să lucreze cu multă energie, pentru a curma din rădăcini orice rău şi orice posibilitate de mişcare.

14. Evreii din Odesa.

Nu putem ascunde că în Odesa există încă un număr marede evrei. Cred, după spusele locuitorilor, că mai bine de o treime din populaţia Odesei, era formată din evrei.

Armata a-IV-a, interpretând greşit o dispoziţiune a noastră, a hotărât ca toţi evreii din Odesa să fie scoşi din oraş şi şi duşi în sate, fără însă un mijloace suficiente pentru transport, fără să fie organizat, aşa cum am făcut noi în Nord şi fără a lua nici o măsură de protecţie.

Parte din evrei au fost scoşi din Odesa, duşi la Calnic şi lăsaţi acolo, de unde, cum era firesc, s-au întors în Odesa, iar o parte din ei au fost băgaţi în ghetou, împreună cu femei, bărbaţi, copii şi bolnavi, de aşa fel că o promiscuitate şi o stare de infecţie ameninţa să izbească întreg oraşul.

De acord cu domnul general Macici, am hotărât ca pentru moment să rămână în ghetou numai bărbaţii de la 18-50 ani, iar femeile, copii şi bătrânii să fie lăsaţi la locuinţele lor, cu însărcinarea de a îngriji de hrana celor din ghetou, care sunt puşi la muncă şi la alte întreprinderi.

În timpul cât ei au fost scoşi din Odesa, populaţia rămasă în oraş, au intrat în casele lor şi au început să jefuiască. La întoarcerea evreilor acasă, au putut să provoace desigur comentarii şi discuţii tocmai acei care erau interesaţi să jefuiască. Am luat măsuri contra jafului.

Dacă averea se va confisca, ea trebuie să aparţină statului şi nu jefuitorilor.

În privinţa soluţiei privitoare la evreii din Odesa, ca şi la cei din Transnistria, voi prezenta D-voastră un raport special, în care voi arăta întreaga organizare care trebuie dată problemei evreieşti din Transnistria.

Comndantul Militar al Odesei a luat în stăpânire toate bunurile şi toată prada de război aflată în Odesa. Vă rog să binevoiţi a da dispoziţii, aşa cum aţi făcut în toate cazurile, ca din aceste bunuri să se lase o cât de mică parte pentru nevoile populaţiei şi pentru funcţionarea serviciilor. Astfel, primarul municipiului Odesa ni se plânge că li s-au ridicat toate vehicolele, că nu are cu ce face nici cel mai mic transport, că nu se poate transporta grâul din gară în oraş, la fel benzina, că nevoile cele mai urgente şi elementare ale oraşului nu sunt satisfăcute din cauza ridicării vehicolelor.

Deasemenea, vă rugăm să binevoiţi a aproba, cu tot ceea ce este industrie, care nu prezintă nici o utilitate pentru interesul general al ţării, dar care ar reprezenta o posibilitate de exploatare pentru administraţie, să fie pusă la dispoziţia administraţiei pentru a o pune în valoare şi exploata.

Numai în chipul acesta, vom putea da viaţă oraşului şi vom putea da o posibilitate de lucru pentru a câştiga o bucată de pâine miilor de lucrători, care ar putea constitui un pericol permanent pentru noi.

GUVERNATOR CIVIL

Alexianu Gh.

Fond 706, inv. 1, dos. 1115 (1)

Sursa: Ziaristi Online

Triumf în China: Mariana Nicolesco împreună cu tenorul Adrian Dumitru, laureatul Premiului I al Concursului Internaţional de Canto al Chinei, şi cu mezzosoprana Emanuela Pascu, laureata Premiului II

Interviu cu

Marea soprană Mariana Nicolesco

Regină la Teatrul alla Scala  din Milano, Regină în Belcanto, Regină în China

- Doamnă Mariana Nicolesco, vă reîntoarceţi din China după un strălucit succes românesc în domeniul artei cântului.

– Am fost invitată, într-adevăr, să fac parte din juriul Concursului Internaţional de Canto al Chinei de la Ningbo. Presupun că nu aţi auzit până acum de Ningbo, aşa cum nu auzisem nici eu înainte de a merge acolo. Ei bine, este un oraş cu 7 milioane de locuitori, la Sud de Shanghai, are vestigii istorice de 7000 de ani, un templu budist extraordinar din anul 1013 şi cea mai veche bibliotecă din China. După ce Concursul Internaţional de Canto a fost creat la Beijing, în cadrul unei politici de dezvoltare regională în planul culturii şi artei, acest Concurs a fost transferat la Ningbo, onorând astfel şi personalitatea proeminentă care este dirijorul Yu Feng, directorul Operei Naţionale, originar din acest oraş care, în treacăt fie spus, este al cincilea port al lumii.

- Artiştii români au obţinut un adevărat triumf la această competiţie…

– Au ieşit pe primul plan în fiecare etapă a competiţiei, în timp ce eu trăiam cele mai mari emoţii la fiecare gest al lor, la fiecare arie, la fiecare măsură. Tenorul Adrian Dumitru, laureatul Premiului I, care în ultima vreme a dobândit o siguranţă extraordinară în controlul mijloacelor vocale excepţionale pe care le are, a reuşit să domine psihic toate momentele competiţiei, lucru esenţial într-un context în care atâţia alţii se pierd cu firea. Modul în care a cântat în etapa finală a Concursului aria lui Calaf Nessun dorma din Turandot de Puccini a declanşat spontan până şi aplauzele orchestrei, nu doar ale publicului.

La fel Emanuela Pascu, laureata Premiului II, de departe cea mai bună mezzosoprană din Concurs. Dincolo de frumuseţea apariţiei, a vocii, şi de măiestria cântului, era atât de pătrunsă de misiunea ei de a se apropia de perfecţiune încât aproape că a uitat să zâmbescă auzind ropotele de aplauze. Pregătisem la Bucureşti, cu ea, ca şi cu Adrian, cu o imensă dăruire şi cu o rigoare extremă fiecare detaliu, începând cu alegerea repertoriului, cu intrarea în scenă, şi totul a fost respectat cu religiozitate în planul muzical. De unde şi acest triumf. Modul în care Emanuela a cântat Vivaldi a fost desăvârşit, iar în Habanera din Carmen de Bizet pronunţia a fost atât de bună, şi prin urmare expresia, încât mă gândeam că şi pentru asta ar trebui să fie invidiată de artistele venite din Franţa.

Fiind vorba de un Concurs Internaţional de Canto la care au participat 430 de concurenţi din 41 de ţări, putem să ne bucurăm din inimă de succesul tinerilor artişti români, ca şi de roadele Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Class, pe care le ofer în cadrul manifestărilor Darclée.

Cu două zile în urmă am celebrat împreună cu Emanuela şi cu Adrian marile lor împliniri. Şi amândoi mi-au spus că deşi, în timpul Concursului, eram în sală, la pupitrul juriului, ei citeau pe faţa şi în respiraţia mea toată pulsaţia care acompania cântul lor, ceea ce le aducea o încredere absolută în ceea ce făceau.

- Aţi fost marea personalitate invitată la acest Concurs Internaţional, aflată în atenţia generală prin presa scrisă, radio şi televiziune…

– Nu există soprană în lume care să nu dorească să cânte rolul Violettei din La Traviata de Verdi. Lucru valabil şi pentru tinerele soprane din China. Ei bine, spre surprinderea mea, de la mic la mare, toată suflarea lirică pe care am întâlnit-o era marcată pe viaţă de interpretările mele în acest rol extraordinar. La punctul că întreaga companie de canto a Operei Naţionale din Beijing a cerut, după câte am înţeles, să vină la Ningbo cu o zi înainte de data prevăzută, pentru a mă întâlni.

Ne vom revedea pe îndelete în primăvară, când am fost invitată oficial să dau Cursuri de Măiestrie Artistică în Arta Cântului la Opera Naţională din Beijing celor mai promiţătoare talente ale Chinei.

- Dispune China de talente importante pentru muzica de operă occidentală?

– Cred că a fost o mare surpriză şi o considerabilă revelaţie pentru toată lumea enumerarea adevăratelor talente excepţionale ale Chinei, aşa cum mi s-au revelat, şi pe care le-am făcut publice după încheierea Concursului. Pe talentul lor se poate bizui China, cu o totală încredere, pentru a ridica spectacolul de operă la cel mai înalt nivel internaţional.

- Se poate spune că are succes în continuare opera chinezească? Se bucură de succes spectacolul de operă de tradiţie europeană?

– Cred că opera chinezească are şi va avea întotdeauna succes în China, face parte din patrimoniul cultural al ţării. Cât despre muzica de operă, aşa cum o înţelegem noi, aceasta are un viitor foarte interesant dacă ţinem cont de vocile frumoase pe care le-am ascultat, dar şi de însuşirea tradiţiilor noastre în arta cântului, care uneori m-au surprins şi m-au încântat. O tânără soprană, de pildă, a interpretat o arie de Mozart cum n-am auzit pe nimeni s-o cânte atât de frumos de la Elisabeth Schwarzkopf încoace.

- Revenind la atenţia extraordinară de care aţi fost înconjurată de mijloacele media…

– Radio China Internaţional mi-a luat un lung interviu în care am vorbit de această experienţă nouă pentru mine care a fost descoperirea Chinei, ca şi de artă bineînţeles. Ziarul Shanghai Daily mi-a dedicat o pagină întreagă, interogându-mă asupra carierei şi repertoriului meu în muzica preclasică, în baroc, romantism, verism şi în muzica contemporană. Toate astea începând, bineînţeles, cu La Traviata, mica obsesie lirică a oricărui chinez care se respectă.

În fine, televiziunea din Shanghai mi-a luat un interviu de o oră, în cadrul programului Celebrităţi Mondiale. Nu mai puţin de 15 minute din acel interviu au fost preluate imediat de principalul jurnal de ştiri de la orele 9 seara. Una dintre întrebări suna cam aşa: – Doamnă Mariana Nicolesco, toată lumea ştie de cei trei tenori: Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi José Carreras. Cum se explică faptul că nu există o situaţie similară privind sopranele? Răspunsul meu a căzut ca un trăsnet: – Aveţi dreptate, am zis: da, şi nu. Este adevărat că oricui îi place vocea de tenor. Adăugaţi asta la enormul abataj publicitar pe numele celor trei artişti pe care i-aţi menţionat, şi lucrurile sunt clare. Dar să ştiţi că avem şi noi, sopranele, revanşa noastră. Faima reunită a celor trei tenori e nimica toată pe lângă gloria Mariei Callas. De exemplu. Aici s-a încheiat extrasul senzaţional de 15 minute din emisiunea care a fost difuzată integral în săptămâna care a urmat.

 – Vă mulţumim foarte mult!

A consemnat Victor Roncea pentru Ziaristi Online

Ascultaţi şi interviul de la Radio China International – Mariana Nicolesco: Opera lirică are un viitor remarcabil în China

From Ziaristi Online

După marele succes al artiştilor români la Concursul Internaţional de Canto al Chinei, alături de Mariana Nicolesco şi de istoricul de artă Dr. Radu Varia, tenorul Adrian Dumitru, laureatul Premiului I şi mezzosoprana Emanuela Pascu, laureata Premiului II

From Ziaristi Online

La Târgul Internaţional de Carte “Gaudeamus”, scriitorul Grid Modorcea lansează albumul de artă BRANCUSI IN AMERICA. THE CATALOGUE OF THE “UNKNOWN WORKS”, ediţia engleză, volum publicat cu suportul Fundaţiei “Voci Strămoşi” şi scos la cunoscuta editură Aius din Craiova.

Este invitat să participe însuşi Prof. Friedrich Teja Bach, Viena, ilustru brâncuşolog al lumii. Participă cu un cuvânt şi doamna Sorana Georgescu-Gorjan, brâncuşolog, fiica lui Ştefan Georgescu-Gorjan, inginerul care a executat Coloana infinitului de la Tg. Jiu. BRĂNCUSI IN AMERICA este a 88-a carte a lui Grid Modorcea, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu.

- Câţi ani aţi lucrat la această carte?

– Subiectul Brâncuşi m-a preocupat mult încă din studenţie. Am visat mereu să fac un film despre el şi am izbutit în 1996 să fac nu unul, ci două filme, BRÂNCUŞI – CIOPLITORUL DE SUFLETE şi INFINITIVUL LUNG BRÂNCUŞIAN. Primul, fiind o docudrama, se află şi se proiectează curent la Tate Modern din Londra, la Atelierul Brâncuşi de la Centre Pompidou, Paris, şi la MoMA, New York. Succesul acestui film mi-a adus mulţi prieteni, dar şi surprize, venite în special din partea celor care deţineau ceea ce avea să se numească “opere necunoscute” atribuite lui Brâncuşi.

Însă principalul suport pentru această carte a fost stabilirea familiei mele la New York şi împlinirea marii dorinţe să merg acolo pe urmele lui Brâncuşi.

- Şi de ce v-aţi hotărât să lansaţi mai întâi în România această carte, apoi în Statele Unite?

– Fiindcă este o carte scrisă cu faţa spre România, spre români, şi am dorit ca acest gest al meu să fie ca un semnal de alarmă, fiindcă în multe momente importante ale carierei lui Brâncuşi, românii s-au purtat ingrat cu marele artist, obligându-l în finalul vieţii, prin refuzul de a-i primi donaţia – Atelierul său parizian -, să-şi ceară cetăţenie franceză. Brâncuşi i-a iubit pe români, iar ei nu au urmărit decât să profite de el.

Gândiţi-vă numai la impietatea numită “reclama CEC”, care se difuzează de câteva ori pe zi pe posturile de televiziune. Francezii au descoperit filmul realizat de Brâncuşi şi Man Ray, iar românii fură, alterează! Filmul e alb/negru, mut, iar hulpavii de la CEC ce au făcut? I-au dublat vocea lui Brâncuşi şi l-au pus să facă reclama bancii CEC!!! Iar imbecilii de la televiziuni, pentru un pumn de arginţi, difuzează non-stop această mizerie. Cine să-i oprească dacă nu au conştiinţă?! Din acest punct de vedere, cartea mea face multe dezvăluiri dureroase, spune multe adevăruri incomode, fiindcă Brâncuşi este cine este datorită străinilor! Şi soarta multor scriitori şi artişti români s-a scris pe punţi vitrege. Am venit să lansez aici această carte în speranţa că va fi cunoscută mai bine, cât mai nemijlocit, cariera de peste ocean a lui Brâncuşi şi că greşelile faţă de el nu se vor mai repeta şi faţă de alţii! E necesar ca românii să se privească atent în această oglindă.

- Ce ştim noi, este procesul lui Brâncuşi cu vama americană, care a interzis să intre în State nişte sculpturi de-ale lui…

– Nu i-a interzis, i-a impus să plătească taxa de intrare, fiindcă vameşii au considerat că nu sunt opere de artă, ci materiale şlefuite industrial. O operă de artă intra fără taxă, in regim duty free. Mă ocup într-un capitol şi de acest caz, care a fost celebru în epocă. I-a adus gloria lui Brâncuşi, care a câştigat procesul, deschis la ideea prietenului său, Marcel Duchamp. Acest moment a impus conceptul de artă modernă.

În cartea mea arăt pas cu pas ascensiunea americană a lui Brâncuşi, care, timp de 44 de ani, de când a expus prima oară la New York, în 1913, a fost pe culmile gloriei datorită colecţionarilor şi iubitorilor de artă americani. La o mare retrospectivă a operei sale de la Guggenheim Museum, în octombrie 1955, Brâncuşi a oferit un interviu ziarului „The New York Times”, unde a declarat, în faţa celor 59 de sculpturi expuse: „Without the Americans, I would not have been able to produce all this, or even to have existed”.

- Aşadar, atât creaţia, cât şi existenţa sa, Brancuşi şi le pune sub destinul său american?…

– Întocmai. Fiindcă cu banii oferiţi de americani pe piesele lui, el a putut să lucreze fără griji. În Statele Unite, artiştii l-au considerat întotdeauna pionierul artei moderne americane. Mulţi susţin că fulminanta carieră mondială a lui Brâncuşi, care se numea pe sine “comis-voiajor planetar”, s-a datorat faptului că a fost francez, fiind asimilat frecvent cu cultura franceză. Chiar în sala care îi este dedicată la MoMA, se scrie despre Brâncuşi că este “French, born Romania”. Sigur, fiind îngropat în Montparnasse ca francez, e o aberaţie să fie deshumat şi adus la Hobiţa, cum vor unii culturnici de la noi, care i-au îmbrobodit şi pe guvernanţii incompetenţi, dar Brâncuşi trebuie altfel apărat ca român, nu prin deshumare, fiindcă are şi un fiu recunoscut, care consideră acest fapt o blasfemie. Eu îl apăr altfel. Brâncuşi nu numai că s-a născut român, însă toată viaţa s-a considerat pe sine român şi nici o clipă nu a negat sursele de inspiraţie profund româneşti. O dovedeşte până şi rolul imens pe care l-a avut în orientarea românească a unor mari artişti, precum Matisse. În carte, mă ocup în mod special de cazul Blouse Roumanie / Iia Românească. Şi un punct forte, cheie, al cărţii stă în capitolul dedicat vieţii din boema americană, unde Brâncuşi se simţea ca acasă, mai ales în saloanele celebrei Romanie Mary!

- Pe cei care ajung la New York, îi îndemnaţi să caute această locaţie? Unde se află?

– În Greenwich Village. Căutaţi Minetta Street. Cariera americană a lui Brâncuşi este poate cea mai importantă oglindă în care trebuie să se privească orice artist român, mai ales în ziua de azi, când mulţi se orientează spre ducă. Cealaltă oglindă este Eminescu. Şi ultimul capitol al cărţii este dedicat celor doi titani români, care reprezintă faţa complementară, naţională şi universală, a României, a românilor. Am vrut ca şi străinii să afle mai multe despre coloanele eternităţii româneşti, implicit despre Eminescu, aşa cum am făcut şi prin volumul Shakespeare and Eminescu. Minunat este că Brâncuşi l-a sculptat pe Eminescu. E reprodus acest bust în carte. De 40 de ani primăria New York-ului aşteaptă de la români să-i trimită statuia lui Eminescu, să fie plasată acolo, în locul aprobat. Toate popoarele au reprezentanţi pe Aleea Scriitorilor, în Central Park, numai românii, nu. Iar statuia ideală a lui Eminescu există. A cioplit-o Brâncuşi. De ce nu o punem acolo, alături de Shakespeare? Care este rostul miniştrilor sau ambasadorilor dacă nu au o asemenea grijă primordială? Există un Departament al românilor de pretutindeni, ce face? Taie frunză la câini. Şeful lui se plimbă peste tot şi declară că le rezolvă problemele românilor! Un prăpădit, un neica-nimeni. Bani risipiţi aiurea! Mă revoltă că unii creează minuni, iar alţii, gunoaiele, profită, fără nici un respect pentru valori.

- Ne faceţi martori la un eveniment în premieră mondială. Nici românii nu cunosc multe dintre cele ce ne-aţi spus… E o carte unică…

– Lecţia americană a lui Brâncuşi nu este cunoscută în România decât parţial. Mi-aduc aminte ce mult dorea Barbu Brezianu să facă o astfel de cercetare, a paşilor americani ai lui Brâncuşi. Nu a făcut-o nici Sidney Geist, care era brâncuşologul american cel mai cunoscut. Nu a făcut-o nici Constantin Antonovici, care, de asemenea, a fost elevul cel mai apreciat al lui Brâncuşi. Sper că acum s-a umplut un gol…

- Însă cartea dvs are şi un al doilea titlu, The Catalogue of the “Unknown Works”. La ce se referă?

– O altă limpezire pe care o aduc în cartea mea este legată de problema puilor brâncuşieni sau a “operelor necunoscute”, de care v-am pomenit la început. După evenimentele din decembrie, apele din jurul operelor lui Brâncuşi s-au tulburat rău de tot, în momentul când a început pirateria cu “opere necunoscute”, cum s-au numit ele generic, spre a le deosebi de operele cunoscute. Brâncuşi le numea, simplu, “pietroaie”. Multe proveneau din depozitul secret al lui Ceauşescu. Orice provenea din Atelierul lui Brâncuşi de la Paris, unde sculptorul îşi invita oaspeţii români să aleagă drept suvenir câte o mică piatră cioplită, aflată pe pervaz, era confiscat de securitate încă de la aeroport.

Eu am surprins tot acest fenomen în volumul APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUŞI (2001). Orice mare artist al lumii, fie Da Vinci, fie Rembrandt sau Van Gogh, generează după moartea sa o adevărată apocalipsă. Se poate vorbi deci despre Apocalipsa după Da Vinci, după Rembrandt, după Van Gogh etc. adică generează fenomenul pirateriei. Însăşi istoria artei este o desfăşurare paralelă şi îngemănată între artă şi pirateria artei, între artist şi profitor, care uneori îmbracă haina colecţionarului, cum ştim după cazul lui Goya sau al românului Luchian.

- A fost, la un moment dat, un adevărat război mediatic în jurul acestei descoperiri…

– Lumea, la noi, s-a împărţit în două tabere, în detractori ai “operelor necunoscute” şi în susţinători interesaţi, şi unii şi alţii fără măsură. Aşa s-a ajuns la aberaţii. Eu am cunoscut ambele tabere, dar, aşa cum am declarat în articolul Calea de mijloc, apărut în “România literară”, nr. 44/2000, text inclus în APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUŞI, nu m-am situat nici de partea detractorilor sau şuşăreilor, nici a brâncuşeilor, a profitorilor, ci am ales calea de mijloc, despre care Aristotel spune că e calea înţelepciunii. Şi cu calm am continuat această cercetare şi am ajuns să întocmesc un catalog. Pe care îl public în această carte, pentru că există o legătură între început şi sfârşit, între primii paşi au lui Brâncuşi şi ultimii paşi, ai celor care îi calcă pe urme. Acest Catalog va stârni multă agitaţie, dar eu am simţit nevoia să-l întocmesc, să introduc lucrurile în normalitate, în legalitate, fiindcă sper că ne-am maturizat, că se poate vorbi şi la noi la masa tăcerii, cu înţelepciune, aşezat. Este un pas important, primul mare pas important către limpezirea apelor. În primul rând el confirmă previziunea lui Brâncuşi însuşi, care afirma profetic: “Frunzişul şi ramurile crescute din opera mea trebuie şi ele să se întindă asupra lumii viitoare pe puţin pe câteva milenii”.

- Da, este un aforism misterios, nedesluşit…

– La fel de misterios ca şi acesta: “Sculptura este apă, apa însăşi”. Acest mister îl dezleg în filmul despre cioplitorul de suflete. Eu, în toată cercetarea mea, m-am bazat numai pe cuvintele lui Brâncuşi. El a fost Dumnezeul acestei cercetări. Nu întâmplător, în intimitate, Brâncuşi era supranumit “Dumnezeu”. Aşa i-a spus prima oară Eric Satie. În acest fel am reuşit să duc la bun capăt această muncă spinoasă, în care au intrat în joc piraţii, datorită faptului că am realizat-o complet dezinteresat. Orice cercetare îşi arată magnificul rod şi devine chiar plăcută dacă se face dezinteresat. Nu mai ai presiunea câştigului şi acea disperare a celor care vor gloria peste noapte, nemeritat, şi atunci lucrurile merg firesc. Pe mine m-a interesat fenomenul, nu să expertizez “pietroaie”, cum au numit unii aceste lucrări, crezând că tot ce zboară se mănâncă, fiindcă s-a ajuns până acolo încât s-a susţinut că orice piatră din Hobiţa ar fi cioplită de Brâncuşi, aşa cum şi Familia lui a devenit fără margini, s-a ajuns azi să numere peste 200 de membri (fiecare hobiţean sau peştişan se dă rudă cu Brâncuşi).

- Aşadar, v-a interesat fenomenul…

– Da, fenomenul prevăzut de însuşi Brâncuşi. Adun în carte toate sursele lui, începând cu originea pieselor, aflată în moştenirea arhitectului la care a locuit Brâncuşi în timpul studenţiei lui bucureştene. În casa acestui arhitect, Brâncuşi a cunoscut-o şi pe Aretia Tătărăscu, soţia primului ministru, cea care îi va comanda Ansamblul de la Tg. Jiu. Sunt în carte zeci de nume de persoane legate de această problemă, unii avizi după câştig imediat, foarte periculoşi, alţii total în afara problemei, dar cu pretenţii, aflaţi în funcţii importante. Fenomenul “frunzişului” brâncuşian se configurează din trei surse principale: piese originale cioplite de însuşi Brâncuşi, piese cioplite de elevii lui, ce ţin de Şcoala Brâncuşi, şi piese cioplite cu voie de la securitate, în anii când conducerea PCR a dat poruncă să fie compromis artistul român, să se producă imitaţii, falsuri, kitsch-uri, cu care să se umple şi deregleze piaţa vânzărilor de artă. Aşa s-a ajuns la o cantitate uriaşă de piese atribuite lui Brâncuşi. Să fac lumină în această maşinărie istorică, în care se amestecă autenticul cu falsul, iată ce mi-am propus. E şi un alt mod de a face un proces comunismului. Şi cred că am reuşit.

- Şi noi sperăm că aţi reuşit…

– Prin cercetarea mea se deschide perspectiva Noului Brâncuşi, Brâncuşul briareic, cum se dorise chiar el să fie, regretând că nu a avut o sută de braţe să lucreze tot ce a visat. The Unknown Works fac parte din acest frunziş al Noului Brâncuşi, fiindcă Brâncuşi cel vechi, Brâncuşi consacrat, este bine ştiut, nici nu e greu, fiindcă a lăsat un număr relativ mic de piese cunoscute, 215, toate epuizate, în sensul că se află în muzee şi colecţii private. Lupta se va da în viitor pe aceste piese necunoscute, care vor umple lumea, aşa cum a profetizat însuşi Brâncuşi. Eu mă aştept ca tot americanii să fie mai receptivi faţă de Noul Brâncuşi, fiindcă de la români nu mă aştept decât să fie ei înşişi, adică să-şi continue atitudinea alterată faţă de Brâncuşi. Sunt meşteri în a compromite tot ce-i sfânt. Nu vorbim de excepţiile care confirmă regula. Aşa cum au făcut-o ieri, o vor face şi mâine.

Redacţia Ziarişti Online

CARTEA ESTE DISPONIBILA SI LA AMAZON.COM

Evenimentul lansării are loc la Pavilionul Romexpo, din Piaţa Presei Libere, sâmbătă, 22 noiembrie 2014, orele 10-11,  la Sala Cupola, etaj I. Pe întreaga perioadă a Târgului, 19-23 nov., la standul 311 al Fundaţiei “Voci Strămoşi” vor fi expuse cărţile publicate de Grid Modorcea în ultimii 20 de ani, circa 50 de titluri. La stand se va proiecta şi filmul său BRÂNCUŞI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, cu subtitrare în limba engleză.

From Ziaristi Online

Agenturile de ştiri au prezentat nemestecată “Lista lui Dughin” publicată de tasmanienii lui Tismăneanu (n-am găsit altă rimă). Sigur că toate comentariile adiacente listei, ca “prietenii Rusiei” (In linie stramba, revista 22, Adevarul – ele însele oficine cunoscute ale centralei moscovite) sau “oamenii-cheie ai Moscovei în România” (Cotidianul, din ce în ce mai pe linie GDS-istă – Alo, dom’ Nistorescu, nu mai citeşte nimeni tâmpeniile devenite din marginale super-centrale?), sunt de o prostie incomensurabilă. Este evident că preambulul furnizat de tasmanienii lui Soros, cu “cluburile de elită pro-ruse”, este, cum s-ar zice, din “gâtul mâinii”. Nici internetul nu mai suportă comentarii pe marginea acestui nivel ieftin de manipulare. Oricum, pentru corecta informare a cititorilor mei, consider că e bine să fie cunoscută toată “Lista lui Dughin”, pe care o public mai jos, sub secţiunea România, deja cunoscută, şi unde, în dreptul numelui meu, apreciez faptul că sunt evaluat sintetic destul de corect. Conchid: cu toate că persoanele din acest document sunt de la stânga la dreapta – ceea ce e firesc: un geopolitician, ca şi un ziarist, un analist, trebuie să cunoască tot spectrul politic, cultural, academic, jurnalistic, etc – sunt onorat să mă aflu pe această lista. Pam-pam:

• Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat aflat in opoziţie cu regimul pro-american al preşedintelui Băsescu.
• Adrian Năstase – fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.
• Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.
• Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din Romania.
• Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)
• Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)
• Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)
• Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».
• Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).
• Victor Roncea, jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize http://www.ziaristionline.ro/ (Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).
• Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro
• Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)
• Ioan Valentin Istrati: preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati
• George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/
• Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”
• Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare
• Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);
• Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.
• Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.
• Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.
• Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate
• Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.
• Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort “Provita.”
• Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului “Vocea Rusiei”

De aici traducerea este cu Google Translate. Gasiti Documentul în format word pentru descărcare în baza textului:

Polonia

Roman Giertych, șef al partidului “Liga Familiilor Poloneze.” Adversar conservator moderat rusofobie.
Portaluri http://www.konserwatyzm.pl/ (știri și portalul analitic de conservatori polonezi). http://xportal.pl - Știri și Analiză Portal, trientirovan pe publicul nationaliste de tineret (are o poziție mai pro-rus, radical).
Leszek Sykulsky, directorul Institutului de Geopolitică din Chehonstove. În favoarea multilateralismului și orientare eurasiatică Polonia. Geopolitică poloneze contemporane cunoscute.
Mateusz Piskorski, director al Centrului european pentru analiză geopolitică, un fost adjunct al Dietei.
Przemyslaw Serazdan, secretar al societății geopolitic polonez, lector la Universitatea din Gdansk, domenii de specializare - geopolitică, relațiile dintre Polonia și Rusia.
Ronald Lasetski - politolog, geopolitică, jurnalist.
Jaroslav Tomasevic - filosof polonez nonconformist și politolog, critic de ordine a lumii contemporane și ordinea mondială burgheze, autorul conceptului de “ethnopluralism” și funcționează pe istoria și ideologia anarhistul polonez.

Turcia

Suleyman Demirel - fost prim-ministru al Turciei
Gen. Kilinc Tundzher - fostul șef al Statului Major General al Republicii Turcia
Semih Koray Ph.D., adjunct. Președintele Partidului Muncitorilor din Turcia, profesor, doctor în Filosofie. Aderă vizualizari eurasiatice critică NATO, regimul SUA, Erdogan.
Yunus Soner - șeful Departamentului America Latină al Biroului Internațional al grupului de lucru.
Mehmet Perincek - cercetator la Universitatea din Istanbul și scriitor.
Serkan Kosh - jurnalist

Ungaria

Viktor Orban, prim-ministrul și anturajul său
Gábor Vona șef al partidului “Jobbik -! Pentru o mai bună Ungaria” -.
Bela Kovacs - deputat de la Jobbik.
Lashley Siposh - Secretar General al Fundatiei ITE

Argentina

Alberto Buela - cunoscut filosof și om politic argentinian, fondator al școlii din America de Sud meta-ministrul Politicii Sociale în guvernul Perron (președintele Argentina 1946-1955 și 1973-1974). Cine este președintele Centrului pentru Studii Strategice din America Latină, este unul dintre principalii reprezentanți ai gândirii geopolitice întregul continent.
Diego Fernando Velasquez - Centrul de Equilibrio Global
Carlos Alberto Pereira Mele - Doctor în Științe Politice, un expert guvernamental.

Franța

Aymeric Chauprade - scriitor, politolog, profesor și profesor asociat de geopolitică la universități și academii militare din Franța, Elveția, Maroc și Tunise. Shout dintre cele mai renumite experții în geopolitică în Franța de azi. Autor al mai multor lucrări fundamentale privind geopolitică și geo-istoric. În favoarea unei alianțe strategice în Europa și Rusia, pentru o politică eficientă a lumii unipolare SUA.
Alain de Benoist, filozof, intelectual, scriitor (revista “Criza“, “Elemente”, “Nouvelle Ecole“), unul dintre filosofii cei mai influenți, fondator al Noii Drepte în anii ’60 ai secolului al XX-lea.
Jean-Claude Misha - sociologie, filozofie, geopolitică;
Serge Latouche - sociolog, scriitor, filozof, geopolitică

Croația

Jure Vuich - geopolitică croate angajat al Ministerului croat al Afacerilor Externe. Politolog, filosof, șeful departamentului de științe politice și geopolitica a Institutului de Stat “Matica Hrvatska».
Tomislav sunicena - politolog croat-american, sociolog, geopolitică, expert cultură, publicist, sef de Cultură la Ambasada croat în Danemarca (Copenhaga). Critic radicală a globalismului.

Slovacia

Prim-ministrul Robert Fico și anturajul său. Acordate pentru o apropiere cu Rusia. “Smer” - (“Direcția - Social Democrat“) - levopopulistskaya partidul de prim-ministru, Robert Fico
Ian Charnogursky pre primul prim-ministru al Slovaciei independente, rusă societate președinte slovac în Bratislava.
Serghei Khelemendik, fostul deputat din Slovacia Slovak National Prato. Rusă-slovacă politolog și publicist. Locuiește în Bratislava.
“Partidul Național Slovac de Jan Slota (eliminat pozitiv față de Rusia).

Serbia

Vojislav Kostunica, fost președinte al Serbiei
Ziarul “Geopolitica”. Ea a raportat cu privire la evenimentele majore din domeniul politicii externe într-o cheie patriotic, eurasiatic. Redactor-șef - Slobodan Urich.
Mila Aleksic-Nikolic - cap de circulație Sebskogo din Europa,
Yves Bataille - jurnalist francez, politolog, trăiește și lucrează în Serbia
Stevan -politolog Gajić, director al Centrului pentru Studii Europene (Belgrad).
Mișcarea “Uși Srpske“. Ideologia - anti-globalizare, conservatorismul social. În favoarea integrării eurasiatice în Serbia. Tânăr și promițător, mișcarea conservatoare.
Vјekoslav Tserovina.Serbskoe NOSTRU mișcare populară. -motions Coordonator are drept scop - de a promova conceptul de integrare eurasiatice în colaborare cu cele mai importante intelectualii ruși. Programul politic al mișcării se bazează pe ideea de integrare eurasiatice Serbia și bazat pe ideile Mișcării Internaționale eurasiatic.
http://nasisrbija.org/
Dragan Stanojevic - Președinte al diasporei sârb în Eurasia.
Alexander Protic - Belgrad Syndicate editor.

Grecia

Dimitris Konstantakopulos - scriitor grec și jurnalist, care se ocupă cu relațiile internaționale. Fost consilier special al Primului-ministru Andreas Papandreou a Greciei la Est-Vest relațiilor și controlul armelor. Membru al comitetului de redacție al revistei internaționale “Critical Utopia» (Utopie Critica) și Consiliul Științific al revistei franceze “Free Gândul» (La Pensee Libre). Partidul “SYRIZA” (“Coaliția Stângii Radicale“) (locul 2 în parlamentul elen)
Mikos Theodorakis - celebrul compozitor grec și activist social, un veteran al Rezistentei grec. Creatorul de mișcarea de independență a cetățenilor “Spark”. Pro-rus, anti-american, opinii anti-imperialiste.
Alexis Tsitras - șef al partidului “Siris”, liderul opoziției grec

Liban

Rodrigo Khoury - Lider al “Est” (prima parte ortodoxă din Orientul Mijlociu).
Nicolae Corwin - aproape de filosoful conducere Hezbalah
Ahmad Ali Haj - grup de comunicare “Al Manar“.

Italia

Claudio Mutti, editor al revistei geopolitice “Eurasia” (Ch. Claudio Mutti editor)
Orazio Nyeri - politolog, geopolitică, liderul “Mileniului”, Cap. editor de “Nomos”.
Giulietto Chiesa - ex-deputat Evropalamenta jurnalist
Massimo Fini - celebru jurnalist italian, critic situația actuală a Uniunii Europene, criticul de hegemoniei americane.
Ermanno Vizintayner - politolog, un expert pe spațiul post-sovietic și integrarea eurasiatică.
Daniele Ladzeri - co-director al centrului analitic de Vox Populi, economist
Președintele Tiberio Gratsiani- al Institutului de Geopolitică și Școala de Științe Aplicate (Italia). În favoarea integrării eurasiatice.
Stefano Bonilauri - jurnalist, politolog, activist politic. Unul dintre liderii de stânga-patriotice, Eurasian organizarea italiană Stato e Potenza. Stato e Potenza - stânga-patriotic organizație italiană, este pe pozițiile eurasiatice; Fiamma Tricolore - evroskeptitsistskaya parte tpoliticheskaya aderă antiamerikanistskogo curs;
Daniele Scalea - Jurnalul de Geopolitică.
Ali Mansur - politolog, Trieste
Yahya Pallavicini - filosof, scriitor, Sheikh Sufi Ordinul Shadiliyya

Germania

Jurgen Elsasser - redactor de “Compact”
Manuel Ohzenrayter - redactor de “Zuerst”
Felix Allemand - blogger antiglobaliste.
Raymond Kramer - revista Welt Tendințe.De centru-stânga.

Chile

Daniel Ortiz - antigobalisty dreapta
Jose Subikueta - activist de stânga, un om de știință politică.

Malaezia

Sheikh Imran Nazar Hussain (Kuala Lumpur) - om de știință, scriitor, gânditor, un expert pe eshatologie islamice, filosofie, științe politice, relații internaționale. Face parte din ordinul sufit influent Qadiriyya. Imran Hussain este cunoscut ca un predicator și lector în colegii, universități, organizații comunitare și moschei în Statele Unite și Canada. El dă regulat prelegeri pe Islam în biserici și sinagogi creștine.

Există oportunități similare în Statele Unite, Brazilia, Portugalia, Spania, Iran, India, Suedia, Norvegia, Belgia, Elveția, Anglia, Bulgaria, Canada, etc.

DOCUMENTUL LISTA LUI DUGHIN – CADOUL RONCEA.RO

”Purtătorul de cuvânt este ființă a intervalului, cum ar zice Andrei Pleșu. Golit de sine, el poartă mesajul altuia către alții. Existența lui se apropie de cea a unui traducător aproape anonim. Misiunea lui e de mediator între lumi care vor să se cunoască și să comunice. Singurătatea lui e aceea a unui rătăcitor deopotrivă lăudat și hulit în piețele publice. Datoria lui e să vorbească, dar certitudinea lui e tăcerea. Prieteniile îi sunt fără număr. Prietenii, rari. Un contemplativ care prețuiește acțiunea.” - Tatiana Niculescu Bran

În anii dictaturii se putea spune că doar foarte puţini chiar voiau comunismul, un număr infim de cetăţeni spălaţi pe creier. A urmat lovitura de stat din 89, apoi un respiro de libertate socială autentică, exact cât a durat convingerea libertăţii, curajul ei. Acesta s-a stins repede, pe de o parte în faţa evidentei înfrângeri politice, pe de alta dintr-o previzibilă deznădejde. Apoi circul cum că ar exista pluri-partidism, când de fapt este o singură linie şi o singură idee, un singur partid, cu multe nume şi cu aceleaşi scopuri. Linia partidului = distrugerea ţării.

Că economia a fost distrusă sistematic, cu bună ştiinţă, s-a spus adesea. Cât despre aspectele spirituale – religia, învăţământul, cultura şi presa, acestea sunt conduse mai comunist şi mai vădit totalitar decât pe vremea lui Ceauşescu. Asta nu înseamnă că ele nu trăiesc în deplină autenticitate şi înflorire în underground, prin marginalizaţi – care sunt onoraţi de aceasta, fiindcă altminteri, a fi linguşit de unul faţă de care n-ai nici un respect echivalează cu a fi înjurat.

Religia din orarul şcolar are menirea să instruiască la nivel teoretic elevul (istoria creştinismului, principiile, cultura creştină, istoria ţării, strategiile militare şi ctitoriile voievozilor, etc). Totuşi, adevărata educaţie o fac părinţii acasă, şi preoţii duhovnici: iertarea, dragostea, nobleţea, nu o înveţi la ora de curs, acolo se învaţă teoretic. Practica e în familie şi în biserică, unde se formează omul spiritual. Cum să reacţioneze la nişte noţiuni abstracte bietul copil dacă are creierul pastă de la internet, tv, familia dezmembrată, nu citeşte, la şcoală învaţă relativisme? Se zice: bine, dar uite, creştinii care se duc la biserică sunt nişte păcătoşi. Nu *pentru că* se duc la biserică sunt păcătoşi, ci pentru că nu continuă ceea ce învaţă acolo! Dar cel care nu ştie nimic despre spiritualitatea în care s-a născut nu apreciază nici baza materială prin care aceasta s-a exprimat. Pasărea născută în colivie consideră libertatea o boală. Ce poate urma, decât barbarie, vandalizare, anarhie?

Cea mai mare problemă a României superficiale este că a adoptat cumplitul obicei occidental al idolatrizării. Nu contează cine sau ce e idolatrizat: că e fotbalist, patriarh, vedete, oameni politici, bişniţari, manelişti, sporturi, maşini, gadgeturi, idei, sloganuri. Umanism – idolatrizarea persoanei, sau marxism – idolatrizarea non-persoanei. Tot un drac…

Portretul reeducatului: dacă stă sau dacă pleacă din ţară, nu ştie, nu poate să trăiască decât slugărind. Respectă infinit orice nesimţit care îi umileşte istoria şi neamul, dar râde de unul care le cinsteşte. N-are decât o singură valoare: banul, puterea asupra altuia, mârşăvia, incultura. Clasic. Că se duce la biserică sau că nu se duce, atâta timp cât se comportă aşa, e clar că nu-i om, deci nu-i creştin.

Credinţa, limba, literatura, filosofia, ştiinţele social-politice, istoria, cercetarea, sunt mult mai infestate de marxism azi decât cum erau acum 25 de ani. Şi pe bună dreptate vina este distribuită în directă proporţie cu responsabilitatea şi posibilităţile. Chiar dacă mult timp funcţiile bisericeşti cheie au fost sau încă sunt luate cu sila şi purtate de oameni de compromis, Biserica nu sunt aceia. Biserica sunt sfinţii şi orice creştin purtător de Hristos. Oricine are ochi vede diferenţa.

La fel ca în cazul anumitor căpetenii ortodoxe care smintesc, dar nu sunt emblematici, corupţia lui Ponta era a lui, proprie, netransferabilă asupra poporului şi imoralitatea lui era strict cu scop financiar. Nu viza modificarea structurală a calităţilor sufleteşti ale românului, voia doar să-l erodeze încetişor, cât să-l mulgă mai cu spor. Sfidarea lui, fiind supărător de evidentă, a enervat alegătorii mai tare decât perfidia disimulată a oponentului său.

Singura deosebire de Kl.Io. a fost atitudinea faţă de credinţă. Herr-ul este de un cinism imbatabil, complet opac, neînstare să înţeleagă câtuşi de puţin realitatea spirituală şi intelectuală a românului, relativistul perfect, fără profunzimi şi dileme, mare admirator al concupiscenţei, candidatul perfect al Noii Ordini. Prin el Planul (cincinal, în cazul său) va fi un „lucru bine făcut”.

Toată ideea Noii Ordini era să alegem chiar noi ce anume să ne omoare: o ortodoxie scârboasă şi pervertită (Ponta), sau o desfiinţare a ortodoxiei (K.I.), oricare din ele generând fie răzmeriţă (motivul perfect al unei ocupaţii), fie supunere (capitulare, moarte spirituală şi dispariţie ca neam). Cel ce a avut urechi de auzit Duhul a înţeles că singura alegere demnă era a NU alege.

În fine. Care-i prima mişcare a Noii Ordini via Kl.Io.? Eliminarea adevăratului adversar al *adversarului*: Dumnezeu. Principalul obiectiv pentru *adversar* este scoaterea lui Dumnezeu din sufletele copiilor. Din fericire pentru copii, Dumnezeu nu ascultă de ordinele *oponentului*.

Păi dacă natalitatea sub 15 ani e motiv de îngrijorare pentru U.E., ar trebui să triplăm numărul orelor de religie, fiindcă religia ocroteşte asceza şi morala. Adică raţiunea.

Înlocuirea orelor de religie cu ore de educaţie sexuală? E un fapt de necontestat că expunerea la informaţie sau imagine cu conţinut senzual stimulează sexualitatea, nu raţionalitatea. Pervertirea copiilor prin imagini (televizor, reclame, presă, etc) e parte din Planul Noii Ordini pentru stricarea rasei umane.

Zilele trecute Dl Kl.Io. şi-a ales purtătorul de cuvânt. Prima alegere – purtătoarea de cuvânt a fostului. Dar ar fi fost prea bătător la ochi. Aşa că a ales-o pe Dna Bran, principala arbitră şi profitoare a scandalului internaţional Tanacu (când unui călugăr exemplar i-a fost înscenată o crimă). Cu aşa purtătoare de cuvânt, asocierea dintre direcţia New Age şi planul cincinal devine şi mai evidentă: scandal religios, tulburări sociale, manipularea opiniei publice internaţionale, ocupaţie – scenariu repetat în ţări ortodoxe după succesul iniţial din Iran.

De fiecare dată când credincioşii protestează, pe bună dreptate, cu privire la un aspect social sau al credinţei, sar la gâtul lor toţi: prelaţii, miniştrii, stăpânii străini, presa, FMI-ul, Uniunea Europeană. Concluzia: credincioşii sunt singurii anticomunişti din România. Trăiască credincioşii!

George Ursu

Sursa: Ziaristi Online

Cunoscut drept ideolog al organizaţiei anarhiste şi anticreştine de extremă stânga “Miliţia spirituală”, Andrei Muraru, vehiculat în presa centrală şi de stat ca consilier al preşedintelui ales Klaus Iohannis, se află în proces cu secretarul CNSAS, prof. univ. dr. Corneliu Turianu, în timp ce fratele său geamăn, Alexandru Muraru, este cercetat de Parchet într-o cauză conexă acestui proces, pentru furt de documente din Ministerul Justiţiei, pe vremea când era consilier personal al fostul ministru Tudor Chiuariu, personaj conectat la mafia ieşeană şi condamnat definitiv pentru corupţie. Conform presei ieşene, cei doi fraţi pătaţi au fost promovaţi în diverse funcţii înalte de stat de mafiotul Relu Fenechiu, condamnat şi închis pentru corupţie împreună cu fratele său, ca urmare a “afacerii” de jaf “Transformatorul”. Concret, Andrei Muraru a folosit pentru a-l ataca calomnios pe Corneliu Turianu, în încercarea de a-l înlătura de la CNSAS, acte originale cu protecţie de secretizare furate de fratele său, Alexandru Muraru, din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de 17 Dosare profesionale ale unor judecători, nerecuperate nici până azi de organele speciale care cercetează infracţiunea şi abuzul funcţionarului public de sub Tudor Chiuariu. Prin mijloace specifice, redacţia Ziaristi Online a obţinut Întâmpinarea formulată de doctorul în drept Corneliu Turianu la recursul ideologului “Miliţiei spirituale”, posibil viitor consilier prezidenţial pentru relaţia cu “societatea civilă”. Halal! Vom reveni cu amănunte.

TRIBUNALUL BUCURESTI

SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar 11527/299/2012

Termen 17.12.2014

DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnatul Turianu Corneliu, în calitate de recurent, in termen legal formulez prezenta

ÎNTÂMPINARE
prin care solicit să declarați nul recursul deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.pr.civ. și să mențineți, ca temeinică și legală sentința recurată, întrucât instanța de fond a apreciat corect probele administrate și a aplicat corect legea, astfel că:

1. Instanţa de fond a reținut în mod corect că afirmația recurentului referitoare la lucrarea „Reeducare prin muncă”, al cărei autor sunt, are caracter tendențios și nefundamentat, întrucât „este evident caracterul pur teoretic și integral subscris sferei juridice al lucrării”. De altfel reaua-credință a recurentului reiese chiar din prezentarea motivelor de recurs, unde, contrazicându-se de la un paragraf la altul, insistă să sugereze apartenența intimatului la ideologia comunistă: „chiar și în ipoteza în care am presupune că prin referirea făcută la manualul scris de intimat recurentul a urmărit să sugereze o oarecare apartenență a intimatului la ideologia comunistă /…/ Suspiciuni cu privire la convingerile politice ale intimatului pot fi extrase chiar din titlul lucrării – Reeducarea prin muncă /…/ Orice persoană care nu are studii în materie și ar citi un astfel de titlu ar putea să considere că lucrarea are legătură cu promovarea ideilor comuniste care tratau munca drept o formă de purificare. /…/ manualul conține numeroase referiri la socialism și la Nicolae Ceaușescu …”.

2. Instanţa de fond a reținut în mod corect că „Pârâtul Andrei Muraru a transmis cu titlu de informații reale și necontestate elemente de fapt, care fie nu sunt decât simple speculații (caracterul lucrării publicat de reclamant), fie sunt informații fără o bază factuală concretă oferită cititorilor”. Motivul invocat de recurent că „instanța de judecată a reținut în mod greșit că recurentul a prezentat o informație fără să aibă o bază documentară” este neîntemeiat deoarece pe de o parte, invocarea unor articole din presa scrisă și online nu constituie o bază documentară solidă, iar, pe de altă parte, informațiile din dosarul meu professional, pe lângă faptul că au fost utilizate ilegal (conf art. 42 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 303/2004), au fost prezentate deformat.

3. Instanţa de fond a reținut corect că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, arătând că „acesta (pârâtul) nu doar că a prefigurat efectul defăimător al scrierilor sale, dar în mod evident l-a și urmărit.” Deși recurentul insistă în cererea sa că scopul său a fost doar de a transmite informații de interes public, chiar în fila 4 din cererea de recurs se demască afirmând că „în primăvara anului 2012 interesul publicului pentru acest caz a crescut deoarece se apropia alegerea unei noi conduceri a Colegiului CNSAS /…/ iar printre numele vehiculate pentru noua componență a noului Colegiu se număra și cel al intimatului din prezentul dosar. Așadar, se punea problema ca, /…/ acesta să fie numit pentru a doua oară membru în CNSAS alături de personalități precum dl. Dinu Zamfirescu, fost deținut politic și opozant prin excelență al Partidului Comunist.” Prin urmare scopul recurentului a fost acela de a împiedica numirea mea în Colegiul CNSAS și nu așa cum fals afirmă în cererea de recurs „ În realitate, articolul în cauză are ca obiect Legea lustrației care se afla în Parlament pentru a fi supusă la vot. Așadar, subiectul Corneliu Turianu este tratat într-un singur paragraf, ceea ce însemană că nu se poate spune că scopul recurentului a fost denigrarea intimatului.”

În drept, îmi întemeiez prezenta pe dispoziţiile art. 483 şi urm. din Codul procedură civilă, art. 1349, 1357 şi urm. Cod civil, art. 1 alin. (3) şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 8 alin. (l) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 42 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de proba cu înscrisuri.

Depun prezenta în trei exemplare.
DOMNULUI PREȘEDINTE AL TRIBUNALULUI BUCUREȘTI

Corneliu Turianu

Documentare: Presedintele IICCMER Andrei Muraru, condamnat de Instanta pentru minciuna cu scop de dezinformare si manipulare a opiniei publice in cazul secretarului Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu

Generalul de mucava Dan Voinea umilit la Inalta Curte de Casatie si Justitie in procesul directorului IICCMER cu profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS

NU RATATI: Un interviu exclusiv cu secretarul Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu, despre procesul castigat cu conducerea IICCMER. SOLUTIA INSTANTEI

Secretarul CNSAS Corneliu Turianu da de pamant cu “Militia spirituala”

Fotograful Dinu Lazar: Pentru mine, aceasta imagine neclara si expusa de 2 ori ( de frica) reprezinta chintesenta si viziunea acelor clipe astrale.
Cordonul de militieni si soldati inghesuia multimea, chiar dupa mitingul organizat de un bula ( ar trebui sa cititi aici: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/cea-mai-proasta-idee-a-lui-ceausescu-un-miting-56955.html) si dintr-o miscare relativ ordonata, s-a transformat totul in focul de neoprit, la primele impuscaturi; imaginea este facuta cu un aparat de jucarie, fara vizare, si din cauza emotiei nu s-a tras filmul – avem 2 expuneri.
Imaginea de dinainte era ordonata si clara, iar asta arata sufletele care deja se inalta la cer – din cauza asta mi se pare o imagine fundamentala.

Ăsta este cadrul anterior, cu doua secunde inainte… ca la piata Tien An Men cu cativa ani inainte, un tip s-a desprins de multime si sta singur in fata soldatilor.

Veneau cativa si dinspre Romana, dar nu puteau ajunge la Universitate – taburi cu mitraliere pregatite, care au si tras – in sus, la intimidare – plus multi militieni din aia durii, mai in varsta, pusi pe ciomagit sau ucis.

Cam asta era atmosfera pe strada in nesigura zi de 21. Imi era cumplit de frica, o frica animalica, azi greu de inteles sau de explicat. Lumea incerca sa convinga pe tacutii militieni si eu ma gandeam ca nu degeaba aveau masca de gaze. Dupa ce ca evident organili nu agreau sa vada pe cineva facand poze, s-au trezit si jmekerii de la Europa Libera sa spuna ca securistii fac poze la manifestanti ca sa aiba material la procesele care vor urma; ei, dupa asta, a te plimba cu aparatul era moarte curata, toata lumea urla besmetica “securistu face poze, omorati-l”!
Din cauza asta nu prea sunt poze in istorie din dupa masa de 21. Asta e. Sigur ca Europa Libera a fost un element hotarator in declansarea intregii serii de manifestari, dar asta cu aparatele m-a inebunit. Nu puteam face poze decat cu aparatul la sold, invelit in niste plase, sa nu se vada ce este.

La un moment dat, dupa amiaza, pe bulevard, soldatii cei pasnici au pus baionetele la akaemuri si au inceput sa pasasca amenintator spre multime. Atunci a inceput nasulia, multi au rupt-o la fuga – nu toti – si imbecilii din armata au inceput sa traga sporadic. La inceput, in aer. Multi au facut revolutia si de la geam, asteptand sa vada ce echipa castiga; asta este.

Pe de o parte aia cu scuturi si akaemuri au inceput sharjarea in rapait de bastoane pe scuturi, pe de alta parte “elementele ostile comunismului” au pornit spre ei. Nu am vazut niciodata si nu am crezut vreodata ca poate exista atata curaj si atata determinare.

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi şi: Fotografii extraordinare din 21 Decembrie 1989. Intrarea TAB-urilor in Piata Universitatii si reactia tinerilor. FOTO-DOCUMENTE de Laurentiu Galmeanu

Din păcate, planşa a doua era lipsă la Dosarul cu fotografii  consultat de coordonatorii volumului “KGB-ul în Revoluţia Română – Mărturii şi Documente din Arhivele SRI, CNSAS, Senatului şi Instanţelor de judecată din România”, Victor Roncea şi col (r) Marian Rizea (Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2015)

Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi şi: Agenda si discursul lui Ceausescu din 20 decembrie 1989. VIDEO/DOC

Versurile din Desteaptă-te, române! recitate de Ceauşescu în ultimul său discurs (min 13.20):

“Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ.”

21 Decembrie 1989 – Ultimul discurs al lui Nicolae Ceausescu by ZiaristiOnlineTV

Notă: Numărul victimelor avea să crească până la 1166, potrivit IRR

Extras din lucrarea coordonată de Victor Roncea şi col (r) Marian Rizea, “KGB-ul în Revoluţia Română – Mărturii şi Documente din Arhivele SRI, CNSAS, Senatului şi Instanţelor de judecată din România” (Editura Mica Valahie, 2015)

Surse: Civic Media via Ziaristi Online

Din aceeaşi lucrare, vedeţi şi Securitatea l-a informat pe Ceauşescu că vine apocalipsa PCR-ului

  BURSA 22.12.2014

Extras din lucrarea coordonată de Victor Roncea şi col (r) Marian Rizea, “KGB-ul în Revoluţia Română – Mărturii şi Documente din Arhivele SRI, CNSAS, Senatului şi Instanţelor de judecată din România” (Editura Mica Valahie, 2015)

Surse: Civic Media via Ziaristi Online

LASZLO TOKES – FALS REVOLUŢIONAR

SCRIITORUL TITUS SUCIU este cel mai autorizat scriitor român să vorbească despre Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989. Îmi permit această afirmaţie pe următoarele argumente. Întâi de toate, la Timişoara a fost o adevărată revoluţie în Decembrie 1989. Cei ce se mai îndoiesc, nu acceptă sau dezavuează acest eveniment istoric de la Timişoara, fără nici o legătură de ce a făcut Ion Ilici Iliescu şi Petre Roman la televizor, trebuie să deschidă DEX-ul la cuvântul revoluţie, să citească, compare, judece şi pe urma să vorbească şi să scrie. Al doilea, Titus Suciu a participat la revoluţia timişoreană şi a fost primul care a publicat Reportaj cu sufletul la gură, un reportaj de 269 ( douăduteşaizecişinouă ) de pagini a acelor şapte zile timişorene. Acest reportaj a apărut în mai multe ediţii, primul în 1990. Titus Suciu a continuat să cerceteze în amănunţit revoluţia timişoreană şi pe lângă articole a mai publicat Revoluţia pe înţelesul detractorilor şi recent Candelă împotriva timpului, în colaborare cu Vasile Bogdan.

Sătul, cum suntem cu toţii, de ipocrizia lui Laszlo Tokes şi a acoliţilor săi, Titus Suciu a deschis DEX-ul la cuvântul revoluţionar şi a realizat că decoratul lui Băsescu cu ’’Steaua României’’ ca scânteia revoluţiei, a fost, de fapt, absent la revoluţia timişoreană, s-a ascuns în spatele perdelelor! Atunci, când dintre cei adunaţi, în faţa casei parohiale de la Maria, s-au desprins primii revoluţionari şi l-au chemat să meargă cu ei, să înfrunte dictatura comunistă, a refuzat categoric, trimiţându-i acasă, cu ’’totul s-a rezolvat bine, mergeţi acasă!’’ Revoluţionarii au plecat pe străzi, Laszlo Tokes a tras chiulul de la revoluţie !!

El nu a fost scânteia revoluţiei, ci cel ce a vrut să o stingă: “mergeţi acasă!” Pe urmă, Securitatea l-a ambalat şi l-a trimis cadou, de Craciun, reformaţilor din Meniu, ce aveau nevoie de un pastor. Mare greşeală a făcut Securitatea, pentru că odată începută revoluţia nici nu ar mai fi trebuit păzit Laszlo Tokes care, pe cât e de murdar ca individ şi agent informator, pe atât e de poltron; singur s-ar fi baricada în casă, o săptămâna întreagă !

Am deschis DEX-ul la revoluţionar: care ţine de revoluţie…în legătură cu revoluţia … care aderă la revoluţie … adept al revoluţiei … participant la revoluţie (sublinierea îmi aparţine) Nimic din toate acestea nu au nici-o legătură cu acest Laszlo Tokes. Titus Suciu are perfectă dreptate. În paranteză, mulţi cetăţeni unguri au participat activ la revoluţia din oraşul lor şi au rămas anonimi acum, pe când acest oportunist, care a făcut revoluţia la fără frecvenţă, a parvenit mai mult decât toţi cei de la televiziunea revoluţionară din capitală, cu excepţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu. În Canada, fratele lui din Montreal dădea interviu la televiziune afirmând că Securitatea i-a rupt mâna în bătăi în timp ce, de fapt, el dădea note Securitătii si apoi mâna cu tovarăşul Iliescu, care-l primea în noua lui ochlocraţie şi-l ungea episcop reformat la Oradea. Apoi mass-media l-a gonflat, mai ales cea nouă a UDMR-ului, a colindat în Europa şi Statele Unite, i-a dus pe români, de urechi, la Centrul Carter că nu le dau dreptul la limba maternă, deşi el a făcut tot învăţământul în ungureşte. Apoi, încet, încet a început să dea în clocot din el şovinismul şi iredentismul.

La Timişoara, am avut o deschisă discuţie cu domnul Radu Tinu, adjunctul Securităţii din Timişoara la acea vreme, care a preluat dosarul de urmărire al pastorului de la Securitatea din Cluj şi printre o mie şi una câte am vorbit despre Laszlo Tokes mi-a spus esenţialul: ’’Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României întregite’’ Exact aşa este, un mare adevăr pe care Radu Tinu l-a concentrat cel mai bine într-o singură propoziţie. Laszlo Tokes, crescut în feroce spirit anti-românesc a început cu limba maternă, a trecut la 1001 de drepturi, mai departe la autonomia secuilor şi, ca europarlamentar aranjat al lui Băsescu, a cerut la Bruxelles protectoratul Transilvaniei! Abia în acest moment a mârâit mass-media din Ardeal după care a cârâit un pic şi cea din Capitală. Nu mult însă, pentru că Viorel Ponta are mai mult nevoie de voturile UDMR-ului decât de Transilvania. E o poveste subţire, pentru debili mintali, cât e Ponta de mândru că e român.. Ponta e la fel ca Tokes, diferite naţionalităţi, aceiaşi lipsă de caracter.

Se pare că lucrurile cu Laszlo Tokes şi ai lui iredentişti au mers prea departe şi Consiliul de Onoare al Ordinului ’’Steaua României’’ a cerut retragerea acestei decoraţii, pe care Băsescu i-a acordat-o, nu după merite, fiindcă nu sunt, ci doar după interese lor. Cu această decernare, Traian Băsescu ne-a mai făcut încă odată greaţă printr-un scurt discurs, pe cât de sforăitor pe atât de mistificat. Iar acum, la final de mandat, când i s-a cerut să retragă decoraţia, a sărit ca ars în vârful catargului, şi nu se mai dă jos de acolo fără documentaţie şi avizul Justiţiei.

Când le-a primit pe toate, a amânat şi amânat până ce a plecat definitiv de la Cotroceni, pupând Tricolorul. Şi în ultimul moment tot farsor. Vă rugăm să daţi acel drapel la curăţat.

Corneliu Florea pentru Ziaristi Online

Decembrie 2014, Winnipeg, Canada

Mărturia de mai jos, apărută iniţial, în premieră, în revista “Vitralii” a rezerviştilor SRI şi DSS, face parte din colecţia de declaraţii culese în lucrarea “KGB-ul în Revoluţia Română – Mărturii şi Documente din Arhivele SRI, CNSAS, Senatului şi Instanţelor de judecată din România”, coordonatori – Victor Roncea şi col (r) Marian Rizea (Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2015).

“Turistii” tineau sedinte in careu

In a doua decada a lunii ma aflam intr-un scurt concediu in Muntii Maramuresului si, conform unui mai vechi obicei, nu ascultam radioul si nu citeam ziare. Am ajuns la Dr. Tr. Severin in seara zilei de 18.12.198, fara a sti prea multe in legatura cu ceea ce se intimpla in tara dar prezentindu-ma la unitate, seful acesteia, col. Ghe. Preoteasa m-a incunostintat in legatura cu principalele caracteristici ale situatiei operative si continutul unor comenzi de informatii. Particularitatile dispozitivului nostru informativ ne-au permis in scurt timp sa stabilim ca o coloana de 12 autoturisme inmatriculate in URSS se deplasau prin municipiul nostru din directia Craiova spre Timisoara. In dimineata zilei de 19.12.89 am aflat ca 24 barbati, cetateni sovietici, se cazasera, cu putin inaintea orei 24, la motelul Gura Vaii si, gratie unui bun prieten – fotograf amator – am putut vedea cum ,,turistii” in cauza, inaintea imbarcarii in autoturisme, au tinut o sedinta in parcarea unitatii turistice asezati in ,,careu”, sedinta condusa de doi indivizi. Fac precizarea ca toti erau echipati in combinezoane, geci si ghete de iarna, asa cum personal cunosc ca se imbracau parasutistii. Coloana s-a pus in miscare inaintea orei 09 continuind drumul spre Timisoara, urmind DE 70.

Serviciul de contraspionaj al judetului Mehedinti si-a continuat reorganizarea si reorientarea dispozitivului informativ in raport de noile caracteristici ale situatiei operative si vulnerabilitatile previzibile acelor zile, constatind cresterea numarului strainilor care tranzitau judetul, mai cu seama in directa Timisoara. Surprinzator pentru noi a parut faptul ca din rindul diplomatilor acreditati la Bucuresti au aparut in zona si din aceia care nu mai fusesera semnalati altadata, cum ar fi din tari asiatice si arabe, dispozitivele noastre stabilind ca acestia isi motivau calatoria numai in interes personal, nicidecum de serviciu. Evident ca toate aceste informatii au fost raportate si, ar trebui sa se afle in arhive (!).

Cu semnificatii aparte au venit ultimile ore ale zilei de 24.12.89, cind, la receptia hotelului PARC din municipiu, s-a prezentat un grup de 12 turisti sovietici (11 barbati si o femeie) dorind a se caza pina a doua zi. Toti aveau rani in diverse parti ale copului purtind bandaje ca semn al primului ajutor acordat de cineva sau unii altora (!?). Femeia din grup, avind un bandaj la git, a intrat in cabina telefonica a hotelului si i-a cerut centralistei sa-i faca legatura cu ambasada sovistica din Bucuresti, informind interlocutorul cautat ca grupul din care facea parte a fost silit sa se intoarca din drumul spre Craiova din cauza unui baraj ,,de foc al romanilor” instalat pe DE 70 intre Filiasi si Craiova. A informat ca toti au suferit diverse rani, exista autoturisme avariate iar unul incendiat. In timp ce se desfasurau formalitatile de cazare in holul hotelului a aparut un individ imbracat in civil dar aducind ca tinuta a militar, i-a reoganizat, intregul grup fiind deplasat, apoi, la Spitalul Judetean Mehedinti serviciul garda-urgente unde, in timp ce li se intocmeau fisele de internare avind ca documente personale pasapoartele turistice, a venit in vizita de lucru col. BREDICEANU, seful Comandamentului Militar Teritorial Drobeta, care a preluat toate fisele de internare si i-a instalat pe ,,cei suferinzi” in sectia de terapie intensiva precizindu-i medicului de garda ca sint in regim ,,de cazare de urgenta”.

Personal am avut in mina fila unui registru care continea numele tuturor celor prezenti la Spitalul judetean, gratie unui gospodar de serviciu care a intuit ca fisele de internare ar putea disparea. In ziua urmatoare, in jurul prinzului, internatii au fost vizitati de reprezentantii URSS, dar nu de cei de la consulat, cum ar fi fost firesc, ci de catre atasatul militar si adjunctul acestuia. Oare mai este ceva de comentat? Frumusetea abia acum urmeaza! In ziua urmatoare, 26 decembrie, sub obladuirea aceluiasi colonel Brediceanu, cei unsprezece plus una au fost imbarcati in autosalvarile statiei de profil Mehedinti si transportati in Iugoslavia de unde, in aceeasi zi, cu un avion militar al nu stiu cui, au luat drumul Moscovei. Ulterior am aflat, pe cind Ministrul Apararii Nationale, Nicolae MILITARU, ordonase – printr-o radiograma – tuturor unitatilor DSS sa suspende ,,orice activitate informativa” ca grupul in cauza a intrat in Romania din Iugoslavia in dimineata zilei de 24.12.89 prin P.C.T.F. Portile de Fier 1.

Mult mai tirziu si, pe cai intortocheate, am aflat ca ,,echipa fratilor de la rasarit” era compusa din 15 persoane, toate avind legatura cu Ministerul de Interne al URSS in calitate de cadre militare, angajati civili ori membri de familie ai acestora. Coloana ,,turistica” a fost somata in localitatea Bradesti, situata pe DE 70 intre Filiasi si Craiova, de catre o subunitate a UM 2540 Craiova condusa de mr. Florian STANESCU dar a refuzat oprirea intorcind in directia de unde a venit, fapt care ar fi determinat deschiderea focului soldata cu avarierea a 5 autoturisme Lada si Moskvici, aproape toti pasagarii fiind raniti, doi dintre ei, KUZIK BORIS MIHAILOVICI si MELNICIUC NADEJDA STEPANOVA, decedind ulterior. Unul dintre autoturisme a fost incendiat cu o lovitura de AG-7 fiind valorificat dupa citiva ani, de localnici, la fier vechi. Celelalte 4 autoturisme au fost ,,asigurate” in curtea postului local de politie. Conform afirmatiilor fostului sef al acestei subunitati, Ion LUNGAN, in anul 1991 aceste autoturisme au fost ridicate ,,de catre o rusoaica, ofiter de politie”, in prezenta colonelului Nicolae VADUVA, seful de atunci al I.P.J. Dolj, care, intrrbat fiind de catre un ziarist, a afirmat ca nu stie cine a trimis-o la el pentru a o ajuta. ,,Epavele” au luat calea Federatiei Ruse, incarcate intr-un TIR, evident inmatriculat in Rusia.

Nu mica mi-a fost mirarea cind, recent, am aflat din media ca Ala-Timofeeva CEABANIUC ,,grav ranita la git, cu sechele majore urmare a evenimentelor traite in Romania in decembrie 1989” a dat in judecata statul roman pentru despagubiri morale si materiale. Analizind si comparind niste date am aflat ca respectiva doamna, de nationalitate ucrainiana s-a stabilit in urma cu citva ani definitiv in Polonia, impreuna cu sotul, Konstantin-Pavlovici CEABANIUC, avind si cetatenia acestui stat. Tot ea este cea care in 24.12.1989 a sunat din centrala telefonica a hotelului Parc din Dr. Tr. Severin raportind ambasadei sovietice din Bucuresti ,,situatia operativa” a grupului lor.

Lt. col. (r) Ioan MICLE   / Ziaristi Online

Cazul a fost tratat şi de ziarul Adevărul, în 2010:

„Adevărul“ redeschide astăzi dosarul „Revoluţia din 1989“. În primul episod, un caz şocant petrecut la Brădeşti (Dolj), în dimineaţa zilei de 24 decembrie1989. În vâltoarea zilelor din decembrie ’89, un grup de aşa-zişi turişti sovietici gonea prin România. Străinii, aflaţi în maşini Lada şi Moskvici, au fost opriţi de gloanţele Armatei.

„Adevărul” vă prezintă culisele incidentului din „Valea Rea”, lângă Brădeşti, judeţul Dolj, petrecut pe 24 decembrie 1989. Armata română a deschis atunci focul asupra unui grup de maşini în care se aflau cetăţeni sovietici. Crezând că au prins primii terorişti străini de la Revoluţie, militarii au ucis două persoane şi au rănit alte şapte.

Aveau legitimaţii de miliţieni

Legenda teroriştilor de la Brădeşti a circulat multă vreme după Revoluţie. Povestea a rămas învăluită în mister, fiind tratată cu superficialitate de către autorităţile din România. Multe voci susţin că, de fapt, cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti erau agenţi KGB / GRU sub acoperire. Alţii merg pe varianta conform căreia străinii mitraliaţi în Câmpia Olteniei au căzut victime într-un război cu care n-aveau nicio legătură. Indiscutabil este faptul că, în ultima parte a anului 1989, numărul de turişti străini intraţi în România a crescut impresionant.

Tudor Postelnicu, ultimul ministru de Interne al României comuniste, declara la 20 octombrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989: „La sfârşitul anului 1989 se triplase numărul turiştilor din URSS, mai cu seamă la trecerea de frontieră Siret, la punctele de trecere din judeţul Maramureş. O parte din ei veneau şi pe la Giurgiu. Intrarea s-a făcut, din cele raportate, atât cu autocare, cât şi cu maşini mici, tip Lada. Veneau în special din actuala Rusie”.

Aşa-zişii turişti nu dormeau în hoteluri sau pensiuni, ci în maşini, circulau cu viteză mare, iar când erau opriţi făceau uz de legitimaţii sovietice de miliţieni sau de cadre militare!

Tot în faţa Comisiei Senatoriale, Iulian Vlad, şeful Securităţii în 1989, povestea un incident petrecut la Caransebeş, în zilele Revoluţiei: „La căpitanul Ruşeţ, şef de miliţie la Caransebeş, au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hârtie, ca să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii, iar unul dintre sovietici le-a spus: «Hai, colega, că suntem şi noi militari, ca dumneata!»”

Trei minute de foc

Povestea presupuşilor terorişti de la Brădeşti a început în primele ore ale zilei de 24 decembrie 1989. Colonelul Dumitru Cioflină, de la Unitatea Militară 02540 Craiova, a primit în acea noapte un telefon de la brigada de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin, fiind anunţat că o coloană de 15-16 autoturisme înmatriculate în URSS se îndreaptă în mare viteză spre Craiova. Cioflină l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Florian Stănescu să se deplaseze de urgenţă cu o unitate de militari pe şoseaua Craiova – Filiaşi.

În mintea tuturor s-a cristalizat ideea că maşinile le aparţineau teroriştilor sovietici care veneau de la Timişoara şi care aveau misiunea de a arunca în aer Combinatul Chimic din Craiova. Stănescu şi militarii din subordinea sa au blocat şoseaua între localităţile Brădeşti şi Tatomireşti. Zona este denumită de săteni „Valea Rea”.

În jurul orei 5.30 dimineaţa, dinspre Filiaşi a apărut o coloană de cinci maşini, patru Lada şi un Moskvici, toate înmatriculate în Uniunea Sovietică. În automobilele care veneau din Iugoslavia se aflau 15 cetăţeni sovietici – opt bărbaţi şi şapte femei.

Maiorul Stănescu a somat şoferii să oprească maşinile şi să stingă farurile. Apoi a strigat: „Coborâţi din maşini!”. Sovieticii au oprit iniţial maşinile, dar neînţelegând limba română, au lăsat farurile aprinse şi nu au coborât, ba mai mult, au încercat să întoarcă, fiind convinşi că drumul este blocat şi trebuie să caute o rută ocolitoare.

Când maşinile sovietice au început să ruleze în marşarier, militarii din TAB-uri au deschis focul, la comanda lui Stănescu. Au fost trei serii de focuri, fiecare durând aproximativ un minut. Au rezultat nouă persoane rănite. Dintre aceste, două – grav rănite în „Valea Rea” – au decedat la începutul anului 1990. E vorba de Kuzik Boris Mihailovici şi de Melniciuc Nadejda Stepanova.

Sătenii şi militarii au verificat maşinile înmatriculate în URSS, dar nu au găsit nicio armă. Persoanele rănite au fost transportate la spitalele din Craiova şi Filiaşi.

Sovieticii care au scăpat teferi din ploaia de gloanţe susţin că au oprit pe şosea câteva maşini româneşti în care au urcat persoanele rănite. Câţiva au fugit înspre o haltă, unde l-au rugat pe un lucrător CFR să cheme Salvarea.

„Când am ajuns, noi am luat două femei şi un bărbat şi i-am trimis la spital, fiindcă erau răniţi. Ăilalţi au sărit de pe pod şi au fugit către Severin. Am înţeles că au ajuns în Iugoslavia cu maşini de ocazie şi de acolo au plecat cu un avion militar în Rusia”, ne-a povestit Ion Lungan, şef de post la Brădeşti în 1989.

Într-adevăr, la 26 decembrie, şapte dintre cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti se aflau deja înapoi în Iugoslavia. Cei grav răniţi au rămas în spitalele din Oltenia. Maniera în care autorităţile din România au întocmit „dosarul Brădeşti” arată cât de mult s-a dorit aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. Dosarul încropit de Procuratura Militară din Craiova conţine zeci de greşeli şi de inadvertenţe.

Enigme în dosar

Nu s-a aflat nici până azi cum a ajuns Kuzik Boris Mihailovici să moară într-un spital din Belgrad şi de ce procurorii militari cereau în 1991 rezultatele autopsiei acestuia de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti.

În aceeaşi notă, trei dintre cei nouă răniţi figurează ca fiind internaţi concomitent şi la Filiaşi, şi la Craiova. Iar trei dintre sovieticii împuşcaţi la Brădeşti au declarat că s-au întors în Iugoslavia la două zile după incident, dar în fişele Procuraturii apar ca internaţi pentru perioade de 8-12 zile.

Maşinile mitraliate, obiecte de inventar

Cei 15 sovietici au intrat în România pe la punctul de frontieră Porţile de Fier I. În declaraţiile martorilor se arată că maşinile din URSS circulau cu viteză mare.

Doctorul Cameniţă, căutând „terorişti“ în condică

Într-o declaraţie comună dată pe 28 decembrie 1989, şapte dintre sovieticii implicaţi în evenimentele de la Brădeşti spun: „Am mers împreună dinspre Iugoslavia spre URSS. La un moment dat, nu am cunoscut un automobil care circula în coloană cu noi, nu avea însemne”. Aceştia nu au dat însă amănunte suplimentare cu privire la soarta automobilului infiltrat.

Cum au fost şterse urmele

Sovieticii nu-şi potriveau ceasurile după orele oficiale ale României şi Iugoslaviei, deşi tranzitul prin aceste ţări putea dura şi o săptămână. În declaraţiile pe care le-au dat referitor la episodul de la Brădeşti, ei plasează acţiunile în timp după ora Moscovei. Acest lucru poate conduce la ideea că rapoartele pe care le trimiteau respectau ora oficială a Moscovei. În plus, oraşele din care provin respectivii turişti sovietici, aflate acum pe teritoriul Ucrainei, sunt la 300-400 de kilometri depărtare unul de celălalt.

Un alt fapt ce ridică semne de întrebare cu privire la veridicitatea calităţii de turişti a sovieticilor este modul în care au fost recuperate maşinile mitralitate. Una dintre maşinile sovieticilor, un Moskvici, care avea pe portbagajul de deasupra o canistră cu combustibil, a ars în întregime şi a rămas pe câmp mai mulţi ani, până când a fost luată de câţiva săteni şi dusă la fier vechi. Celelalte patru autoturisme au fost avariate şi depozitate în curtea Poliţiei din Brădeşti. Valoarea reparaţiilor pentru cele patru maşini a fost stabilită de autorităţile româneşti la suma de 102.520 de lei. Nu au fost reparate niciodată.

Ion Lungan, şeful de post din Brădeşti, ne-a povestit că, la un an şi jumătate de la eveniment, a venit o rusoaică, ofiţer de poliţie, şi a ridicat maşinile din Brădeşti. „Le-a luat cu un TIR adus din Rusia. Spunea că sunt obiecte de inventar. Nici măcar nu le-a păsat în ce stare erau. Au venit cu o macara cu gheară, ca la REMAT, au băgat gheara în ele şi le-au urcat în TIR. Femeia era însoţită de colonelul Nicolae Văduva, şeful poliţiei judeţene Dolj”, ne-a spus Lungan. Nicolae Văduva a confirmat povestea, dar spune că nu ştie cine era respectiva femeie şi nici cine a trimis-o la el.

Alexandru Cameniţă, medic la Spitalul numărul 1 din Craiova, ne-a furnizat date despre pacienţii sovietici dintr-o condică a persoanelor internate în perioada 1989-1990. „Pe 24 decembrie, dimineaţa, au fost internaţi patru cetăţeni sovietici, răniţi prin împuşcare. Una dintre femei era în comă, fusese împuşcată în cap. După două zile au dispărut din spital, cu tot cu fişele medicale. S-a mai păstrat doar un registru pe care l-am avut ascuns şi în care apar. Femeia care se afla în comă avea aspect de ţărancă. Avea mâinile crăpate şi pielea bătătorită de muncă”, a spus Cameniţă.

„Vorbeau româneşte”

Colegul său, doctorul Vasilovici Radian, care i-a avut sub supraveghere medicală pe sovietici, îl contrazice pe Alexandru Cameniţă: „Au venit vreo patru sovietici răniţi, doi bărbaţi şi două femei. Ziceau că sunt ucraineni. Cei care erau conştienţi o rupeau şi pe româneşte. Una dintre femei era în comă şi, după două zile, am trimis-o la Bucureşti, la Spitalul Bagdasar. Ceilalţi trei au plecat pe picioarele lor, după ce au primit îngrijiri. Eu aşa îmi amintesc. Cu vreo două săptămâni înainte de Revoluţie, am mai avut, ca pacienţi, nişte cetăţeni ruşi. Intraseră cu maşina într-un pom. Erau un bărbat şi două femei.

Bărbatul spunea că e medic psihiatru, dar la cât de înalt şi bine legat era, mie nu prea mi-a venit să cred. În acea perioadă am văzut multe maşini cu număr de Rusia trecând spre Timişoara”.

Datele obţinute de „Adevărul” despre sovietici

Reporterii „Adevărul” au pus cap la cap informaţiile despre sovietici. Am apelat la „Dosarul Brădeşti”, condici medicale şi date furnizate de ziariştii de la „Blik” (Ucraina). Vârstele persoanelor sunt cele din 1989.

Kuzik Boris Mihailovici: 30 de ani. Avea domiciliul la Zalesciki (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. A decedat la data de 2 februarie 1990, într-un spital din Belgrad.

Kuzik Liubova Stephanova: 30 de ani. Domiciliu: Zalesciki. A spus că a fost împuşcată în plămân şi că i-au fost acordate îngrijiri medicale în URSS.

Zubel Alexandra Mihailovna: 29 de ani. Domiciliu: Zalesciki. Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internată la Spitalul numărul 1 din Craiova, între 24 şi 26 decembrie. A revenit în Iugoslavia pe 26 decembrie.

Melniciuc Rostislav Ivanovici: 50 de ani. Domiciliu: Rivne (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie.

Melniciuc Nadejda Stepanova: 48 de ani. Domiciliu: Rivne. În perioada 24 decembrie – 9 ianuarie a fost internată la Spitalul nr.1 din Craiova în stare de comă – plagă împuşcată parietală bilaterală. La 9 ianuarie 1990 a fost transferată la Spitalul „Bagdasar Arseni” din Bucureşti, unde a decedat la 8 februarie 1990.

Demciuc Sofia Filipovna. Domiciliu: Rivne. 25-30 de zile de spitalizare la Spitalul numărul 1 din Craiova.

Spartak Valeri Valentinovici.  Domiciliu: Rivne. A avut nevoie de 8-10 zile de îngrijiri medicale. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova, dar pe 26 decembrie se afla la Ambasada URSS din Belgrad.

Lagutko Ivan Arcadievici: 35 de ani. Domiciliu: Rivne. Oficial a fost spitalizat 10-12 zile la Craiova. Neoficial, la 26 decembrie se afla la Belgrad.

Lozanov Vladimir Evghenevici. Domiciliu: Rivne. Nu a suferit răni serioase şi s-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. A decedat în 2001.

Ceabaniuk Konstantin Pavlovici. Domiciliu: Cernigov (Ucraina). A revenit în Iugoslavia la 26 decembrie. În prezent trăieşte în Polonia.

Ceabaniuk Ala Timofeeva. Domiciliu: Cernigov. 25 de zile de spitalizare. În documente apare internată atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. A fost împuşcată în gât. În prezent trăieşte în Polonia, alături de soţul său.

Sariko Nicolai Grigorievici. Domiciliu: Cernigov. 8-10 zile de spitalizare. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. Pe 26 decembrie se afla la Belgrad. Între timp a decedat.

Sariko Elena Anatolievna. Domiciliu: Cernigov. Nu a suferit răni serioase. S-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie.

Vinnitki Zenovie Iosipovici. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre el. A decedat la 17 mai 2008, fiind bolnav de cancer.

Vinnitki Liubov Vladimirovna. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre ea.

Din aceeaşi anchetă:

Prof. univ. dr. Preda Mihăilescu: Gânduri de speranţă într-o dezbatere deschisă a lucrărilor lui Larry Watts

1. Spaţiul de joncţiune românesc

Cine a fost obişnuit cu gândirea istorică care prevala în România pe vremea lui Iorga şi atitudinea politicienilor de clasă ai acelei epoci, este conştient de faptul că istoria, menirea şi forma de afirmare a poporului român sunt precondiţionate de aşezarea la zona de confluenţă a trei mari spaţii de putere – cel Levantin (astăzi Orientul Apropiat), cel al Occidentului Mijlociu, sau marele spaţiu germanic, şi cel al întinderilor Euroasiatice de Nord – Rusia, în ultimele secole. Situaţia crează funcţia – şi funcţia este aceea a unei articulaţii vii de culturi şi imperii, articulaţie care riscă mereu iaraşi să fie strivită în perioade de exerciţiu prea îngust al mişcărilor antagoniste generate de polarităţile naturale dintre aceste spaţii. Pe scurt, când gorilele se războiesc, România este sub presiune.

În perioada comunismului însă, noi am crezut că însăşi regimul impus a făcut ca să fim de facto înghiţiţi de numai unul dintre aceste spaţii, cel rusesc cu veşmânt sovietic. Era perioada în care cetăţeanul de rând, mai inteligent sau mai prostuţ, era redus la acelaşi regim de frică, zvonuri şi speculaţii în încercările de a înţelege contingentul. Este adevărat că am trăit perioada de relativ dezgheţ a anilor ’60, în care părea că dialogul social se deschide, o anumită sferă de informaţie era posibilă, se traduceau cărţi şi cine avea noroc putea chiar prinde un Köstler sau un Raymond Aaron fără nici o repercusiune. Şi boicotarea planului de integrare CAER a fost o realitate ce nu a putut fi trecută sub tăcere; iar discursul din dimineaţa lui 21 August 1968 care ne chema la opoziţie şi rezistenţă a fost pentru mulţi români un semnal spre acordarea unei şanse chiar şi sistemului comunist. Aceasta şi cu lunile care au urmat nu puteau fi înscenări. Asta ştim – dar cum se încadrau paradoxurile trăite în schema mai mare a luptelor de puteri, această întrebare era inaccesibilă. În egală măsură trecerea abruptă după „mica revoluţie culturala“ din 1971 către totalitarismul intern progresiv pe bază de pishoza grandorilor şi, de fapt, a izolării dictatorului, acestea au fost şi ele înregistrate fără multă posibilitate de a fi înţelese – si cui îi ardea de a înţelege, când supravieţuirea costa deja atât efort?

2. Watts şi recuperarea istoriei mari din perioada comunistă

Când am citit prima oară despre Larry Watts în urmă cu doi ani buni, textul întâlnit părea să promită posibilitatea unei înţelegeri mai fundamentate ale acelei epoci obscure şi determinante. Am dedicat o lună de studiu a reacţiilor provocate de cărţile lui, pentru a decide dacă există critici demne de luat în consideraţie, sugerând că lectura poate fi vreme pierdută. Pe partea criticilor, răspândită, am găsit cascade de invective şi verdicte dar nici un motiv obiectiv în afara unor mistificări şi asociaţii ale lui Watts cu diverşi baubau pentru copiii mari. Când un renumit doct al curentului a fost întrebat de proprii studenţi, cum poate să se afirme fără să fi citit cartea, el m-a trimis către blogul unei visătoare necunoscute. Dânsa citise cartea! Şi alături de exprimarea unei subiectivităţi răvăşite de amintiri de pe vremea lui Ceauşescu, ea exprima în mod ‘obiectiv’ chintesenţa cărţii prin formula „Watts minte în suveică“. Câteva luni mai târziu citisem cartea, eram destul de entuziast de mulţimea de informaţii noi găsite şi … am fost sancţionat de un tânăr întreţinător al unui blog de dialog, cu care altfel mă aflam în relaţii destul de bune. Îl deranjase că nu îl vorbisem pe Watts de rău, ceea ce pentru el echivala cu a fi un fel de adorator al aceluiaş personaj. Când l-am întrebat ce îl deranjează în cărţile lui Watts … mi-a răspuns că nu l-a citit, dar ştie că „minte în suveică“. Ce mic este Bucureştiul, nu-i aşa? Si ce pasionaţi de opinii cu orice preţ sunt locuitorii lui – indiferent de fundamentele acestora. De partea cealaltă am întâlnit, este drept, şi vânători de criminali comunişti uşor suprainflamaţi; dar am întâlnit oameni ca Dinu Giurescu, istoricul care a reuşit să păstreze o distanţă elegantă faţă de excesele impuse în care s-au aventurat alţi carierişti istorici, care au făcut stânga împrejur după 1990, devenind exegeţi ai mistificărilor cu luxury brand label „suntem cei din urmă“, dar şi pe fondatorul ICR, credibilul disident Augustin Buzura. La mijloc, pustiu şi imposibilă comunicare.

Voi reveni la sfarsit asupra surprinzătoarelor argumente, lipse de argumente şi falsificări de argumente, precum şi a posibilelor implicaţii pentru societatea contemporană din ţară. Mi se pare însă mai important aici să încerc să îmi expun modestul punct de vedere privitor la relevanţa şi limitările informaţiilor strânse şi divulgate de Watts pentru înţelegerea istoriei noastre recente, integrarea ei în întregul nostru istoric şi mai ales învăţămintelor trase din consecinţe – aceasta fiind nereprezentată în tomurile citite.

2.1 Autorul şi firul roşu al istoriei recente

Watts este un copil al anilor ’68 care expune, pentru cine este dispus să se informeze, în mod inteligibil modul în care interesul său pentru mecanismele războiului rece l-a purtat de la o iniţială preocupare pentru Norvegia, să se concentreze asupra României. Acolo a descoperit o serie de paradoxuri (relative la imaginea pe care o cunoştea din occident) care au declanşat interesul său dăinuitor pentru România, care durează deja de 30 de ani. În ciuda faptului că a picat în mod inevitabil în mijlocul unui hăţiş de intrigi şi interese polare şi puternic antagoniste, faţă de capcanele căreia probabil că nici un om nealineat cum este el – în ciuda tuturor bârfelor desfăşurate a posteriori – nu are anticorpi suficienţi, deci în ciuda diverselor capcane de parcurs, pot spune cu încredere că munca sa metodică şi perseverentă a avut efectul de a redescoperi un fir roşu al istoriei politice româneşti, îngropat de secretismul comunist şi de sistemul unic de dezinformare prevalent. Despre acest fir roşu, aşa cum apare el în „Fereşte-mă Doamne de prieteni“, voi vorbi aici scurt.

2.2 Dualitatea de la vârful puterii comuniste din România

Cartea ne revelă cu lux de dovezi şi amănunte existenţa unei dualităţi de putere la vârful conducerii comuniste a României, între două tabere antagoniste a căror luptă este înţeleasă şi redată cu imensul avantaj al cetăţeanului distant şi impregnat de mecanismele democraţiei: lupta dintre cei pe care i-aş numi cominternişti, latura internaţionalistă a comuniştilor veniţi cu trupele sovietice, şi maoişti, cei care au încercat continuarea politicii independente şi echidistante româneşti clasice, aşa cum este ea dictată de însăşi condiţiile geopolitice menţionate scurt în introducere, şi cei care au ales sprijinul chinez ca unica soluţie pentru compensarea presiunii colonialiste sovietice. Ulterior, maoiştii au fost numiţi cu evidente scopuri denigratoare „naţional-comunişti“, denumire dominantă până astăzi şi care se indeletniceşte cu argumentaţii batracian-lunecoase să distragă definitiv atenţia de la elementul comunist punând accentul pe un element naţional derizoriu – naţiunea nu a fost respectată, nici nu a creat mişcarea, deci nu există nici cea mai mică îndreptăţire pentru acest joc de cuvinte. Maoişti – deviaţia a început să îşi arate forma în mod public sensibil după mica revoluţie culturală din 1971. Un Maoism aparte, la fel cum în occident a existat un maoism aparte la care adera şi Barosso la vremea sa: amândouă mişcările au pornit de la o aliniere iniţială la Mao, şi au urmat apoi drumuri profund diverse, şi aşa cum aceasta nu ne impiedică în cazul occidental să menţinem termenul, cred că în cazul român născut dintr-o reală tendinţă de ‘revoluţie culturală’, nu se poate considera termenul ca deplasat. Eu îl voi folosi aici, fără pretenţia ca alţii să îl preia, ci din incapacitate funciară de a vorbi de un naţional comunism fictiv, la unison cu galeria. Recunosc de asemenea că termenul se aplică prost la perioada crucială a mişcării de emancipare a puterii comuniste române de priză sovietică, în anii 50-60. Dar pentru scopul restrâns al acestui context se poate accepta, eu neridicând de fel pretenţiile unei analize de specialist – doar acelea ale unui cetăţean activ, care nu mai poate accepta polarizarea destructivă a societăţii româneşti, şi îndeamnă la defrişarea unui teren solid de dezbatare inteligentă, argumentată şi controlată.

2.3 Lupta pentru suveranitatea statală

Rezumând opt sute de pagini într-un paragraf, firul roşu despre care este vorba, se revelă dintr-o serie covârşitoare de surse desecretizate, din nouă ţări (dacă nu greşesc), pe care în nici un chip nu le-ar fi putut fabrica un serviciu chiar mai potent decât cele româneşti, cu scopul de a crea o imagine atât de coerentă. El revelă următoarele: comuniştii români – aceiaşi care au urmat îndemnurile lui Stalin şi au creat gulagul românesc, lucru pe care ca român nu îl pot trece cu vederea – au pornit din anii ’50 un program de distanţare inteligentă de sovieţi, eliminând pe rând armata de ocupaţie şi apoi chiar şi infiltraţia kaghebistă, apropiindu-se de China ca element de contrapondere, refuzând vehement vestitul program de integrare caeristă, care reducea ţara la un producător de grâne (rol pe care cealaltă parte de Românie, Basarabia, l-a jucat în uniune), şi culminând cu faimosul program din Aprilie al lui Dej. Încercări de apropiere şi încurajare a altor state din bloc să sustină o politică de suveranitate similară, au primit un oarecare ecou doar de la Tito, desigur, şi din Cehoslovacia. Programul de atitudine alternativă pe plan politic internaţional marcase în anul 1968 deja numeroase succese, pe care nu le voi enumera aici, şi care se găsesc documentate în carte. Menţionez că unele dintre ele pătrunseseră ‘în şoaptă’ în conştiinţa socială, şi îmi erau oarecum cunoscute, fiind confirmate, aproape spre surprinderea mea, de documente. Altele mi-erau necunoscute, dar mergeau în aceeaşi direcţie: implicarea în criza Cubei, despărţirea Germaniei, pacea încercată la Paris, apoi legătura dintre America şi China, etc. Cartea ne informează gradual de reacţiile violente de la Moscova, de nemulţumirea crescândă încă de la începutul anilor ’60 – poate chiar mai devreme – şi ne documentează apoi acribic efortul susţinut şi învingător de discreditare prin dezinformare, care a făcut printre altele ca pe la sfârşitul anilor ’70 să se răspândească ca un foc de paie mitul conform căruia România de fapt a fost mereu sub control, că juca un joc acoperit precum momeala dintr-o capcană pentru … furt de tehnologie. O aberaţie care a prins pe fundalul de indiferenţă generalizată. Dar o aberaţie pentru care nu era nevoie de o profundă informare la surse, informare imposibilă la acea vreme, pentru a o refuza ca un evident act de recuperare: cine are doar în minte violenţa necontrolată a discursului lui Ceauşescu din dimineaţa lui 21 August şi toate pregătirile la rezistenţă activă care au urmat în mod deschis în toată ţara, nu poate fi minţit sau indus să îşi închipuie că o astfel de reacţie putea fi o scamatorie premeditată, pentru a induce propria populaţie în eroare … în timp ce, vezi Doamne, michiduţă era puternic aliniat si nu facea decat sa isi joace un rol trasat de la centrală. Nu a fost aşa – şi datorăm investigaţiilor lui Watts nu atât revelarea unor lucruri care sunt verificate profund în mod empiric de experienţa tuturor, ci faptul că ne revelă luptele dramatice de putere care se desfăşurau în fundal, fiind, ele, inaccesibile muritorilor de rând.

2.4 Pygmalion comunist

Deşi dezastrul ce a urmat este suficient prefigurat în „With friends like this“, Watts a dedicat acestei teme o a doua carte, „Cei dintâi vor fi cei din urmă“, carte pe care am citit-o deasemeni în întregime, fără a înregistra un efect la fel de profund ca după prima carte. Privitor la dezgheţ  aş rezuma şi mai succint prin remarca surprinzătoare, că în chintesenţă ultimii 20 de ani de dictatură comunistă din România par să se rezume – abstracţie făcând de rolul puterilor externe – la un fel de experiment Pygmalion, mai dramatic. Persoana inteligentă a comunsimului român şi fără îndoială unul din principalii artizani ai traseului de suveranitate, Ion Gheorghe Maurer, neputând să se propună ca preşedinte, din cauza originilor sale atât neproletare cât şi nenaţionale a gândit să influenţeze prin cel pe care îl cunoaştem, indirect, continuarea politicii începute. Şi nu a reuşit – are loc o crescândă dezvoltare a laturii paranoice a noului dictator, care pare că se autoizolează: nu vom şti niciodată pe deplin, în ce măsură la această izolare cu consecinţe ucigătoare pentru ţară, a fost intelectul redus al protagonistului de vină, şi în ce măsură acesta a fost ajutat. Watts ne redă  un moment crucial de influenţare: accidentul de maşină al lui Maurer din 1974, pentru care el l-a facut pe Ceauşescu răspunzător – reacţionând cu totala retragere din decizii şi deci izolarea în sens invers. Documentele menţionate de Watts par să sugereze că accidentul a fost ordonat de la Moscova.

3. Recepţia cărţilor lui Watts şi problemele interculturale.

Mă opresc aici cu discuţia firului roşu descoperit de Watts şi continui cu unele opinii personale. Părerea mea este că societatea românească nu a început încă să dezbată înţelegerea faptelor care ne-au fost revelate, dar în momentul în care totuşi discuţia onestă şi deschisă se va declanşa – ea nu mai poate fi sufocată mult timp – ea va persista multe decenii. Decenii în care românii vor ridica întrebările de rigoare, vor relua propriile investigaţii şi vor digera faptele, resituându-se. Să ne gândim doar la faptul că revoluţia franceză se mai repune în discuţie până în zilele noastre, că Napoleon era în secolul 19 încă un erou, apoi în secolul 20 a intrat în învăţământul francez mai mult ca un criminal, tineri francezi descoperind cu surpriză în Anglia sau Elveţia şi Italia, că în acele ţări care s-au aflat în război cu Napoleon, astăzi se vorbeşte cu mai multă dezinvoltură de contribuţiile la evoluţia politică si socială aduse de el, decât se vorbea în şcoala pe care au absolvit-o. Să nu ne mirăm dacă timpul merge în meandre!

Personal îmi doresc de mai mult timp să particip la o discuţie echilibrată, căci am o cantitate de critici şi rezerve faţă de oponenţii lui Watts care s-au arătat a fi inaccesibili dialogului în felul următor: Dacă încep prin a afirma aprecierea lucrărilor sale, reacţia exprimată a protipendadei Bucureştiului a fost mereu aceea de dispret şi atacuri ad hominem, ea forţându-mă într-un fel de rol aiuristic, de admirator, deci de decerebrat care nu poate decât să calomnieze – cum se face – sau să admire ca boul, pe româneşte spus. În mod evident că în faţa unui lung şir de atacuri directe la persoană, insidioase şi autosuficiente, poziţia mea este una de opoziţie – şi aşa nu se ajunge niciodată la discuţia adevăratelor probleme.

3.1 Iluzia unei tentative de recuperare.

Prima problemă pentru români, nu este una a lui Watts, dar este o problemă foarte reală. Aici este cazul să precizez că am depăşit pragul celor 40 de ani de deşert al emigraţiei, şi mă simt în înţelegerea libertăţii mai apropiat de Watts. În plus am lucrat 20 de ani în criptografie şi securitate informatică şi în aceşti ani am numeroşi colegi care lucrează pentru NSA, şi se ştie în comunitate, alţii au fost angajaţi de serviciile analoge din Canada sau Germania, mult după ce ne cunoscusem la conferinţe, ca cercetători academici. La BSI în Germania am fost invitat de câteva ori şi am avut colaborări pe teme în care am expertiză: toate aceste lucruri se petrec foarte firesc, şi când le-ai trăit, eşti liber de întrebări, cumva fireşti, de la care porneşti. Întrebări de genul cum se poate, şi ce interese are acela, cum mă va urmări, şi alte griji care nu sunt total  deplasate – dar care sunt totuşi în afara contextului: există un spaţiu liberal de interacţiune absolut nealterat. Până la un punct, aşa văd că a acţionat şi Watts – până la punctul în care, înconjurat de contextul românesc, greu să îţi închipui cum se mai apară de bănuita cronică ambientă. Dar el este American născut, eu sunt emigrant, refugiat.

Spunând acestea, eu conced câteva lucruri care bănuiesc că au jucat un rol foarte important în recepţia haotică şi polarizată a producţiilor lui Watts. Iată care sunt acestea.

3.2 Înțelegerea unor probleme circumstanțiale ale lecturii

A. Am înțelegere pentru faptul că o persoană care a trăit toată perioada comunistă până la capăt în țară și după aceea nu a avut privilegiul să se refacă într-un sistem democratic sănătos, cu checks and ballances cât de cât funcționale, la citirea cărții lui Watts va fi fost continuu tulburat de amintirile încă vii ale anilor ’80 de pomină, frig și sărăcie, reacționând cu indiferență suverană la informațiile cutremurătoare care nu schimbă istoria, și păstrând impresia apăsătoare că aici cineva căuta să o facă să își schimbe opinia despre acei ani și acel regim. Este fără îndoială cazul primei categorii dintre cei care au citit cartea și au exprimat pe baza lecturii o opiniecritică devastatoare. Anii de frig și sărăcie și nu spusele lui Watts dominau aportul celei care a adus în lume (mai precis: pe blogul său) ominoasa expresie “minte in suveica”. expresie care a facut scoala, fara sa aibe mare legatura cu opusul în cauză. Legătură pe care nimeni din cei care ulterior au folosit-o nu a încercat să o explice sau stabilească prin argumente. O reacție viscerală, deci. Domnul Opriș încearcă aici o interpretare: Watts ar face un fel de ‘propagandă’ ca o banda de magnetofon ‘nastro senza fine’, în buclă deci. Vai! Conced de asemeni că ani de propagandă violentă sensibilizează creierul și nu mai auzi decât propaganda, chiar și atunci când de fapt se exprimă niște fapte argumentate, foarte importante. De fapt am remarcat deseori în cadrul unor dialoguri în România, că în afara unui consens necondiționat, bănuiala de propagandă sau manipulare se naște spontan și absolut indiferent de osteneala investită pentru a semnala empatie și a argumenta faptele cu atenţie. Cine este în măsură să judece acest fenomen? Atâta tot că el este profund nociv și potrivnic unei evoluții restabilizatoare, și de aceea trebuie să facem efortul să îl depășim. Recunosc spășit că eu am avut o perioadă de mai bine de zece ani în care mă simțeam agresat … de reclama de peste tot, și ajunsesem chiar să o compar cu o propagandă comunistă: mă agresau nudurile și mă agresau mușchiuloșii cu dinți strălucitori care îmi umileau în mod voit prezența fizică nesemnificativă. Până când am decis să contraatac și am petrecut câțiva ani în care propagam unde vrei și unde nu vrei înlocuirea reclamei cu plachete cu poezii și cugetări profunde; odată ce mi-am concedat aceasta reacție absurdă s-au dezvoltat suficienți anticorpi ca să pot să percep pe deplin diferențele semnificative dintre propaganda comunistă și agresiunea reclamei. Nu suntem imuni. Cu Watts însă se petrece alt lucru: el scrie cu o temă precisă în minte, care este nedreptatea de care a suferit România ca răspuns la drumul suveran trasat în anii ’50. Crescut într-un sistem cu checks and ballances care conferă o IMENSĂ relaxare față de posibilitatea ca cineva să gândească că zicând A și nemenționând B ai avea intenții ascunse, căci oamenii sunt obișnuiți că nu funcționează lucrurile așa, el sunt convins că nu și-a pus problema vreunei lipse de critică împotriva crimelor personajelor sale principale. Dimpotrivă, acestea sunt cunoscute, noi acum discutăm altceva, asta este atitudinea. Am avut și eu din când în când pe parcursul celor opt sute de pagini tresăriri de genul „cum poți să vorbești în acest fel de Dej care a instaurat lagărele și canalul, de Ceaușescu care a dus țara de râpă?“. Dar doar momente scurte, căci am 40 de ani de deșert în spate. Și vă mărturisesc, vorba bancului, ‘se poate, eu am încercat și se poate’[1]! Se poate citi urmărind intenția în care a fost scris, și construcția argumentelor, și fără a te lăsa antrenat în dubii și îndoieli. Realitatea este că autorul se abține vizibil de la interpretări subiective și urmează acribic preceptele unei anumite școli jurnalistice și istoric-științifice care impune să lași să vorbească sursele și faptele. Dar este la fel de adevărat că nu poți elimina subiectivul, și dacă nu ai capacitatea să elimini din minte întrebarea încăpățânată ‘și ce vrea el aici să îmi demonstreze despre Dej, sau Bodnăraș sau Ceaușescu? Că au fost îngeri?’, atunci remarci tot timpul că omul are un ton al povestirii, care face să crească, în ciuda voinței sale, niște mici John Wayne balcanici printre rânduri. Dar vă afirm cu stăruință – asta nu este mai mult decât un produs natural al lipsei sale de experiență literară, focusul fiind altul; deci să acceptăm focusul de facto. Să aduc aici un exemplu: în Germania de vreo două decade încoace a devenit posibil să se vorbească liber despre Dresda, Hamburg, milioanele de femei violate de învingători, și alte masive suferințe de război ale nemților. Așa ceva este posibil pentru că s-a atins încrederea că discuția acestor fapte nu va mai fi folosită practic de nimeni pentru a pune în discuție crimele de război făcute de propria nație. Desigur, este un context profund divers. Dar are în comun tocmai faptul că în contextul nostru este folositor să atingem maturitatea cu care discuția luptei curajoase, totuși, a dictatorilor maoisti, cu starea de colonizare externă să poată fi privită total distinct de discuția crimelor lor împotriva nației.

B. Conced de asemenea faptul că traiul în România al d-lui Watts nu poate să nu fi lăsat unele impacte și în construcții de detaliu. Aici iarăși am un avantaj: nu îmi sar în ochi detalii care sunt poate alegeri conștiente legate de persoane în viață, să nu lezezi pe cutare, să eviți o concluzie care se impune. Nefiind expert, nu exclud nici posibilitatea unor scăpări voite sau neatente – vă pot însă confirma că nu am predat curs după o carte lipsită de greșeli. În matematică. Deci, est modus in rebus. Afirm însă că adevărul cărții este solid și binesprijinit de surse – și aceasta suportă chiar și mai multe erori. De aceea cei care afirmă frontal că Watts “minte în suveică”, cu accentul nu pe recepția lor subiectivă, ci pe o presupusă minciună de fond în enumerarea faptelor, sunt ei înșiși în eroare – o eroare care poate fi cel mult explicată prin constelația complexă de lectură discutată în A. Dacă nu cumva este vorba de ceva mai mult, poate chiar o agendă privată de apărare a unor privilegii trecute sau actuale: și asta se poate întâmpla, dar cred că este cazul mai puțin frecvent, în ciuda poate a aparențelor. În acest context aș mai remarca, privitor la textul propus recent de dl. Opriș și care se deschide cu îndrumarea ușor paternalistă (cel puțin în spiritul german în care trăiesc)  îndemnându-ne să acceptăm ca un fapt opinia sa, că „De la început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut în SUA drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion Antonescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu”. America este o jumătate de continent, și chiar în condițiile de minimă atenție la adresa temelor românești, este ușor abuziv să sugerezi că America se afirmă într-o singură suflare la adresa lui Watts. Fals – nu mă îndoiesc că au fost create cercuri în care opinia emisă de dl. Opriș este vehiculată. Dar există și alte cercuri, care au alte opinii. Cert este că am citit în revista publică de studii istorice ale CIA o recenzie excelentă a cărții lui Watts, o recenzie lungă și argumentată, de un specialist ce scrie din perspectiva globală fără a fi în mod evident implicat în lupte românești de bucătărie; și am citit și alte reacții internaționale pozitive. La fel cum cunosc oameni în America care împart aceste puncte de vedere – pentru a cita pe autor, „încet cu pianul pe scară”! Să nu pornim cu concluzii gata făcute, încercând cu tot dinadinsul să le demonstrăm.

C. În final, având în vedere toate cele discutate mai sus, conced faptul că vorbim de o discuție încă neîncepută asupra consecințelor epopeii comuniste și de reintegrare aRomâniei pe picioare solide în spațiul de joncțiune cu zone de putere, în coordonatele firești ale devenirii sale. Vorbim de un discurs care abia poate începe și va dura încă câteva generații – câte generații de sacrificiu, nu-i așa? Dar dacă oricum va dura, nu este timpul să începem? Căci un lucru este cert, și pentru cei care astăzi pot crede că au sub control generarea de opinii, Merkel, Obama sau alții mai mărunți și dâmbovițeni, în zece sau douăzeci de ani ei nu vor mai avea nici un control asupra modului în care va fi perceput și discutat aportul lor la dezvoltarea societății – deci poate este bine să avem încă de pe acum aceasta perspectivă în minte, când ne lansăm în discuții!

4. Problema ce rămâne din cărțile lui Watts

După aceste precizări ajung la ceea ce este problema mea centrală în privința cărților lui Watts, și aici le am pe amândouă în vedere. Din ele dezastrul ceaușist reiese, cauzal, destul de simplu și credibil: experimentul Pygmalion al lui Maurer a eșuat, din proprie inițiativă sau ajutat, Pygmalion a rămas singur și psihopat, iar ceea ce a început ca o luptă pozitivă de suveranitate bine îndreptățită a sfârșit prin însingurarea și izolarea țării între cele două blocuri, lipsa de suport de la Americani și boicot din partea Moscovei, care distrugea prindumping toate firavele cuceriri de piețe în lumea a treia ale României. Lupta cu morile de vânt și-au asumat-o conducătorii maoiști, frigul și foametea le-au resimțit întreaga populație în mod nemijlocit, iar după căderea comunismului au ajuns să realizeze și cea mai durabilă daună, aceea de care noi în exil începuserăm să ne dăm seama deja de la mijlocul anilor ’80: anume, nimicirea imaginii internaționale în mare parte prin calomnii desfrânate la care nu există putere care să replice. Ceea ce în realitate era produsul unei epopei a comunismului se stiliza în picături homeopatice, dar cu o țintă precisă, ca un produs legat mai degrabă de niște pretinse tare ale întregului popor. A discuta implicațiile încă actuale ale acestei părți, nu este ce mi-am propus aici. Problema la care m-am referit însă este aceasta: oricât de valide și important de reținut sunt faptele, prea ușor este adus cititorul într-o situație de regret vecină cu victimizarea. Aceasta este nociv. Căci scopul oricărui popor este să își realizeze menirea posibilă în contextul său cultural și geopolitic, dar mai ales să trăiască în pace și relativă securitate. Pare că acest scop alunecase pe plan secundar – afirmarea unei poziții independente pe plan internațional devenise aproape scop în sine, și pentru faza a doua, în care ar fi trebuit să se poată profita pe plan național de fructele acestei afirmații, a trebuit să se descopere că … am ramas total descoperiți.

Am spus că am o problema cu Watts la aceasta temă. Da, în măsura în care în mod involuntar el ar putea alimenta același lent fatalism autovictimizator de care se face abuz uneori în Romania – cred că este ceea ce unii observatori ca dl. Opriș îi impută ca și când ar fi însuși proiectul său. Nu este. Este doar atâta, un efect colateral. Sunt convins că el nici nu a avut în vedere acest efect colateral, și nici nu este persoana chemată să fi pus accentul asupra iresponsabilității care rezidă într-o frondă care nu este gândită până la capăt. Nu sunt politician, ca cetățean nu aștept de la conducători să hrănească egoul populației cu motive de mândrie periculoase, ci aștept o politică curajoasă, da, dar realistă. Situația continuă să fie gravă și de aceea consider că aspectele care nu sunt abordate de Watts trebuiesc discutate de societate – și aceasta în spiritul concluziilor pentru viitor. Căci nu este timp pentru reacții din ciclul ‘după război mulți voinici se-arată’. Am moștenit nu numai situația la eterna confluență a celor trei spații, dar acum și consecințele de imagine ale aventurii maoiste. În loc să continuăm țap-ispășitoreala, este timpul să privim problemele frontal și să găsim drumul pentru a recupera o existență națională echilibrată și realistă, care într-un târziu va deveni atunci și prosperă.

5. In loc de incheiere.

Pentru mine Larry Watts reprezintă un tip de American din care am mai cunoscut, în industrie și în Academie – curios, optimist, impregnat instinctiv de câteva valori reale ale Americii, și cu o anumită doză de aventurier în căutarea unor adevăruri încă necunoscute sau neînțelese. Aceste trăsături proprii, împreună cu un stil de lucru analitic, care cere autorului să se retragă în planul al doilea, lăsând documente și actorii istoriei să vorbească – desigur căutarea și coordonarea documentelor fiind lucrarea majoră a autorului. Cine își închipuie că această muncă este simplă, sau că ar fi suficient să ai banii necesari pentru a o realiza, își face iluzii. Am discutat mai sus faptul că receptia meschină si deseori tendenţioasă a criticilor săi ar putea în mare parte fi explicată prin faptul că numeroși dintre ei au încă prea puţină distanţă faţă de evenimentele trăite și nu pot suporta perspective şi roluri multiple pentru dictatorul pe care îl știu răspunzător pentru perioada dură a anilor 1980.

Nu este totuşi suficient ca explicaţie. Există nişte motive, ridicule dar repetitive, care ne fac să ne închipuim şi ceva motivaţie iraţională şi de castă în toate aceste atacuri. Am menţionat că voi discuta unele motive de acest fel. Mă distrez în mod deosebit când mi se întâmplă să citesc aproape verbatim, pentru a cincea oară poate, aceeaşi insinuare pretins nesemnificantă, şi exprimată subiectiv, dar mereu cu aceleaşi cuvinte: spre exemplu “Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective sau a fost „ajutat” de Ioan Talpeş”. O mirare aparent inocentă, care aruncă o calomnie pe tapet, dar caută să evite confruntarea directă, prin aerul colateral cu care se face afirmaţia. De fapt vorbim de o acuză voalată a unui fel de plagiat pontist. Cei ce o vehiculează, dacă nu ar fi preluat-o în mod negândit, ar realiza cât de ridicul este să pretinzi că în strângerea meticuloasă a surselor desecretizate în opt ţări, un pasager demnitar român poate fi de orice folos. Ba chiar, în măsura în care concluziile şi deci sursele lui Watts sunt defăimate, ar trebui să credem că acel demnitar român a reuşit chiar să plaseze documente false, în număr de opt mii, în toate aceste ţări. Veţi fi de acord cu mine că aceasta şi similare încercări de discreditare sunt cel puţin meschine. Ca Român însă, mă întreb în primul rând: de ce? Trecând peste un şir de răspunsuri facile, legate de conflicte evidente de interese – Watts a dezvăluit desigur multe rotiţe necunoscute pentru care poate unii oameni în viaţă se mai simt răspunzători – ajung la un răspuns la care eu nu m-am gândit de la început. Printr-un proces mai complicat de evenimente, s-ar putea ca Watts – fără a pica în problemele mentale ale eroului cărţii sale – să fi devenit prada unui proces de izolare, sau lipsă de ancorare uşor similar. Mai precis – realităţile pe care el le dezvăluie au fost neglijate, ba chiar negate o perioadă de vreme în America.

Astăzi, se prea poate ca să nu fie suficientă baza documentară impecabilă. Americanii spun “if it ain’t broke, don’t fix it”, opiniile răspândite de dezinformarea de 30 de ani mai funcţionează, în ciuda cărţilor lui Watts. Este un fapt. Watts a revelat adevăruri incontestabile – rămâne însă o obligaţie colectivă, la care au de contribuit Românii: adevărul nouă cunoscut, şi de Watts redat fundamentat, trebuie acceptat în America ca o viziune care să fie importantă, utilă pentru ei. Pe scurt, mai trebuie şi bine vândut. Aşa şi doar aşa vom putea să îi mulţumim cu adevărat lui Larry Watts şi să profităm cu adevărat de interesul pe care ni-l arată.

In loc de concluzie este cazul sa mai precizez odata: Watts ne-a confruntat pe noi Românii cu o dilema dificila, necunoscuta in istoria politica romaneasca, in dimensiuni atat de dramatice. Stim ca puterea comunista de la Dej incoace a instaurat in tara teroarea si metodele staliniste, fiind deci in mod indiscutabil vinovata pentru milioanele de romani care au trecut prin universul carcerar al anilor 1947-64. Si ei se aflau toti, comunisti, de aceeasi parte a raspunderii. Dar iata ca aflam in mod direct si indiscutabil, ca in afara de aceste crime, unii dintre ei au mai avut si o alta latura: aceea de a lupta impotriva imperiului sovietic, poate de a salva integritatea statului Român, si, esuand sub masivul atac de dezinformare kagebista, de a aduce tara in izolare economica si politica internationala cu consecintele cunoscute din anii 80. Românul nu este obisnuit cu o juxtapunere atât de masiva a unor elemente criminale, deci negative, cu altele de respectabil tact si curaj diplomatic cu consecinte mai intai pozitive pentru tara. Motiv in plus pentru receptia controversata a lui Larry Watts si usurinta de a manipula aceasta receptie de catre unii care in mod evident, nu sunt capabili sa se bucure de revelatiile autorului American.

Închei aici aceste note de discuție – răspund pentru ceea ce am scris, pentru o temă atât de vastă însă, sunt conștient că ceea ce nu am scris și mai ales ceea ce nu știu, rămâne partea predominantă. Sper în consecință în lectura binevoitoare a cititorilor și ajutorul în extinderea ideilor spre scopul deschiderii unei dezbateri fructuoase.

Material preluat, cu acceptul autorului, matematicianul Preda Mihăilescu, de pe Blogul Prospectiv al Grupului Prospectiv. Mulţumim!

Sursa: Ziaristi Online