Quantcast
Channel: Exclusiv – Ziaristi Online
Viewing all 228 articles
Browse latest View live

La Mulţi Ani de la Ziaristi Online! Părintele Justin: “Unul este Mijlocitorul, între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos.”

$
0
0

Parintele-nostru-Justin-Parvu-Sfant-Erou-al-Neamului-Romanesc-de-Cristina-Nichitus-Roncea-Precum-in-CerLa pragul dintre ani, să ne reamintim cuvântul ziditor al Părintelui Justin Pârvu la Naşterea Domnului, 2008:

“Hristos, Mîntuitorul nostru, a luat trup omenesc, făcîndu-se om adevărat. Dar nu a încetat să rămînă ceea ce era de veci, adică Dumnezeu adevărat.

De acum Mesajul lui Dumnezeu, Cuvîntul, S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire, înfăţişîndu-ni-L pe Hristos, care cuprinde în sine atît firea dumnezeiască, cît şi pe cea omenească.

Prin faptul că S-a făcut om, Fiul lui Dumnezeu a aşezat umanitatea Sa la dreapta Tatălui. S-a făcut singurul mijlocitor, ca o punte prin care toţi putem ajunge la Împărăţia Lui.

Unul este Mijlocitorul, între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu era prezent în cortul sfînt, astăzi El a coborît în însuşi trupul nostru – cortul nostru, în carne şi oase, pe care l-a sfinţit, l-a înveşmîntat pentru slavă.

Prin coborîrea Lui, El ne-a cuprins, ne-a înălţat pe toţi. El s-a coborît pentru ca noi să ne înălţăm. El s-a făcut ca noi pentru ca şi noi să ne facem ca El. El a sărăcit pentru ca noi să ne îmbogăţim. El a fost inspitit pentru ca astfel noi să luptăm împotriva ispitelor. El a fost necinstit şi batjocorit ca să ne păzească pe noi. El a fost chinuit şi omorît ca să ne mîntuiască pe noi. El s-a coborît pînă la iad ca să ne înalţe pe noi pînă la Cer. El S-a făcut Fiul Omului pentru ca noi să avem putere de a ne face fii lui Dumnezeu, în veci.

De acum El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, pentru că nu există un alt drum spre Dumnezeu, nu există o altă viaţă, decît viaţa în Iisus Hristos. Iar viaţa creştinului adevărat nu poate fi decît o viaţă în Hristos, în care sîntem cuprinşi şi ne hrănim precum mlădiţele din tulpina Viţei.

Pe de altă parte, Sărbătoarea Întrupării sau Naşterea Domnului nu face decît să dezvăluie adevărul pe care îl trăim noi înşine în spaţiul Bisericii, prin comunicare cu Hristos. Întruparea Domnului nu semnifică una sau mai multe zile de sărbătoare; semnifică o prezenţă reală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. De aceea ne cheamă mereu să trăim, să actualizăm în mod real unirea cu Dumnezeu, ce este întotdeauna prezenţa prin Sfînta Taină.

În peştera Bethleemului, Dumnezeu S-a născut om, pentru ca în Biserică omul să se nască Dumnezeu. Semnificaţia Bethleemului de „casă a pîinii” se transmite astăzi prin Biserică, în lăcaşul sfînt în care Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor, ca Pîine a Vieţii, care hrăneşte deopotrivă şi sufletul şi trupul.

Asemănarea cu Dumnezeu spre care am fost chemaţi înseamnă întruparea lui Hristos în noi. Precum El a unit divinul cu umanul, sîntem chemaţi şi noi să unim umanul cu divinul. Adică să ne unim cu Hristos prin Biserică, după cum şi Fiul lui Dumnezeu e întrupare în ipostasul Său – firea Sa dumnezeiască cu firea noastră, omenească.

Sfinţenia nu este altceva decît participarea la viaţa lui Hristos, o creştere în omenire. Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim.

Venirea Fiului Omului în lume este mărturisirea iubirii Tatălui, El, Care ne iubeşte pe toţi şi noi toţi sîntem în Fiul, devenind trupul Său prin credinţa în El. Urmează Sfîntul Grigore  [Teologul] şi spune că tocmai noi, noi înşine, sîntem trupul Său.

Oricine împlineşte voia lui Dumnezeu nu face altceva decît să crească şi să lumineze în slavă şi să se îndumnezeiască şi să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

Aceasta este bucuria sfintelor sărbători ce uneşte printr-o înţelepciune dumnezeiască atît însemnarea curgerii timpului, a anilor, dar şi Taina Credinţei care lucrează; pînă ce Hristos va lua chipul Lui vom putea ajunge cu toţii la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos. [Efeseni 4:13]”

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Video: Roncea.Ro

Ziaristi Online vă urează La Mulţi Ani!


PREMIERĂ: O româncă lucrează pe o platforma marină de foraj din golful Mexic. Georgiana Elena Năstase este masteranda profesorului Marian Rizea

$
0
0

Ing. ec. cadet Georgiana Elena NASTASEPREMIERĂ NAŢIONALĂ ŞI POATE CHIAR MONDIALĂ: ROMÂNCA Georgiana Elena NĂSTASE LUCREAZĂ PE O PLATFORMĂ MARINĂ DE FORAJ

de Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA

Universitatea Ecologică Bucureşti

Cadru didactic asociat UPG Ploieşti,

Membru titular al DIS-CRIFST, Academia Română

Expert-evaluator ARACIS

“Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decat bărbaţii pentru a fi luate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.” – Charlotte Whittond (1896-1975), fost primar al oraşului Ottawa

Abstract:

There are countless examples of representatives of the fair sex who hold primacy in various fields, among them being many of our compatriots . We have , for example , the first female engineer , pilot, doctor , priest, spy , surgeon , lawyer , architect , officer , etc. , etc. , professions belonging to the complexity and daring men. The oil industry , where Romania has an experience of over 150 years and holds the capacity of a pioneer is what made possible for a Romanian engineer namely Georgiana Elena NĂSTASE graduate of the University of Oil and Gas , currently in the Master II Management Oil – Gas Industry and employee at Grup Servicii Petroliere (GSP ) Constanta, be the first female national and even worldwide female working on a drilling platform.

Rezumat:

Sunt nenumărate exemple de reprezentante ale sexului frumos care deţin întâietatea în diverse domenii, printre acestea numărându-se şi multe dintre compatrioatele noastre. Avem de exemplu, prima femeie inginer, pilot, medic, preot, spion, chirurg, avocat, arhitect,ofiţer, etc., etc., profesii care aparţin prin complexitate şi temeritate bărbaţilor. Industria petrolieră, cu o vechime de peste 150 de ani, în care România deţine pionieratul, este cea care a făcut posibilă ca o româncă, inginera Georgiana Elena NĂSTASE, absolventă a Universităţii de Petrol şi Gaze, actualmente în anul al II-lea la masteratul Management în industria de petrol-gaze şi angajată a Grup Servicii Petroliere(GSP) Constanţa, să fie prima reprezentantă feminină naţională şi chiar mondială, care lucrează pe o platformă de foraj marin.

Ca profesor universitar titular sau asociat la serie de universităţi militare şi civile, am avut în ultimii 10 ani de activitate, multe surprize dintre cele mai diverse privind motivaţiile, nivelul de pregatire, vârsta ori ocupaţiile cursanţilor (de la licenţă sau masterat).

O mare şi plăcută surpriză am avut-o în acest an universitar când, la cursul pe care-l predau în cadrul programului masteral Management în industria de petrol si gaze, trecând în revistă locul de muncă al cursanţilor am aflat că domnişoara Georgiana Elena NĂSTASE, absolventă a UPG Ploieşti, facultatea Ştiinţe economice 2011 şi TPP 2013, este angajata SC Grup Servicii Petroliere SA Constanţa şi efectuează un stagiu pe platforma petrolieră de foraj marin ORIZONT, în golful Mexic, platformă pe care fusesem şi eu în toamna anului 1987 când îndatoririle profesionale mi-au oferit şansa de a face un tur pe toate platformele marine din Marea Neagră: Saturn, Jupiter, Fortuna, Prometeu, Orizont, Gloria, etc.

Ca unul care cunosc viaţa dură a celor care lucrează în domeniul petrol şi gaze dar în mod special a celor de pe platformele de foraj marin, am fost uimit când am constatat că frumoasa şi eleganta domnişoară cursantă lucrează într-un loc considerat ca fiind exclusiv al bărbaţilor. Cred că la fel de plăcut surprinşi au fost şi colegii de grupă care au savurat scurta poveste a celei ce eu cred că este prima reprezentantă feminină româncă şi poate chiar din lume care munceşte pe o platformă de foraj marin, într-o zonă dintre cele mai dificile:golful Mexic.

Povestea domnişoarei inginer economist Georgiana NĂSTASE este scurtă dar edificatoare pentru o tânără care ştie ce vrea să realizeze în viaţă.

M-am născut în oraşul Boldeşti-Scăieni judeţul Prahova şi am copilărit într-un loc unde pentru localnici, mirosul de petrol şi gaze era o normalitate. După terminarea liceului, am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe economice din Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti, specializarea Cibernetică, Statistică şi Managementul Informaţiilor între 2008-2011, apoi Facultatea de Tehnologia Petrolului, specializarea Ingineria şi protecţia mediului finalizată în 2013.

Între anii 2010-2012 am fost voluntar la Asociatia D3 Generatii Ploiesti, organizaţie non-profit, apoi referend la OMV Petrom (Exploatare şi Producţie) 2013 şi cadet la GSP Offshore Constanţa începând cu 01 februarie 2014. Din luna iulie a.c. lucrez pe platforma de foraj-marin Orizont a GSP OFFSHORE, Mexico City, Ciudadd del Carmen.”

Ing. ec. cadet Georgiana Elena NASTASE pe platforma marina din Mexic

Clar şi la obiect. Ulterior am mai aflat că a urmat mai multe cursuri de specializare, obţinând certificatul IWCF, nivel 2, că este cunoscâtoare a limbilor engleză, spaniolă şi franceză, că are abilităţi IT, carnet auto, etc., etc. dar cel mai mult că îi place ceea ce face şi vrea să devină expert în protecţia mediului pe platformele de foraj marin.

Pentru un profil al unui tânăr din zilele noastre cred că este mai mult decât surprinzător iar dacă este vorba de o tânără, atunci, cuvintele sunt de prisos. Totuşi, înainte de a trece în revistă câteva dintre femeile românce care au făcut şi fac cinste neamului românesc, nu pot sa nu-mi exprim admiraţia faţă de părinţii domnişoarei Georgiana care nu lucrează în petrol şi gaze pentru educaţia dată fiicei lor, faţă de UPG Ploieşti ca lăcaş de ştiinţă şi profesorii săi, faţă de vizionarii manageri ai GSP Constanţa ca au deschis o nouă cale de afirmare tinerilor şi nu în ultimul rând faţă de domnişoara inginer Georgiana NĂSTASE. BRAVO UPG, BRAVO GSP Constanta, BRAVO GEORGIANA! Succes şi mult noroc iar bunul Dumnezeu să te ocrotească în drumul temerar pe care ţi l-ai ales!

Când eşti contemporan cu tineri din generaţia Georgianei NĂSTASE(olimpici, inventatori, sportivi, militari, specialişti în cele mai diverse domenii, etc. ) care fac cinste României, nu poţi să nu realizezi că poporul roman are vână şi un viitor sigur iar afirmaţia marelui savant Henri COANDĂ (1886-1972) „… Ce noroc ar avea omenirea, dacă ar avea multe naţii care să-i fi adus faţă de numărul de locuitori atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani!”[2], bazată cu siguranţă şi pe cunoaşterea realizărilor conaţionalelor noastre:[3]

  • Virginia Maria Andreescu–Haret (1894-1962) – prima femeie arhitect din lume
    •Ana Aslan (1897–1988) – a descoperit vitamina H3 (Gerovital), un produs geriatric brevetat în peste 30 de ţări
    •Clemansa Barberis–Plăcinteanu (1899–1986) – prima femeie compozitor de muzică de operă din România
    •Sarmiza Bilcescu (1867–1935) – prima femeie înscrisă la Facultatea de Drept din Pariş. Prima femeie avocat din Europa. Prima femeie din lume care a obţinut titlul de Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona
    •Smaranda Brăescu (1897–1948) – prima femeie cu brevet de pilot din România. •Gabriela Chaborski (1891–1936) – prima femeie conferenţiar din România
    •Irina Constanziu–Vlassopol (1900–1979) – prima femeie ofiţer din Marina Comercială Română
    •Maria Cuţarida Crătunescu (1857–1919) – prima femeie doctor în medicină (medic) din România
    •Cecilia Cutescu–Storck (1879–1969) – prima femeie profesor universitar în învăţământul de artă din Europa
    •Elena Densuşianu–Puşcariu (1875–1966) – prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România, prima femeie profesor de clinică de oftalmologie din lume
    •Smaranda Gheorghiu (1857–1944) – prima femeie care a călătorit spre Polul Nord.
    •Elena Ghika (Dora d’Istria) (1828–1888) – prima femeie care a urcat pe Mont Blanc.
    •Aurora Gruescu (1914–2005) – prima femeie inginer silvicultor din lume. Prima româncă intrată în Guinness Book.
    •Sofia Ionescu–Ogrezeanu (1920–2008) – prima femeie neurochirurg din lume.
    •Angela Lefterescu (1926–2007) – prima femeie căpitan de cursă lungă din Europa.
    •Eliza Leonida Zamfirescu (1887–1973) – prima femeie studentă a Academiei Regale Tehnice din Berlin. Prima femeie inginer din Europa.
    •Uca Maria Marinescu (n.1940) – prima româncă ce a ajuns în Antarctica.
    •Ştefănia Mărăcineanu (1882–1944) – adevărata descoperitoare a radioactivităţii artificiale.
    •Vera Myller (1880-1970) – prima femeie profesor universitar din România
    •Ella Negruzzi (1876–1949) – prima femeie avocat din România
    •Anna de Noailles (1876 – 1933) – prima femeie comandor al Legiunii de Onoare
    •Raluca Ripan (1894–1972) – prima femeie decan din România
    •Elena Stoenescu–Caragiani (1887–1929) – prima femeie aviator din România
    •Elena Teodorini (1857–1926) – prima solistă din România care a cântat pe scena teatrului Scala din Milano
    •Maria Teohari (1885–1975) – prima femeie astronom din România
    •Marta Trancu–Rainer (1875–1950) – prima femeie chirurg din România
    •Elena Văcărescu (1864–1947) – prima femeie din Academia Română
    •Luiza Zavloschi (1883–1967) – prima femeie primar din România

Şi lista ar putea continua cu prima femeie savant, zugrav ,cizmar, marinar, politician, paraşutist etc.,etc.

Bibliografie:

[1].http://issuu.com/upetrom/docs/gsp_-_site/33?e=1448701/8711952.

http://issuu.com/upetrom/docs/curierul_gsp_-_site/41?e=1448701/7479274

[2].M. Rizea; E.Rizea – Petrol, dezvoltare si (in)securitate, Ediţia a II-a, Editura SIPG Bucureşti, 2008.

[3]. https://www.google.com/?gws_rd=ssl#q=femei+celebre+din+lume

Sursa: Ziaristi Online

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru. CAZUL TURIANU vs MILIŢIA SPIRITUALĂ

$
0
0

Fratii Andrei si Alexandru Muraru - Relu Fenechiu - Tudor Chiuariu - mafie - coruptie - Klaus Iohannis

“Justiţia trebuie exercitată cu demnitate, respect şi sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic. În acelaşi timp, Justiţia se face cu respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor civile, inclusiv a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la imagine. Din acest punct de vedere, este de dorit ca CSM-ul şi Inspecţia Judiciară să ia atitudine, potrivit atribuţiilor legale, la modul cel mai serios ori de câte ori apar scurgeri nepermise de informaţii în presă (…)” - Klaus Iohannis *

Ponta Iohannis si fratii MuraruSpecial pentru preşedintele României, Klaus Iohannis, revoltat de scurgerile în presă, prezentăm azi cazul unui cuplu de scurgători de informaţii cu caracter confidenţial şi protecţie secretizată din Ministerul Justiţiei: consilierul său pentru relaţiile cu societatea civilă, Andrei Muraru, şi fratele său, Alexandru Muraru, fost consilier al condamnatului penal Tudor Chiuariu.

Actualul consilier prezidenţial Andrei Muraru, fost bursier al Colegiului Noua Europă şi al Muzeul Holocaustului şi mândru conferenţiar pentru Rotary Club – Iaşi, a fost toată viaţa lui consilier. La vreo 23 de anişori a devenit, direct de pe băncile şcolii, “Consilier Relaţii Externe, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, Departamentul Relaţii Externe şi Integrare Europeană”. Apoi a început, chipurile, să-l consilieze pe primul ministru al României, nefastul şi necoptul Călin Popescu Tăriceanu. În ce probleme, mister…  De la Palatul Victoria a ajuns consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României, Dorin Dobrincu, personaj instalat ilegal de către Vladimir Tismăneanu şi menţinut ilegitim în funcţie prin trafic de influenţă exercitat de Vladimir Tismăneanu, Emil Boc şi Traian Băsescu asupra ministrului de Interne Dan Nica (apropo, Parchetul General şi DNA: acum nu mai funcţionează imunitatea). În final, Dobrincu a fost dat afară de la Arhive, aşa cum merita, consilierul său reuşind astfel performanţa ca, după ce a primit un şut în dos să facă, totuşi, un pas înainte. Aşa că de la consiliat a săltat, la cererea lui Crin Antonescu către Victor Ponta, în funcţia de director al ICCMER. Din această poziţie a reuşit performanţa de a deveni el însuşi o bulă neagră în Raportul SUA privind drepturile omului în România (pag 11), pentru “calităţile” sale deosebite înregistrate de Departamentul de Stat al SUA: “ţipete, urlete, injurii la adresa colegilor, investigaţii abuzive, birocraţie absurdă”, şamd.

Geamănul Alexandru Muraru, un CV Tudor al găştii Chiuariu – Fenechiu – Adomniţei

De menţionat că, în toată această perioadă Andrei Muraru a fost consilier pe probleme ideologice al organizaţiei de extremă-stânga Miliţia Spirituală şi consilier personal al celebrului puşcăriaş Relu Fenechiu. În paralalel, fratele său geamăn, Alexandru Muraru, îl seconda ca consilier al condamnatului penal Tudor Chiuariu, la Ministerul Justiţiei, infractor în favoarea căruia a declanşat un scandal de presă după ce a atacat-o sălbatic pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna Livia Stanciu. După cum informa Reporter Virtual, Grigore Cartianu, Ombudsman-ul Grupului „Adevărul”, a luat atunci o poziţie categorică faţă de acest atac abject: „Am citit la rubrica Blogurile Adevărul un text absolut descalificant, semnat de dl. Alexandru Muraru. Textul pare scris de C. V. Tudor, în anii săi de glorie imundă, sau de tandemul Mihai Gâdea-Mircea Badea, contemporanii noştri (…) O producţie „gazetărească” precum comentariul d-lui Alexandru Muraru este inacceptabilă, prin limbaj şi rea-credinţă, chiar şi dacă ar reprezenta opinia sinceră şi dezinteresată a autorului său”, afirma Grigore Cartianu. Poziția integrală a grupului „Adevărul” și cea a lui Grigore Cartianu, aici.

Alexandru Muraru a mai fost de vreo două ori consilier al preşedintelui Consiliului Judeţean Iaşi, Cristian Adomniţei, apoi băgat pe sub pielea lui Daniel Barbu, la Ministerul Culturii, pentru a deveni, pe aceleaşi pile relufenechiene, director al Institutului Naţional al Patrimoniului, post cu mize de zeci de milioane de euro. Pe lângă funcţia de consilier (sovietic?) de la Cotroceni, fratele Andrei Muraru mai ocupă şi un fotoliu călduţ de membru în Consiliul de Administraţie al TVR, pentru ca, în tandem informativ, geamănul acestuia, Alexandru Muraru, să ocupe un loc în Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Probabil ca merit pentru “deontologia” care a dus la ejectarea sa de pe platforma cotidianului “Adevărul”.

Tandemul penal al “miliţienilor spirituali” Muraru faţă cu profesorul de drept Corneliu Turianu

Tot în tandem, dar de data aceasta penal, cei doi fraţi gemeni sunt cercetaţi de organele de anchetă pentru furt de documente cu protecţie de secretizare din Ministerul Justiţiei şi folosirea lor pentru şantaj personal şi calomnie publică, inclusiv la TVR, în încercarea lui Andrei Muraru de a-şi instala fratele la CNSAS prin înscenarea unui caz de presă şi atacarea nefondată a secretarului Colegiului CNSAS, profesorul de drept Corneliu Turianu.

La 30.03.2012, tovarăşii celor doi Murari anunţau cu elan revoluţionar: “Asociaţia Civică Miliţia Spirituală solicită demiterea din funcţia de secretar al Colegiului CNSAS a lui Corneliu Turianu, fost secretar de partid, propagandist comunist şi absolvent al şcolii de partid.” Afirmaţia era susţinută de Andrei Muraru, care, invitat fiind la TVR pentru a expune cazul, fără a se solicita însă şi opinia celui acuzat, a fluturat Dosarul de cadre al lui Corneliu Turianu, ameninţând cu noi dezvăluiri. În replică, Corneliu Turianu a declarat ca isi da demisia de la CNSAS dar cu o singura conditie: ca Andrei Muraru, membrul organizatiei anarhiste de extrema stanga Militia Spirituala, ajuns sefut la IICCMER, sa dovedeasca ca a fost secretar PCR.

În paralel, secretarul Colegiului CNSAS l-a dat în judecată pe directoraşul cel viteaz de la IICCMER. După ce a fugit de instanţă, Andrei Muraru şi-a trimis ca apărător un “avocat cu talent clovincesc”, după cum a afirmat Corneliu Turianu: generalul de mucava Dan Voinea. Instanţa de fond nu a fost tocmai favorabilă actualului consilier prezidenţial, după cum surprinde şi Gândeşte.org: „Pârâtul Andrei Muraru a transmis cu titlu de informații reale și necontestate elemente de fapt, care fie nu sunt decât simple speculații (caracterul lucrării publicat de reclamant), fie sunt informații fără o bază factuală concretă oferită cititorilor”, se afirmă în documentele procesului, arătându-se şi că „acesta (pârâtul) nu doar că a prefigurat efectul defăimător al scrierilor sale, dar în mod evident l-a și urmărit.” Soluţia primei instanţe AICI şi un interviu cu profesorul Corneliu Turianu despre condamnarea lui Andrei Muraru AICI.

Corpul de Control reclamă penal “săvârşirea infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi neglijenţă în serviciu”

Mergând pe firul cazului, profesorul Turianu a solicitat Ministerului Justiţiei să-i identifice Dosarul de cadre, aşa numita Mapă profesională, în Arhiva ministerului. Surpriza nu s-a lăsat aşteptată: Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, împreună cu alte 17 Dosare în original, a fost subtilizată, după cum a demonstrat ancheta organelor speciale de investigaţii, chiar de către Alexandru Muraru. Pentru depistarea făptuitorilor s-a constituit o echipă a Corpului de Control a Ministerului Justiţiei care a eliberat Raportul Nr 90826/650/2012 privind “aspectul săvârşirii infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi neglijenţă în serviciu, prevăzute şi pedepsite de Art 242 şi Art 249 din Codul Penal”. Rezultatele anchetei Corpului de Control au contrazis declaraţiile mincinoase date de Alexandru Muraru în faţa autorităţilor specializate. Cercetarea penală este în curs, după ce organele au încercat să o închidă, sub un pretext demonstrat de profesorul Turianu ca fiind fals.

Pedeapsă până la 10 ani de închisoare

La cererea noastră, profesorul de drept Corneliu Turianu ne-a edificat: “Rezolutia de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului a stabilit în mod corect care sunt făptuitorii: Alexandru Muraru şi Tudor Chiuariu, cât şi vinovăţia acestora. Neînceperea urmăririi penale s-a dispus nu pentru că aceştia ar fi nevinovaţi, ci pentru că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie pentru răspunderea penală, ceea ce este cu totul greşit.  Motiv pentru care am atacat la Parchet la finalul anului trecut rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, demonstrând că, în mod eronat, procurorul de caz a aplicat regulile privind prescripţia în materie civilă. Altfel spus, procurorul a omis să observe că făptuitorul Alexandru Muraru, consilier la acea vreme al ministrului Chiuariu, avea calitatea de funcţionar public prevazută de Codul penal, ceea ce constituie o agravantă a infracţiunii respective şi atrage majorarea pedepsei cu un an de zile, respectiv la 6 ani închisoare. În acelaşi timp, ţinând cont ca Dosarul profesional conţine informaţii confidenţiale, se aplică şi Art 249, aliniat 2 din Codul Penal, care prevede o pedeapsă de la până la 10 ani de închisoare. Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru fapte ce atrag pedepse mai mari de 5 ani închisoare este de 8 ani (iar nu de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăseşte 5 ani).”

Chiuariu ar putea înfunda puşcăria pe mâna fraţilor Muraru

Consultând litera legii, am aflat că, potrivit Codului Penal în vigoare la data infracţiunii, la ART. 145 se arată că “Prin termenul “public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Iar ART. 146 stabileşte   Consecinţele deosebit de grave astfel:Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.“. ART. 147 arătând că “Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. Prin “funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.” Aşadar, atât Alexandru Muraru cât şi şeful său, Tudor Chiuariu, dacă este găsit răspunzător de activitatea infracţională săvârşită în numele său direct – potrivit anchetei -, sunt pasibili de pedeapsa cu închisoare, urmând să se stabilească şi gradul lui Andrei Muraru de complicitate sau chiar de instigare a faptei.

După cum se ştie, Chiuariu a fost condamnat definitiv, dar cu suspendare, în Dosarul Poştei Române. Dacă însă va fi din nou condamnat penal, atunci va primi şi cei trei ani şi jumătate din condamnarea cu suspendare.

Andrei Muraru, struţo-cămila prezidenţial-monarhistă

Iar în ceea ce-l priveşte pe Klaus Iohannis, şeful agitatorului Andrei Muraru, ne întrebam cum poate reprezenta instituţia prezidenţială acest consilier al său care susţine “cu toată forţa” Monarhia? Într-un interviu pentru Gândul, realizat anul trecut, la întrebarea dacă “ar fi gata să contribuie la revenirea la monarhiei” Muraru spune fără să ezite “Da!”. “M-aş implica cu toată forţa la un asemenea proiect, evident în măsura în care ar exista o voinţă cât mai pronunţată a românilor. M-aş implica pentru că eu cred cu tărie în această formă de guvernământ şi pentru că i-ar aduce beneficii certe României, mai ales în situaţia în care ţara se regăseşte astăzi”. Un consilier prezidenţial monarhist chiar nu s-a mai văzut până acum…

(*) Semnalat de MAKE în articolul din BURSA “FUGIND DE DRACU’, AM DAT DE TATĂL DOMNIEI SALE: Klaustrarea presei

Portalul Ziaristi Online a obţinut Documentele cazului:

Plangere Turianu Muraru 1 Plangere Turianu Muraru 2 Plangere Turianu Muraru 3 Referat Politie Muraru Chiuariu 1 Referat Politie Muraru Chiuariu 2 Referat Politie Muraru Chiuariu 3 Turianu Parchet 1 Turianu Parchet 2

O nouă fotografie a lui Mihai Eminescu?

$
0
0

Mihai Eminescu oare - semnul intrebarii - o noua fotografie via ColoRostariu - Ziaristi OnlineCu puţin timp în urmă, artistul Florin Rostariu, cunoscut mai ales utilizatorilor de Facebook prin pagina sa, ColoRostariu, a colorat o fotografie primită prin poşta electronică la o calitate destul de slabă, care l-ar fi înfăţişat pe Mihai Eminescu, potrivit expeditorului, un anume Steve Gurrey. Într-adevăr, din fotografia îmbunătăţită prin colorare de Florin Rostariu, un tânăr frumos, care aduce cu Eminescu, priveşte spre zări. Dar este el Eminescu? Dacă da, am putea vorbi de o a cincea fotografie care să se adauge la cele patru certe, ce reflectă trecerea prin viaţă a Românului Absolut.

Mihai Eminescu - cele patru fotografii cunoscute via Ziaristi Online

Analizând situaţia cu Florin Rostariu acesta a avut amabilitatea să ne trimită şi foto-comparaţiile antropometrice pe care le-a făcut şi pe care le puteţi vedea mai jos. Graficianul, deşi pare convins, şi-a menţinut, totuşi, o foarte mică rezervă, afirmând că este “presupus a fi Mihai Eminescu pe când avea 22 de ani”, pentru a sublinia apoi: “Vreau să precizez că urechea este o dovadă de necontestat în comparaţia cu mai bătrânul Mihai Eminescu. Nici măcar gemenii nu au urechile identice! Am gasit opt asemanari perfecte care m-au făcut sigur că acest portret este al lui Mihai Eminescu!”

Tanar - Fotografie de epocaPentru a ne lămuri mai bine l-am consultat şi pe eminescologul Nae Georgescu, fost bibliotecar la Academia Română şi autorul monumentalei lucrări de reconstituire a “Poesiilor” lui Mihai Eminescu, care tocmai contestase o altă fotografie ce l-ar fi reprezentat pe Eminescu, expediată de un anume Shamir Lustig (foto alăturat).

Iată ce ne-a declarat reputatul eminescolog: “Orice expertiză de acest fel se face cu obiectul în faţă. Interesează materialul, dar şi înscrisurile. Doar imagini – asta aminteşte de Nastratin Hogea care şedea lângă o gogoşerie şi negustorul i-a cerut bani pentru că nu se mai sătura privind şi savurând mirosul. Nastratin a scos banii din pungă, i-a zornăit prin faţa negustorului – şi i-a replicat: La miros de gogoşi plătesc cu zornăit de arginţi. La prima vedere, tânărul din noua fotografie pare tern, nu are foc în priviri, nu are ideal. Fruntea nu este lată, gâtul este scurt, părul nu este negru pana corbului, îmbinarea sprâncenelor nu se potriveşte cu cea din portretele canonice. Altfel, în 1872 Eminescu era la Viena şi la Berlin, dar se ştie că el călătorea mult şi nu prea lipsea, de sărbători, de acasă sau de la Cernăuţi, unde avea rude şi prieteni. Este posibil să se fi fotografiat la Cernăuţi în 1872 – dar .. cu chipul său.
Mare importanţă are provenienţa fotografiei: în ce împrejurări a fost găsită, la cine s-a păstrat, unde, etc. Dar, repet, obiectul trebuie analizat de visu.”

Cum n-avem posibilitatea aceasta ne mărginim la a lansa, totuşi, spre lumea specialiştilor, spre corecta evaluare, la 165 de ani de la naştere, şi această nouă imagine ce se presupune a-i aparţine marelui nostru înaintaş, jurnalistul, poetul, scriitorul, economistul, geopoliticianul şi gânditorul naţionalist Mihai Eminescu. (V.R.)

Sursa: Ziaristi Online

Eminescu oare - sepia - o noua fotografie via ColoRostariu - Ziaristi Online

Eminescu comparatie - o noua fotografie via ColoRostariu - Ziaristi Online

Eminescu asemanari - o noua fotografie via ColoRostariu - Ziaristi Online

INEDIT. Un profesor de criptologie a spart Codul lui Eminescu. Generalul Ilie Torsan în Exclusivitate pentru Ziaristi Online. VIDEO

$
0
0


INEDIT – Eminescu decriptat de generalul Ilie Torsan by ZiaristiOnlineTV

Gen. Ilie Torsan specialist in criptologie - despre Mihai Eminescu -foto Victor Roncea Ziaristi OnlineIlie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu, Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).

Despre toate acestea şi multe altele puteţi afla chiar de la generalul Ilie Torsan, care a acordat un video-interviu portalului Ziaristi Online, în exclusivitate.

Documentare extrasă din articolul “Juramantul lui Ion Creanga nu este masonic“:

Matematicianul şi profesorul de criptologie cu grad de general de brigadă Ilie Torsan, relevă într-o demonstraţie ştiinţifică exemplară codul folosit de Eminescu pentru a arată că ştie cine sunt cei care îl “sacrifică”.

Mihai-Eminescu-foto-Cristina-Nichitus-RonceaLa două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoarã”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”

Ei bine, specialistul serviciilor secrete româneşti Ilie Torsan decriptează fraza pe baza unui cod folosit şi în cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care îţi dă fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul” şi, în acelaşi timp, “O ştiu!”. Iata cheia spartă:

Ilie Torsan descifrare cheie Eminescu Maiorescu mason 1883 via Roncea RoCitiţi şi: A fost Eminescu asasinat de masoni? Din misterele si secretele vietii si mortii Romanului Absolut si razboiul de ieri si azi contra si pentru Eminescu. VIDEO/ FOTO/ DOCUMENTE INEDITE

Două lucrări ale Profesorului Ilie Torsan despre Eminescu via Roncea.Ro şi Ziaristi Online:

ILIE TORSAN Investigatie Criptologica by Dan Toma Dulciu

Ilie Torsan Mihai Eminescu Documente….si Enigmele lor. by Dan Toma Dulciu

Consilierul lui Iohannis, Andrei Muraru, cercetat pentru şantaj, instigare şi complicitate la furt de documente secrete. Profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS l-a prins cu documentele (1)

$
0
0

Fratii Andrei si Alexandru Muraru - Relu Fenechiu - Tudor Chiuariu - mafie - coruptie - Klaus Iohannis

Amintire de Famiglie

Amintire de Famiglie

Gemenii secreţi ai lui Fenechiu“. Aşa au fost porecliţi de presa locală din Iaşi fraţii Andrei şi Alexandru Muraru, protejaţii baronului Relu Fenechiu şi şpăgarului Tudor Chiuariu, cunoscuţi infractori penali, unul deja puşcăriaş, altul pregătindu-şi valiza, după ce DNA a descoperit în Ancheta Retrocedărilor frauduloase două noi şpăgi solicitate de acesta, în valoare de numai 5 500 000 de euro.

Pentru fostul ministru al Justiţiei, Alexandru Muraru a ales să-i sară la beregata doamnei Livia Stanciu, preşedinta ICCJ, într-un articol pentru care a fost dat afară de pe platforma blogurilor Adevărul.

“Inacceptabilul derapaj a avut loc în textul intitulat „O înfrângere cât o generaţie umilită: Tudor Chiuariu“, text publicat în data de 31 ianuarie 2014. Redacţia Adevărul îşi asumă prezenţa acestui text în secţiunea sa de Bloguri, dar consideră că domnul Muraru a folosit spaţiul public oferit prin blogul său de pe adevarul.ro în interes personal”, scriau editorii Adevărul.

Muraru îl considera pe infractorul Chiuariu – zis Al Şpagone – drept un fel de geniu al Justiţiei, “onest”, “competent”, “profesionist”, şamd. Un adevărat profesionist, după cum s-a văzut: profesionist al şpăgii. “Dincolo de penibila apărare făcută unui infractor dovedit, cu fapte săvârşite chiar din postura de ministru al Justiţiei, autorul se remarcă printr-un atac violent la adresa unui stâlp al sistemului de Justiţie: preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, afirma ziarul Adevărul, cerându-şi scuze cititorilor săi pentru acest atac imund. Pentru acestea şi multe altele astăzi, Alexandru Muraru, cârtiţa lui Fenechiu şi Chiuariu, este membru al Consiliului de Administraţie al Radioului Public (!) în timp ce fratele său şi-a săpat un loc călduţ în Consiliul de Adminstraţie al TVR. “C-aşa-i în tenis!”

La capitolul “multe altele” se adaugă şi un furt calificat de documente secrete din Ministerul Justiţiei – pe când era consilierul personal al lui Chiuariu -, cu scop de şantaj, după cum relevă profesorul Corneliu Turianu, înfăptuit de fratele său geamăn, Andrei Muraru, în prezent consilier pentru relaţia cu societatea civilă al preşedintelui Klaus Iohannis. Se pune, desigur, problema: care societate civilă? Dacă este vorba, pe lângă asociaţia “Miliţia Spirituală”, de la care se revendică, şi de oengiştii de la PMSI (*), atunci poate ar fi cazul să intervină DNA.

Pentru că tot DNA a surprins furtul de documente secrete din Ministerul de Interne, soldat cu arestarea a doi complici. Cităm din ordonanţa DNA: “Suspecta Popa-Mocanu Ingrid-Luciana, în calitate de consilier al ministrului Afacerilor Interne, i-a permis accesul suspectului Șova Mihai la documente care conțineau informații nedestinate publicității și la care acesta nu avea acces, conform atribuțiilor de serviciu, pe care cei doi, ulterior, le-au fotocopiat în scopul obținerii unor foloase necuvenite.

Exact acesta este şi cazul celor doi gemeni Andrei şi Alexandru Muraru, cârtiţele lui Fenechiu şi Chiuariu, după cum reiese din sesizarea înaintată Parchetului de secretarul Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu, pe care o prezentăm mai jos, aşa cum am obţinut-o prin mijloace specifice. Mâine veţi afla ce-i paşte pe cei doi gemeni, dintr-un alt document interceptat de redacţia noastră. (Z.O.)

(Va urma)

(*) Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi

DOMNULE PRIM-PROCUROR,

Subsemnatul CORNELIU TURIANU, domiciliat în Bucureşti, sector 1, vă supun atenţiei următoarele precizări referitoare la plângerea mea, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, sub numărul 12807/P/2014, împotriva numitului MURARU DAN-ANDREI (cu domiciliul în Bucureşti, str. Precupeţii Vechi nr.65, bl.FG, et.4, ap.12, sector 3), înaintată de dvs. Secţiei 17 Poliţie în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.259 n.c.p. (Anexa 1):

În realitate, faptele comise de MURARU DAN-ANDREI întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj şi, prin urmare, vă rog să dispuneţi trimiterea plângerii Secţiei 17 Poliţie în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.207 alin.1 si 2 n.c.p.

Vă reamintesc că, ulterior depunerii plângerii înregistrate sub nr.12807/P/2014, la cererea mea, Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 5 Bucureşti mi-a comunicat rezoluţia din 10.12.2013 (Anexa 2) privind pe MURARU IULIAN-ALEXANDRU, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.242 alin.1 Cod penal (actualul art.259). De reţinut că neînceperea urmăririi penale nu s-a datorat stabilirii nevinovăţiei făptuitorului MURARU IULIAN-ALEXANDRU, ci aşa-zisei incidenţe a cazului de nepedepsire prevăzut de art.10 lit.g C.proc.pen.

Concret, Secţia 17 Poliţie a stabilit că „în registru apare menţiunea că dosarele în cauză (17 dosare profesionale-n.n.) au fost scoase din arhivă la data de 17.10.2007 şi înaintate consilierului MURARU ALEXANDRU…” „acestea au fost solicitate telefonic de către consilierul ministrului MURARU ALEXANDRU, i-au fost puse la dispoziţie de către M.V.” „Deşi i-a solicitat să semneze în registru pentru primirea acestora, acesta i-a spus că nu are timp însă dosarele îi vor fi returnate imediat după ce vor fi consultate de către ministru” (Tudor Chiuariu-n.n.); „până la această dată dosarele nefiindu-i restituite de către MURARU ALEXANDRU”.

Subliniez că la data sustragerii celor 17 dosare profesionale, inclusiv al meu, MURARU ALEXANDRU avea calitatea de „funcţionar public” prevăzută de art.147 Cod penal.

Aşadar, MURARU DAN-ANDREI este cel care a săvârşit infracţiunea de şantaj prevăzută şi pedepsită de art.207 alin.(1) si (2) n.c.p., urmărind ca prin ameninţarea subsemnatului cu darea în vileag a unei fapte imaginare, compromiţătoare pentru mine, pretins existentă în dosarul meu profesional sustras de fratele său geamăn MURARU ALEXANDRU-IULIAN, să mă constrângă să demisionez din Colegiul CNSAS în favoarea numirii pe aceeaşi funcţie a fratelui său geamăn (prin intermediul P.N.L., ai căror membrii sunt ambii fraţi gemeni, precum şi ministrul Chiuariu – Anexa 3).

Astfel, actele respective au fost comentate iniţial de MURARU DAN-ANDREI în articolul „Simularea purificării. Lustraţie şi iluzie” din ziarul Observatorul Cultural.

De asemenea, anterior primului termen de judecată, aceste documente au fost prezentate şi comentate de către MURARU ANDREI-DAN într-o emisiune de ştiri pe postul naţional de televiziune.

Apoi, cum arătam în plângerea mea, MURARU ANDREI-DAN a fost cel care a depus la instanţa civilă acte din dosarul meu profesional, sustras în întregime de fratele său geamăn (Anexa 4).

Precizez că accesul la aceste dosare profesionale, care conţin documente cu protecţie de secretizare, este permis titularilor în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În acest sens, prin Sentinţa civilă nr. 2850/28.10.2008, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că aceste dosare care consemnează evoluţia profesională a unui magistrat nu reprezintă informaţii de interes public, ci conţin date personale, confidenţiale, consfinţite ca atare de dispoziţiile legale cu caracter special cuprinse în statutul judecătorilor şi procurorilor (Anexa 5).

Menţionez că nici până în ziua de azi dosarul nu este recuperat, iar eu nu îl pot consulta spre a verifica autenticitatea actelor folosite de MURARU DAN-ANDREI pentru şantaj comparativ cu originalele aflate în dosarul profesional.

Anexez în copie cele 5 anexe menţionate în motivarea plângerii.

Prof. univ. dr. Corneliu Turianu

DOMNULUI PRIM-PROCUROR AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA SECTOR 5 BUCUREŞTI

Facsimilele şi alte documente despre caz, mai jos:

Corneliu Turianu CNSAS - Andrei Muraru - Cotroceni santaj 1 ParchetCorneliu Turianu CNSAS - Andrei Muraru - Cotroceni  santaj 2  Parchet

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru. CAZUL TURIANU vs MILIŢIA SPIRITUALĂ

EXCLUSIV: Consilierul lui Klaus Iohannis, Andrei Muraru, ideolog al “Miliţiei spirituale”, în proces cu secretarul CNSAS Corneliu Turianu, are fratele, Alexandru Muraru, cercetat pentru furt de acte din Ministerul Justiţiei

Cârtiţele lui Chiuariu şi Fenechiu, deconspirate de profesorul Turianu. Fraţii gemeni Alexandru şi Andrei Muraru, noduri într-o reţea de tip mafiot

$
0
0
Amintire de Famiglie

Amintire de Famiglie

Fratii Andrei si Alexandru Muraru - Relu Fenechiu - Tudor Chiuariu - mafie - coruptie - Klaus IohannisÎn continuarea articolului Consilierul lui Iohannis, Andrei Muraru, cercetat pentru şantaj, instigare şi complicitate la furt de documente secrete. Profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS l-a prins cu documentele (1) », publicăm astăzi demersurile profesorului Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, de demantelare a nodurilor unei reţele de tip mafiot:

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul CORNELIU TURIANU, domiciliat în Bucureşti, sector 1, în temeiul art.340 n.c.p.p., formulez prezenta plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă prin Ordonanţa nr. 1953/II-2/2014 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti

La data de 06.11.2012, Corpul de Control al Ministrului Justiţiei a sesizat „in rem” Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti cu privire la faptul că, în urma controlului efectuat în perioada 21.09. – 19.10.2012 de către inspectorii desemnaţi din cadrul Corpului de Control al Ministrului la Direcţia Resurse Umane şi la Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Ministerului Justiţiei, s-a constatat dispariţia din arhiva centrală a instituţiei a unui număr de 17 dosare profesionale, printre care şi dosarul meu profesional, deşi acestea figurau înregistrate într-un registru de depozit multianual, constituit începând cu anul 1999.

La data de 10.12.2014, urmare a cererii mele, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti mi-a trimis copie a Rezoluţiei nr.11501/P/2012 din data de 10.12.2013, împreună cu referatul întocmit de organele de poliţie. (Anexa 1)

Cercetările au fost efectuate de Secţia 17 Poliţie, care „a stabilit că în registru apare menţiunea că dosarele în cauză au fost scoase din arhivă la data de 17.10.2007 şi înaintate consilierului MURARU ALEXANDRU (…) Cu această ocazie au fost identificate două înscrisuri olografe tip „bilet” ataşate registrului prin capsare, în care sunt enumerate sub formă de listă mai multe dosare profesionale identificate prin numele magistratului şi numărul de arhivă al dosarului, listă însoţită de menţiunea „dl MURARU ALEXANDRU, consilier personal la Dir. Comunicare, având menţionată data de 17.10.2007 (…) Referitor la dosarele de personal a căror lipsă a fost constată din arhivă, Gădăleanu Maria declară că potrivit unor uzanţe neoficiale, acestea au fost solicitate telefonic de către consilierul ministrului MURARU ALEXANDRU, i-au fost puse la dispoziţie de către Marinescu Valjean, au fost menţionate în registru de arhivă după care s-a deplasat la et.1 al instituţiei, în biroul lui MURARU ALEXANDRU IULIAN căruia i le-a înmânat (…) Deşi i-a solicitat să semneze în registru pentru primirea acestora, acesta i-a spus că nu are timp însă dosarele îi vor fi returnate imediat ce vor fi consultate de către ministru (Tudor Chiariu – n.n.) (…) până la această dată dosarele nefiindu-i restituite de către MURARU ALEXANDRU (subl.n.)

În final însă, organul de cercetare penală constată că, la data de 17.10.2007, MURARU IULIAN-ALEXANDRU nu avea calitatea de funcţionar public în cadrul Ministerului Justiţiei, potrivit prevederilor art.6 lit. a si b raportat la art.2 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi, pe cale de consecinţă, la data de 17.10.2012 s-au împlinit termenul de prescripţie pentru comiterea infracţiunii prev şi ped de art.242 alin.1 Cod penal.

Examinând actele premergătoare efectuate în cauză şi preluând motivarea că făptuitorul nu ar avea calitatea de funcţionar public, procurorul Florea Stoian Andreia dispune prin Rezoluţia din 10.12.2013 neînceperea urmăririi penale faţă de MURARU IULIAN-ALEXANDRU sub aspectul săvârşirii infr.prev.de art.242 alin.1 C.p.

Impotriva acestei Rezoluţii am formulat plângere, invederând că noţiunea de „funcţionar public” la care se face referire în art.242 C.p. este cea definită de chiar Codul penal în art.147, respectiv: „Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145” şi nicidecum definiţia funcţionarului din Statutul funcţionarilor publici.

Pornind de la definiţia dată de Codul penal, în speţă este incident art.242 alin.3 Cod penal, anume: „Dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an”. Deci pedeapsa este în acest caz este de maxim 6 ani. Pe cale de consecinţă, aplicând art.122 alin.1 lit.c, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani. Aşadar, se impunea dispunerea începerii urmăririi penale împotriva consilierului MURARU ALEXANDRU-IULIAN sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.242 alin.3 Cod penal.

Primul-procuror însă, prin Ordonanţa nr.1953/II-2/2014 din 06.01.2015, contrar procurorului de caz deşi constată că numitul Muraru Iulian-Alexandru avea la data de 17.10.2007 calitatea de funcţionar public, în conformitate cu dispoziţiile art.147 Cod penal, fiind angajat în cadrul Ministerului Justiţiei în calitate de consilier al ministrului Justiţiei, omite să schimbe calificarea în art.242 alin.3 Cod penal, sustragere de înscrisuri în formă calificată (şi nu art.242 alin.2 care se referă la fapta de distrugere din culpă săvârşită eventual de Gădăleanu Maria).

Ca şi cum nu ar fi fost suficientă această „omisiune” a încadrării corecte a faptei săvârşite de Muraru Alexandru-Iulian, primul-procuror susţine că din probele aflate la dosarul cauzei „nu a rezultat dincolo de o îndoială rezonabilă condiţia ca autorul faptei să se fi aflat în momentul comiterii acesteia în exercitarea atribuţiilor de serviciu”. Cu alte cuvinte, când Muraru Alexandru, în calitate de consilier al ministrului Tudor Chiuariu, a solicitat dosarele ce i-au fost aduse în birou (şi pe care nu le-a returnat spunând ca „vor fi returnate imediat ce vor fi consultate de către ministru”), cei doi – consilierul personal şi ministrul – se aflau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu??? Atunci, în ce calitate au cerut şi li s-au dat respectivele dosare, care, potrivit dispoziţiilor art.42 alin.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, consacră caracterul confidenţial al datelor din dosarul profesional şi permit doar titularilor accesul la propriul dosar profesional??? Or, rezultă fără putinţă de tăgadă că respectivele dosare profesionale, deşi nu conţin informaţii de interes public, au fost sustrase de consilierul MURARU ALEXANDRU-IULIAN, cu complicitatea ministrului T. Chiuariu, tocmai în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aceştia folosindu-se abuziv de funcţiile lor la acea dată în cadrul Ministerului Justiţiei.

Primul-procuror mai susţine că „în urma cercetărilor efectuate în cauză nu au fost identificate documente arhivistice care să ateste traseul urmat de acestea (dosare sustrase-n.n.)”. Ba există, „cele două înscrisuri olografe tip bilet” şi depoziţiile martorului Marinescu Valjean şi faptuitoarei Gădăleanu Maria care sunt arhisuficiente pentru a înlătura orice dubiu.

Mai mult, este cert că dosarul profesional al subsemnatului, folosit ulterior în scop de şantaj de MURARU ANDREI-DAN, fratele geamăn al făptuitorului MURARU ALEXANDRU-IULIAN, nu a fost restituit Ministerului Justiţiei nici până în ziua de azi. (Anexa 2)

Astfel că am rămas fără nici un document privind parcursul meu profesional şi în imposibilitate de a verifica autenticitatea actelor depuse în instanţă de către pârât în dosarul civil nr.11527/299/2012 aflat pe rolul Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru judecarea acţiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâţilor Muraru Andrei-Dan şi Observator Cultural.

Astfel, MURARU DAN-ANDREI a urmărit ca, prin ameninţarea subsemnatului cu darea în vileag a unei fapte imaginare, compromiţătoare pentru mine, pretins existentă în dosarul meu profesional, sustras de fratele său geamăn MURARU ALEXANDRU-IULIAN, să mă constrângă să demisionez din Colegiul CNSAS în favoarea numirii pe aceeaşi funcţie a fratelui său geamăn (prin intermediul P.N.L., ai căror membrii sunt ambii fraţi gemeni, precum şi ministrul Tudor Chiuariu – Anexa 3 şi 4).

În concluzie, vă rog ca în conformitate cu prevederile art.340 n.c.p.p. să admiteţi plângerea astfel cum a fost formulată, să desfiinţaţi soluţia atacată şi să trimiteţi cauza la procuror pentru a pune în mişcare acţiunea penală împotriva făptuitorului MURARU ALEXANDRU-IULIAN pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere de înscrisuri în formă calificată prevăzută de art.242 alin.3 C.pen. (art.259 alin.2 din noul Cod penal). De observat că şi într-un caz şi în altul, maximul pedepsei prevăzute de lege este peste 5 ani închisoare, astfel că termenul de prescripţie prrevăzut de art.122 alin.1 lit.c Cod penal (art.154 alin.1 lit.c din noul Cod penal) este de 8 ani.

Anexez în copie cele 4 anexe meţionate în motivarea plângerii.

Prof. univ. dr. Corneliu Turianu

DOMNULUI PRESEDINTE al JUDECĂTORIEI SECTOR 5 Bucureşti

Sursa: Ziaristi Online

Adrian Sârbu a fost arestat pentru ce ştia că face orice ziarist din România. Pe când va fi inculpat însă şi pentru terorism şi crimă?

$
0
0

agerpres-adrian-sarbu-retinut-procuroriUPDATE: Miercuri, 4 februarie, jurnalistul Victor Roncea se intreba public cand va fi inculpat Adrian Sarbu si pentru crimele la care se face complice, ca organizator principal al reprimarii salbatice de catre mineri a studentilor anticomunisti din Piata Universitatii, pe cand acesta era şef de cabinet al lui Petre Roman. Sa dea Dumnezeu sa se redeschida Dosarul Mineriadei, scria Roncea, unul dintre militantii din Piata Universitatii arestati ilegal de mineri si cadre ale FSN in 14 iunie 1990, din cadrul Facultatii de Arhitectura, unde minerii au navalit la primele ore diminetii. Joi, 5 februarie, Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie a infirmat rezolutiile de neincepere a urmaririi penale in complexul caz privind evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, reluand judecarea lui si provocand un soc in randul autorilor represiunii criminale. Iata articolul lui Victor Roncea, care a anticipat redeschiderea Dosarului Mineriadei si in care Adrian Sarbu este acuzat si de o tentativa de atentat terorist asupra manifestantilor din Piata Universitatii:

De peste doua decenii, Adrian Sarbu practica spalarea de bani si evaziunea fiscala. Orice simplu ziarist din Romania cunostea acest fapt. Daca Sarbu nu ar fi beneficiat insa de protectia tuturor guvernarilor de pana acum, ar fi putut fi arestat cand si-a inceput activitatea infractionala care avea sa-l transforme in milionar si factor de influenta al vietii politice din Romania, cat si principal agent distructiv al moralei si valorilor nationale, prin intermediul fostului sau post de televiziune, ProTv. De asemenea, daca nu ar fi beneficiat de protectia presedintilor-mafioti Iliescu, Constantinescu si Basescu, manipulatorul Sarbu ar fi putut fi arestat si inchis, de 25 de ani, si pentru tentativa de atentat terorist si complicitate la crima. Despre ce este vorba? Conform marturiilor din Dosarul Mineriade din 1990, Adrian Sarbu, pe atunci seful de cabinet al primului-ministru Petre Roman, a pus minerilor la dispozitie 20 de garnituri de tren si 11 autocare pentru a veni in Capitala. In cursul diminetii de 11 iunie 1990, Bogdan Patrascu, deputat FSN de Dambovita, secretarul Camerei deputatilor si secretar general FSN, a fost informat de Adrian Sarbu ca la Guvern s-a luat hotararea de evacuare a Pietii Universitatii si a fost solicitat pentru a-si acorda tot sprijinul necesar. Pe 11 iunie avusese loc, sub conducerea lui Ion Iliescu, o sedinta secreta cu sefii structurilor de forta in vederea “curatirii” Pietei Universitatii, in care se mai aflau protestatari in greva foamei si manifestanti anti-comunisti. La intrunirea desfasurata la Palatul Scrovistea au participat primvice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne, generalul Mihai Chitac, seful Inspectoratului General al Politiei, generalul Corneliu Diamandescu, generalul Vasile Ionel, consilier al lui Ion Iliescu, suspectat de apartenenta la GRU, seful SRI, Virgil Magureanu, ministrul Apararii , generalul Victor Atanasie Stanculescu, (care ulterior a decolat spre Geneva, preferand sa nu fie in tara la momentul operatiunii), s.a. In urma acestei sedinte, conform unui Raport asupra Dosarului, vazut si citat de BBC, Adrian Sarbu i-a telefonat ministrului de atunci al Transporturilor, Corneliu Burada, pentru a-i cere sa asigure transportul minerilor cat si al unor “colective ale oamenilor muncii” trimise de FSN Galati. Ministrul i-a raspuns ca e nevoie de o comanda speciala, care in cele din urma a fost facuta. Atrocitatile comise de mineri in iunie 1990 s-au soldat cu sase morti, oficial, in realitate cateva zeci, si sute de raniti si arestati ilegal, maltratati bestial. Insa pe langa faptul ca Sarbu a fost un organizator al represiunii din iunie 1990, el ar trebui cercetat si pentru propria-i tentativa de asasinare in masa printr-un act terorist, respectiv aruncarea in aer a balconului Universitatii prin plasarea unei masini-capcana incarcata cu exploziv. In parte, planul sau a fost realizat, ancheta dovedind ulterior ca autobuzele Ministerului de Interne au fost incendiate, in timpul interventiei din Piata Universitatii din 13 iunie 1990, dinspre partea ocupata de fortele de politie, alte distrugeri similare din centrul orasului si de la TVR justificand apoi pentru FSN chemarea minerilor. Ideea lui Sarbu urma sa fie pusa in practica de un cadru militar reactivat in decembrie 1989 de agentul GRU Nicolae Militaru, un anume Ilie Dragoi, supranumit “generalul rosu”, care ulterior a devenit consilier parlamentar. Portalul Ziaristi Online a publicat in premiera o informare pe aceasta tema facuta de doi generali SRI (r), Adrian Barbulescu si Aurel Rogojan, in cadrul unui interviu aparut si in revista “Vitralii”, a veteranilor serviciilor secrete romanesti. Prezentam un extras relevant:

Tentativa de atentat terorist din Piata Universitatii

13 iunie 1990 pe Calea Victoriei in fata Politiei Capitalei - Foto Emanuel Parvu

  • “Circula si versiunea unei tentative de atentat terorist in Piata Universitatii…

In primul rand, cei aflati acolo trebuia sa fie aparati de un asemenea pericol, fiindca riscul exista. Era real, perceptibil, deci manifest. Prevenirea unui atentat terorist preocupa in cel mai inalt grad Brigada Antiterorista. Cu atat mai mult cu cat unii agenti provocatori  ai G.R.U.,  numiti de generalul Militaru la comanda unitatilor fostului Departament al Securitatii Statului si chiar unii dintre colaboratorii de sorginte militara, de aceeasi factura filosovietica, atat ai presedintelui, cat si ai primului ministru, nu s-au ferit sa cocheteze cu  amenintarea terorista…

In al doilea rand,  trimisul presedintelui la conducerea unui serviciu de informatii spunea, in dupa amiaza  zilei de 18 mai 1990, referindu-se la fenomenul “Piata Universitatii”  si adresandu-se “activului de baza al serviciului“, compus  in exclusivitate de oamenii generalilor Militaru si Stanculescu:  “ (…) domnilor, daca  pegra sociala, lumpenproletariatul, care  jinduie sa se catere in fotoliile puterii , va si reusi sa ajunga acolo, nu va vad prea bine (…) . Teoreticienii puterii politice spun ca o societate ca sa functioneze optim, din cand  in cand, are nevoie sa-i fie administrate electrosocuri… teroriste”. Fara comentarii !

In al treilea rand,  foarte putina lume a dat atentie unei provocari terorist-diversioniste lansate atunci, pe care presa a preluat-o cu usurinta intr-o varianta inexacta si a lasat-o asa, “in aer”, ca probabilitate, si anume ca cineva a dorit sa sperie manifestantii si a pus in circulatie zvonul ca se va detona o bomba in Piata Universitatii. Intre releele de transmitere a zvonului au fost mentionati Adrian Sarbu (pe atunci sef de cabinet al lui Petre Roman – n.r.) si secretarul general al Guvernului Paul Jerbas…

Eu, insa, am aflat altceva. Zvonul a avut la baza un fapt real. A existat o asemenea idee, dar cineva s-a opus foarte vehement…

  • Cine a avut ideea si cine s-a opus ?

S-a opus primul adjunct al directorului S.R.I., generalul Mihai Stan.

  • Dar ideea actului criminal de la cine a venit ?

Nu stiu, banuiesc ceva, dar cel dispus sa organizeze amorsarea bombei, un autoturism care sa fie detonat, era un  general M.Ap.N, reactivat si numit de generalul Militaru sa preia comanda unei foste unitati speciale a Departamentului Securitatii  Statului, ramase intacte si in organigrama S.R.I., fiindca altfel nu se putea. I se spunea “generalul rosu”, datorita notorietatii simpatiilor sale, pentru care fusese scos din randul cadrelor active ale  Directiei de Informatii Militare. Autoturismul urma sa fie din dotarea unei unitati a S.R.I.. Explozibilul se angajase sa-l procure un colonel M.Ap.N.,  care detinea si el o functie de conducere  in S.R.I.. Atentatul urma sa fie atribuit  “extremistilor din randul manifestantilor”. Reteta este atat de cunoscuta, incat originea ei este oricui evidenta.

Generalul Mihai Stan mi-a spus ca,  daca nu ar fi avut posibilitatea sa se opuna, atentatul ar fi fost pus pe seama “elementelor fanatice  (….)”  si a preferat sa nu-si duca vorba la sfarsit. Am inteles. L-am intrebat, daca cel ce a venit cu propunerea se gandise sa faca imposibila identificarea proprietarului autoturismului. Nici vorba!

  • Cum au putut sa se gandeasca la asa ceva ?

Cu mult, cu foarte mult sange rece. La cate crime aveau deja pe constiiinta, cateva in plus nu le-o incarca prea mult.”

Victor Roncea

Integral la PREMIERA: Cum a fost la SRI in 13-15 iunie 1990. DEZVALUIRI: Oamenii lui Petre Roman si Militaru au vrut sa arunce in aer balconul Pietei Universitatii

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Agerpres si Emanuel Parvu

13 iunie 1990 in fata la MAI - Foto Emanuel Parvu


FOTOGRAFII inedite cu Patriarhul Teoctist realizate de Dinu Lazar la un Targ de Carte. Exclusiv Ziaristi Online

$
0
0

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 1Fotograful profesionist Dinu Lazar a avut amabilitatea sa ne ofere, la 100 de ani de la nasterea Prea Fericitului Teoctist (7 Februarie 1915 – 30 Iulie 2007), o serie de fotografii realizate la un Trag de Carte la care a participat si vrednicul de pomenire Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Multumindu-i in mod deosebit, le prezentam mai jos, insotite de un text autobiografic al Patriarhului, publicat la ultima sa aniversare de pe pamant in revista Magazin Istoric si ziarul Ziua, si reprodus dupa Teoctist.Info:

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 3

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 2

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 4

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 5

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 6

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 7

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 8

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 9

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 13

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 10

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 11

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 12

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 14

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Sursa: Ziaristi Online

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 15

Academicianul Eugen Simion prins în flagrant la “Lupta de clasă”. O tentativă de reasasinare civilă a lui Eminescu îi obligă pe eminescologi să reacţioneze. Constantin Barbu: “Inchizitorul ramolit” (I)

$
0
0

Eugen Simion - Maladia lui EminescuPublicarea de către Eugen Simion a unei lucrări pretins de specialitate despre cauzele morţii lui Eminescu a scandalizat lumea eminescologilor. Un colocviu desfăşurat pe 15 iunie 2014 la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) a academicianului Eugen Simion a fost transcris într-un volum lansat la Biblioteca Academiei Române pe 15 ianuarie 2015. Zi declarată a Culturii Naţionale a României, din care lipseşte însă chiar numele sărbătoritului zilei, Mihai Eminescu. Propunerea, ca şi omisiunea notabilă, i-a aparţinut aceluiaşi Eugen Simion. Eminescologul Nae Georgescu, autorul lucrării “Boala şi moartea lui Eminescu“, observa ciudăţenia în cauză chiar la prima punere în practică a Legii (“Eminescu şi cultura naţională“, Ziaristi Online, 11.01.2011). Anul acesta, la 165 de ani de la naşterea lui Eminescu, Eugen Simion s-a întrecut pe sine. De ziua lui Eminescu i-a spus de ce n-a murit. N-a murit de sifilis, ceea ce orice cercetător onest ştia de mult timp. Dl. Simion, a aflat, iată, în 2015, ceea ce medicul neuropatolog Ovidiu Vuia a certificat în 1997! Acum ştie şi el. Şi o spune ca şi cum el ar fi descoperit-o (“Medici: Eminescu a fost diagnosticat şi tratat greşit pentru sifilis, a murit intoxicat cu mercur“, Mediafax, 15.01.2015). Ce mai contează că chiar noi am publicat documentul olograf al Autopsiei lui Sutzu, care spunea acelaşi lucru cu 125 de ani în urmă? Acum a aflat Simion, acum o spune şi el. Dar preşedintele propriei fundaţii mai ştie şi că Eminescu n-a murit nici de lovitura pe care a primit-o în moalele capului. Ci musai de intoxicaţie cu mercur. Nu are nici un fel de dubiu. Dl. Simion ştie, cu aceeaşi certitudine ce nu poate deriva decât, poate, din numele ales pentru fundaţia lui, şi când şi-a încheiat Eminescu “opera majoră”. După cum şi scrie, în “Argumentul” care însoţeşte textele a 13 autori prinşi în coperţile unei lucrări îndoielnice: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” Numai că din cuprinsul volumaşului său, intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” şi încropit într-o manieră de OUG marca Ponta, nu reiese de nicăieri cum de a dobândit dl. Simion asemenea certitudini detectivistice demne de Colombo. În schimb reiese o evidenţă. Şi anume că dl. Simion, asemenea întru totul dlui Pleşu & Manolescu & Coop, este deranjat că în ultimii ani, în urma unei campanii de presă declanşată de Asociaţia Civic Media pe 15 ianuarie 2007, tot mai mulţi români au început să afle care este adevărul despre viaţă şi moartea lui Eminescu, gazetarul naţionalist şi luptătorul pentru unirea tuturor românilor în graniţele “Daciei Mari”. Aşa că s-a gândit să pună un capac “academic” tuturor dezvaluirilor şi cercetărilor specialiştilor, care au ajuns, în sfârşit, şi la publicul larg.  Cercetători dintre care, unii, sunt veritabili eminescologi. Eminescologi care, încă din titlul plin de imaginaţie, sunt trimişi de dl. Simion într-o zonă a… imaginarului (fictiv, imaginat, ireal, închipuit, născocit, nereal, plăsmuit, scornit, fantezist). La fel i s-o fi spus şi lui Eminescu, prim-redactorului ziarului Timpul, în fatidica zi de 28 iunie 1883, când a fost arestat şi internat politic: ca suferă de “imaginaţii”. Pentru că, “nu-aşa?”, conform afirmaţiilor academicianului Eugen Simion, de la lansarea broşurii sale, aşa cum au fost citate de Mediafax, “opera lui Eminescu a fost creată până la 33 de ani, după care au urmat cei şase în care a fost bolnav”. Aţi înţeles esenţa: eminentul jurnalist – probabil primul jurnalist român deţinut politic şi internat abuziv într-o clinică psihiatrică – s-a îmbolnăvit, brusc, exact după ce a scris ultimul său editorial din Timpul: “Pentru libertatea presei“. O spune (şi) Simion, colegul lui Brucan şi Tismăneanu de la… “Lupta de clasă”. Pardon… Academia Română. Ne oprim aici. Noi suntem doar jurnalişti. Simpli jurnalişti. Dar eminescologii, suntem convinşi, îşi vor spune cuvântul cu privire la tentativa de reasasinare civilă a lui Eminescu de către Eugen Simion. O primă reacţie, pe care o reproducem, în serial, dintr-un volum proaspăt apărut, vine de la profesorul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica şi autorul lucrării “EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României“. O reacţie dură, dar perfect justificată de imbecilităţile textului “academic” al Fundaţiei ce trăieşte numai din furtul de harismă al Academiei Române. De data asta, cineva trebuie să-i spună “Până aici!”. Profesorul Constantin Barbu o face oferind cititorilor, pe lângă o analiză la sânge a “studiului” scos de FNSR, şi despuierea de uniforma de academician a impostorului Eugen Simion. În finalul expunerii lui Constantin Barbu veţi vedea un academician gol, doar cu un tatuaj mic pe posteriorul său: o inimioară cu o seceră şi-un ciocan sub cuvintele adânc înscrise, cu roşu, pe pielea albă a academicianului:  “Ia liubliu tebia ARLUS”…

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs Eminescu

Constantin Barbu

Eugen Simion,

inchizitorul ramolit

Interviu realizat de Costin Crețu

- De ce crezi că a tipărit Eugen Simion această carte în care vrea să pornească un război împotriva tuturor eminescologilor, el nefiind eminescolog?

Academicianul Eugen Simion, inchi­zitorul ramolit al eminescologiei, a tipărit cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor cu dorința și voința de a falsifica iluzoriu și cu orice preț un adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu.

Calculul lui Simion a fost acesta:

  1. a) Eugen Simion îi viclenește pe doctorii Irinel Popescu, acad. Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș și pe acad. Ioan Aurel Pop (împreună cu Cecilia Cârja și Ioana Bonda) ca să stabilească moartea lui Eminescu prin intoxicare cu mercur.
  2. b) Eugen Simion prezintă diag­nosticul medical drept absența sifilisului (într-o așa-zisă consfințire de către Academia Română) și moartea lui Eminescu din cauza unui tratament eronat cu mercur. Numai că textul [Autopsiei lui] Mihail Eminescu a fost publicat de câteva decenii (chiar dacă și cu câteva zeci de greșeli de transcriere); un facsimil (fragment plus o filă, fără indicarea sursei) a fost publicat de Călin Cernăianu. Facsimilul color inedit al [Autopsiei lui] Mihail Eminescu (BAR, ms. I, 1) și transcrierea fără eroare a textului (cu stabilirea indubitabilă a autorului, doctor Suțu, care n-a semnat documentul) le-am publicat eu de patru ori până acum. Anume în Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu (vol. XXI), în Eminescu a fost ucis, în Autopsia lui M. Eminescu, în Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu (interviu realizat de Maria Huculici, publicat în Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2014 și, integral, în Ziariști Online, în decembrie 2013).
  3. c) Eugen Simion vrea să-l absolve de vină pe Maiorescu (și pe Rege), criticul Junimii fiind cel care l-a internat forțat în cămașă de forță și nelegal (Art. 442 din Codul Civil nu îi permitea interdicția și internarea la Institutul Caritatea). Simion este stupefiant prin ceea ce debitează în argumentul cărții Maladia lui Eminescu, anume că Maiorescu este „legislatorul culturii române“. Nimeni nu este legislatorul unei culturi. Simion, ca și Manolescu (pe care îl consider necalificat în materie de Eminescu), se visează ca urmaș al lui Maiorescu, în linia: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu – Manolescu / Simion. Numai că Maiorescu este răspunzător de uciderea lui Eminescu (împreună cu Regele), este și agent străin, este și plagiator român (Logica „lui“ este o sumă de texte plagiate). Mai vrei Eugen Simion să fii urmașul lui Maiorescu? Acest academician analfabet năzuia încă de pe vremea când scria în Lupta de clasă să fie critic de direcție pentru cultura română, un fel de inchizitor în 1959, și un ramolit în 2015. Suntem cu toții curioși să vedem de ce se sforța Eugen Simion să fie inchizitor critic în 1959? Iată ce scria Eugen Simion în Lupta de clasă în articolul Studii monografice despre creația unor scriitori: „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul prolet­cultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revo­luționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx (din care nu dă nici un citat!): „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.

Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avan­garda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misti­cismul și diversiunea națio­nalistă“. Analfabetul poate chiar să scrie că „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medie­vali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divi­nitate“. Nu știu cum de nu i-a fost rușine să se urce în scaunul de președinte al Academiei Române! Eugen Simion a scris de mai multe ori că a publicat de foame în Lupta de clasă dar când citești și rechizitoriile teoretice din Gazeta literară, se naște întrebarea: la cât căcat a mâncat, de ce minte că-i mai era foame?

- Ce crezi că înțelege Eugen Simion prin „zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți, complexați, resentimentari, ne­mernici“?

– Este problema lui Eugen Simion că intră în polemică împotriva unor emi­nescologi de temut. El n-a avut curaj să polemizeze nici cu criticul minor Nicolae Manolescu, care l-a umilit numindu-l Poulidor (adică al doilea biciclist al Franței!).

Plagiatorul Manolescu (copiator din Jauss, Mihai Zamfir etc.), numindu-l pe Eugen Simion-Poulidor, adică al doilea biciclist (al Franței), recunoștea, pe cana­peaua lui Freud, că el este primul biciclist (poate chiar al Franței, că tot e el ministru UNESCO al României la Paris). Între complexați probabil a trecut-o pe Ioana Both. Între oratori, limbuți și resentimetari, pe cei de la Dilema: N. Manolescu, Andrei Pleșu, Z. Ornea, Cristian Preda etc., M. Cărtărescu. Supărat ar putea fi pe Călin Cernăian, care l-a desființat pe acade­mician în Conjurația anti-Eminescu (fără motive clare, ca să fiu obiectiv).

Numai că memoria și vârsta îi joacă feste lui Eugen Simion când scrie că Noica ar fi produs sintagma nemernicia românească.

- Eugen Simion, într-o recreație a memoriei, îi atribuie lui Noica sintagma „nemernicia românească“, deși Noica vobea despre o netrebnicie românească. Explică-mi acest lucru.

– În Jurnalul de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu vorbește despre netrebnicia românească, cu care Noica înjura în 1973, întristat de nefacsimilarea caietelor lui Eminescu: „mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica“. Atunci când un filosof genial vorbește historial despre trebnicie și netrebnicie, are în abisul minții și pe Sollen și pe chrè. Nu poți să-i ceri lui Eugen Simion să știe Kant (din care nu citează niciodată în 80 de ani de viață, nici când scrie Proza lui Eminescu, în 1964), nici greacă veche. Că greacă bizantină nu știe, și de aceea îi spun că minte că a citit de nu știu de câte ori Eminescu în întregime.

Așadar, Eugen Simion trebuie să rămână în nemernicia lui, netrebnicia rămâne pentru alții. Academicianul falsi­ficator și mincinos a vrut să pună ștampila Academiei peste minciuna bolii lui Emi­nescu. Îi era teamă că rămâne fără tăticul criticii literare românești. Și, ca bun euro­pean, fost stalinist (care cita excitat în Lupta de clasă „revolta în genunchi“ despre care vorbea „criticul sovietic Kemenov“) îl vede pe Maiorescu „ger­manofil“. S-au schimbat vremurile!

Din Vladimir Simionovici Kemenov, Eugen Simion a luat teoria celor două culturi, anume din cartea Caracteristicile a două culturi apărută la Editura Partidului Comunist Român în 1948. Răspândacul kominternist Eugen Simion era îmbibat de „cele mai grandioase idei ale timpului, ideile lui Lenin și Stalin, în imagini caracteristice ale realismului socialist“. Pare incredibil, dar Eugen Simion și-a însușit teoria celor două culturi (chiar citează sintagma), și-a însușit teoria revoluției socialiste și a realismului socialist din Kemenov și alți zmei ai epocii.

Kemenov era cofondatorul ARLUS care era subordonat ideologic VOKS-ului. VOKS este „Asociația Generală pentru Relații Culturale ale URSS cu Străinătatea“ condusă de Kameneva (sora lui Troțki), Denisov, Petrov și Vladimir Simionovici Kemenov. După informații franceze VOKS este „controlată de NKVD“, „întreține legături cu poliția politică (NKVD)“ și cu „Comitetul Central al Partidului Sovietic“. Arhiva care adă­postește conexiunile NKVD – VOKS – ARLUS se constituie în Fondul R-5283 și are 13.351 de dosare, conservate la Moscova de către GARF. Așa-zișii corifei ai criticii literare române din ultimii 50 de ani care se pretind demențiali urmași ai lui Maiorescu scriau amândoi în Lupta de clasă.

În toxica Luptă de clasă, Eugen Simion și Nicolae Manolescu scriau alături de Stalin, Dej, L. Tismăneanu, Paul Cornea, Silviu Brucan etc.. Lupta de clasă era „Organul teoretic și politic al Comi­tetului Central al Partidului Munci­toresc Român“, iar Eugen Simion publica sinistrul articol Studii monografice despre creația unor scriitori în numărul din septembrie al anului 1959 (pag. 106-118). De câțiva ani, falsificatorul Eugen Simion tot încearcă să inducă în memoria comunității științifice că marele filosof Noica l-ar fi învățat să facsimileze manuscrisele lui Eminescu! Trebuie să se știe că, în timp ce Eugen Simion făcea pe procurorul culturii române în 1959, marele filosof Noica era arestat în decembrie 1959. Are dreptate Simion să vorbească despre nemernicia româ­nească, a lui și a celorlalți tineri staliniști. Proiectul Noica – Barbu este singurul proiect autentic privitor la tipărirea ma­nuscriselor lui Eminescu în facsimil, transcrierea manuscriselor pagină cu pagină, refon­darea ediției Perpessicius, comentarea adecvată și consubstanțială, refacerea bibliotecii genialului poet.

Cum a sărit stalinistul Eugen Simion de la Lupta de clasă direct la Sorbona din Paris sunt puțini care știu. Dar știu. În timp ce în Lupta de clasă îi „înjura“ pe „fasciștii“ interbelici (Eliade, Cioran, Noica, Vulcă­nescu?), la Paris trebuie să-i fi avut ca țintă non-imaginară pe Cioran (21, Rue de l’Odéon), Eliade (4, Rue Charles Dullin). O Monica Lovinescu (baba relativă de la Paris, doar nu degeaba își dăduse doctoratul pregătitor în Eugen Lovi­nescu…), Eugen Ionescu…

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

Maladiile lui Eugen Simion. Constantin Barbu sare în apărarea lui Eminescu: “Eugen Simion – Inchizitorul ramolit” (II)

$
0
0

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs EminescuPreşedintele Fundaţiei pentru Stiinţă şi Artă, Eugen Simion, a publicat împreună cu 13 autori un volum intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” prin care încearcă să “claseze” cazul morţii lui Eminescu. Volumul, considerat lamentabil de lumea eminescologilor, a provocat reacţii pe măsură. Portalul Ziaristi Online a prezentat deja prima parte a unei analize “la sânge” pe care profesorul Constantin Barbu, discipolul lui Constantin Noica, i-o face atât lui Simion cât broşurii în cauză. Maestrul Constantin Barbu, revoltat, a publicat în replică lucrarea “Eugen Simion – Inchizitorul ramolit”, în care sunt redate şi extrase din “operele” lui Simion din organul PMR si PCR “Lupta de clasă”. Cum ar fi:  „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“. Astăzi continuam cu partea a doua a interviului pe care Constantin Barbu i l-a acordat lui Costin Creţu:

Eugen Simion in Lupta de Clasa despre ideologia marxist-leninista 1 - Ziaristi Online

- De ce vorbește Eugen Simion despre Eminescu drept „victimă recentă a fanteziei negre“ dezlănțuite împotriva lui Maiorescu?

– Academicianul Eugen Simion este obraznic și impertinent. Există câțiva eminescologi „tari“, care cunosc Eminescu și în operă și în viață. O chintesență de eminescologi. Cu care anti-eminescologul Simion nu poate polemiza niciodată. Pentru că nu știe carte și chiar dacă ar fi vrut să se specializeze în Eminescu nu ar fi fost în stare fiindcă nu-l ține celula. Nici în broșura lui despre Proza lui Eminescu (1964) nu-l citează pe Maiorescu deloc! Doar ca traducător al unui capitol din Schopenhauer (Despre geniu), cu trimitere bibliografică inexactă…

Tot ce scrie Simion despre archaeus este „parafrază inadecvată“ (ca să nu zic plagiat) din Călinescu. Ar fi bine să deschidă măcar traducerea lui Eminescu din Kant, ca să nu zică posteritatea că a murit prost fără să știe ce e Ding an sich și cu e cu spațiul și timpul… Desigur, niciodată n-a spus Eugen Simion că Immanuel Kant ar fi punctul lui forte.

Eugen Simion se preface că e Maiorescu și ne trimite la balamuc pe toți! Ce ar vrea el să spună prin fantezie neagră? Cultura minoră, de institutor imaginar, a lui Eugen Simion nu-i permite să discute nici opera, nici viața lui Eminescu. El nu știe nici măcar istoria sifilisului, cum aș îndrăzni eu să-l mai întreb care-i istoria rațiunii pure?! De altfel, doctorii repetă ceea ce au scris I. Nica și Octavia Vuia. E dreptul fiecăruia dintre doctorii care scriu în această carte să analizeze subiectiv semnele medicale păstrate (ca documente reale, ca mărturii contemporane poetului, ca amintiri, rememorări…).

Eu am analizat și am adus la lumină [Autopsia lui] Mihail Eminescu (autor Suțu), Creerii lui Eminescu (autor dr. Al. Tălășescu), mărturia nepotului doctorului Suțu, o mărturie din arhiva A.C. Cuza.

Cu puterea acestor probe, cer deshumarea lui Eminescu.

Academicianul închipuit de azi și uitat de mâine (urmându-l pe necalificatul Manolescu) pune în discuție crima împotriva lui Eminescu. Neștiind istorie literară, nu știe textul lui Eminescu despre fond și formă (în care îl desființează pe Maiorescu), despre ein aufgegebener Mensch, nu știe prefețele lui Caragiale la edițiile din Eminescu (și nici ura lui Maiorescu împotriva lui Caragiale), nu știe de ce Creangă n-a mai terminat o poveste pe care vrea să i-o dedice, manuscris, lui Maiorescu, nu știe nici două scrisori foarte grăitoare din corespondența Slavici – Maiorescu și Maiorescu – Slavici.

Dar, Eugen Simion, de fapt nu știe nimic. De aceea îl și obligă să se sinucidă științific pe modestul academician Aurel Ioan Pop. În articolul Mihai Eminescu. Repere biografice (Maladia lui Eminescu… pag. 30) Aurel Ioan Pop scrie stupefiant ca pe vremea când Eugen Simion lucra la Lupta de clasă: „Am constatat că s-a scris destul de mult pe această temă, mai ales după 1989 și chiar recent, spre sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000, inclusiv anul acesta, la București, sub egida Academiei Române a avut loc o conferință care și-a propus rezolvarea misterului bolii lui Eminescu și stabilirea odată (sic!) pentru totdeauna a unui diagnostic asupra căruia să nu mai planeze dubii și controverse. Comisia de medici care au (sic!) studiat dosarul poetului au (sic!) ajuns la concluzia că acesta a suferit de psihoză maniaco-depresivă, cunoscută azi și sub numele de sindromul bipolar.“ Întâi de toate academicienii ar trebui să învețe limba română. Nu vreau să dau exemple ridicole din textul lui Aurel Ioan Pop. Vreau doar să știe și el și Eugen Simion că nu sunt ei savanții care pot stabili ceva pentru totdeauna. Băieți, dictatura a murit! Frecându-vă toată ziua de pecenegul plagiator dan berindei, v-ați infectat.

- De ce s-ar opune Eugen Simion tezei asasinării lui Mihai Eminescu cu complicitatea lui Maiorescu?

– Eugen Simion este un personaj închipuit, care fantazează de unul singur că ar fi vreo instituție intelectuală care-și permite să dea verdicte. Într-un fel, el este scheletul din propriul său dulap. După crizele de inchizitor vioi din Lupta de clasă și din Gazeta literară, a ajuns astăzi să aibă crize de ramolit care nu mai știe nici ce-a zis Noica și nu mai știe bine nici versurile lui Eminescu (a se vedea prefața lui Simion la volumul I din Eminescu, Opere, ed. D. Vatamaniuc). L-am provocat public pe Simion, l-am provocat public pe Manolescu. Le-am dat aceeași temă: să scrie cîte 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu, ca să-i vadă școlarii cât sunt de ridicoli în analiză, chiar proști. A le spune că sunt proști nu este o jignire ci o dovadă de sinceritate și de prietenie. Îi spun prietenește lui Eugen Simion că este bine să recunoască superioritatea…

A uitat că a coordonat un manual în care s-au furat peste 40 de pagini, chiar din ograda lui Liiceanu.

Să-i amintim academicianului Simion textul lui Liiceanu, intitulat Un jaf cultural:

„Am aflat de transplantul celor 40 de pagini din cartea dnei conferentiar Maria Catanescu, aparuta la Editura Humanitas, in manualul de limba romana publicat de Editura Corint, punindu-mi cineva revista Observator cultural in mina. M-a uimit in primul rind articolul doamnei Carmen Musat, cel in care, cu pendanterie filologica si cu o indignare bine temperata, se facea expertiza unui jaf cultural. (Spun „jaf“, pentru ca la 40 de pagini nu mai poate fi vorba de „furt“.) „Ia uite, mi-am zis, intr-o lume de gasti, mai exista cineva care functioneaza ca o adevarata instanta culturala. Mai exista cineva care reactioneaza pur si simplu pentru ca sanatatea unei comunitati culturale este grav afectata.“ I-am multumit in gind si mi-am propus sa-i scriu citeva rinduri. Pina astazi nu am facut-o.

Ce sa spun despre doamna doctor Florina Rogalski, autoarea jafului? In cazul dinsei, motivele mele de melancolie sint multe si greu de sistematizat. Am cunoscut-o asta-vara, in timpul unei dezbateri furtunoase cu ministra invatamintului pe marginea manualelor liceale. O adevarata doamna: tinuta distinsa, bun gust vestimentar, o umbra placuta de aroganta pe chip, o dictie impecabila, discurs fluent si articulat, patetism si indignare atit cit cereau imprejurarile. Cum va fi intrind acum aceasta doamna in clasele Scolii Centrale („de filologie“) tragind dupa ea povara unui plagiat de 40 de pagini? Judecind dupa raspunsul – impudic – pe care l-a dat Observatorului cultural, banuiesc ca pastrindu-si aerul distins si assuré. Doamna Rogalski nu regreta si nu-si cere scuze ca fura haiduceste din cartile colegilor ei. Ca orice hot cu tupeu se supara pe Carmen Musat, iar pe noi ne lamureste ca fiind vorba de informatii standardizate, bine sintetizate de Maria Catanescu, orice expunere despre originile limbii romane va lua in mod fatal forma textului catanescian.

Dar un plagiat, se vor intreba multi, este, ca deposedarea de o proprietate intelectuala, un furt ca toate furturile sau un furt, doar asa…, sa-i zicem, „metaforic“? Raspuns: un plagiat este un furt-furt. Florina Rogalski va fi platita de catre Editura Corint pentru citeva zeci de mii de manuale de romana. Suma este considerabila (peste 100 de milioane) si ea va reprezenta contravaloarea paginilor pe care Florina Rogalski le-a luat cuvint cu cuvint din cartea Mariei Catanescu fara sa o mentioneze pe aceasta, ca autoare, pe coperta si fara ca aceasta sa fie, la rindul ei, platita. Pe scurt, doamna Rogalski i-a furat doamnei Catanescu drepturile ei de autor. Iar Editurii Humanitas, care avea proprietatea editoriala asupra cartii Mariei Catanescu, ea i-a furat drepturile editoriale.

Sub comunisti, unde am lucrat ca cercetator la un institut al Academiei, un plagiat atragea dupa sine desfacerea contractului de munca. Banuiesc ca doamna profesoara dr. Rogalski va continua sa-i invete limba romana pe elevii de la Scoala Centrala, recomandindu-le manualul „ei“, propunindu-le, adica, hotia ei. Dar cum o vor privi elevii pe profesoara pe care au prins-o copiind?

O ultima vorba despre Eugen Simion, „coordonatorul“ manualului. Ce gir! Cu ce sanse pleaca la drum un manual coordonat de insusi presedintele Academiei! Iar „batrinul“ presedinte ii bate protector pe umar pe „tinerii mei colaboratori“ si ii lauda pentru ca „s-au straduit – ne spune el in Prefata – sa explice in mod convingator aparitia si evolutia limbii romane atit cit spatiul le-a permis“. Si spatiul le-a permis pret de un furt de 40 de pagini.

Ce neinspirat, dl Simion! Sa laude tocmai paginile doamnei Catanescu, pe care dinsul le-a atribuit „tinerei colaboratoare“ Rogalski. Ce nesansa! Sa coordonezi o hotie de asemenea proportii!

Gabriel LIICEANU

Director al Editurii Humanitas “ (http://www.observatorcultural.ro/)

Elita plagiară nu stă degeaba. Slugile ideologice au născut azi, au întreținut paralitic și vor domina dement falimentul României în existență, istorie, cultură, educație, pretigiu, viitor…

Voi povesti altădată, pe larg, cum    l-am obligat pe Simion să tipărească manuscrisele lui Eminescu, pe care nu le-a răsfoit nici astăzi, pe care nu le poate citi niciodată. De altfel, nici nu știe că 32 de volume din 39 au greșeli de impozare, pagini lipsă, multe rânduri șterse… Evident, caietele lui Eminescu trebuie tipărite din nou. Vreau să afle în chip special și apăsat că a semnat peste munca lui Mircia Dumitrescu (cu cei 40 de stundenți ai săi) și a Gabrielei Dumitrescu, el nefăcând absolut nimic.

Stupid fiind, ca și Manolescu, neinițiat și incult nu vrea să se documenteze în epoca Eminescu și se expune ridicol scriind prefețe de trei-patru pagini. Degeaba i-am dat vreo 10-15 volume din cele 21 ale Codului invers! Omul se odihnește bine în incultura lui academică. Aș vrea să-l văd pe Eugen Simion la un post de televiziune explicându-i duduii excitate de ce a tradus Eminescu Inbegriff prin asumțiune. Despre Gramatica sanscrită mi-e frică să-l întreb ceva fiindcă în volumul XXIV ne obligă să îl credem pe cuvânt că ar exista limba sunskrita. Imbecilii care-i luaseră intergatoriul din 13 iunie 1889 lui Eminescu scriau „limba sanscriptă“. Pe cine să crezi: pe Simionul din 2015 sau pe imbecilii din 1889?

Superficialul Simion nu vrea să-și vadă tătucul critic ca asasin, fiindcă rămâne orfan (de Eminescu nu-i pasă!). Și nici Regele Carol I nu trebuie amestecat în crima împotriva lui Eminescu, fiindcă rămâne Academia Română fără fondator.

Să nu fi știut Nietzsche ce transmite când scria că „Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii“?

Nu știu câți academicieni sub acoperire are această societate, dar știu că românii cei mai geniali: Eminescu, Brâncuși, Noica nu au fost membri ai Academiei Române în timpul vieții. Ar fi fost și greu fiindcă Statutul Academiei Române are greșeli de ortografie, ceea ce Eminescu și Noica n-ar fi suportat. Brâncuși nu le-ar fi observat, fiindcă el însuși făcea greșeli de ortografie. Dar nu de artă!

- Eugen Simion consideră o iraționalitate întunecată faptul de a investiga faptele lui Maiorescu, pe care academicianul de azi îl consideră „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu. I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“.

– Eugen Simion vorbește ca să se afle în treabă. Tot așa cum știe din auzite cîte ceva despre documentele din arhivele secrete austriece. În urechiada lui zice că ar trebui publicate și celelalte, dacă mai sunt. Numai că eu am publicat câteva sute de pagini în Codul invers! Ceea ce știa Franz Joseph în 1883, nu știe Eugen Simion nici în 2015:

A vorbi în termenii aceștia: „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu. I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“ înseamnă că n-ai uitat să scrii ca la Lupta de clasă (unde nu erau, totuși, permise greșelile de limbă, ca la Academie…). De Cugler, de Șerbănescu, de Brătescu-Voinești, ce să zicem? În epocă, Hasdeu îi era superior în filologie lui Maiorescu, Tocilescu îi era superior lui Maiorescu în istorie, iar în logică Maiorescu era un mare plagiator. Dacă e să fim cinstiți cu prefața lui Maiorescu la volumul de Poezii din 1883, textul lui Maiorescu este ridicol, scris într-o limbă de lemn penibilă. Aproape că nu există în această ediție poezie fără greșeli de tipar.

Ar fi bine ca Simion să se ducă la bibliotecă, deși este târziu, foarte târziu.

- Ai publicat în revista Tribuna (15 ianuarie 2012) studiul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Studiul tău a provocat replica palidă a lui Nicolae Manolescu însoțită de tot felul de comentarii produse de perieci flatulenți. Pe Nicolae Manolescu l-ai definit ca necalificat în Eminescu. Acum, Eugen Simion scrie în prefața Maladiei lui Eminescu că Maiorescu a ajuns „simbol al complicităților joase și inspiratorul și proteguitorul unei odioase crime intelectuale…“. În timp ce Mano­lescu spunea că studiul tău are „stupide ipoteze“, Eugen Simion (ca fost lucrător la Lupta de clasă) scrie că este o aberație care „se lățește și face carieră într-o cultură a suspiciunii și a comploturilor“.

Ce replică îi dai lui Manolescu și ce replică îi dai lui Eugen Simion?

– Replica mea este chiar textul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României.

 

EMINESCU.

Istorisirea celei mai cumplite crime

din istoria României

 

Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României o voi înfățișa în 12 cărticele (de 120-150 pagini fiecare).

Cărticelele se vor înșirui, urmând firul roșu, straniu și complicat ca un ghem obscur (bine țesut de profesioniști ai crimei) – al evenimentelor desfășurate între 28 iunie 1883 și 15 iunie 1889 -, astfel:

Volumul I – Panorama cuprinde istorisirea crimei începând cu arestarea din 28 iunie 1883, tratarea inversă de la Caritatea doctorului Suțu, drumul spre spitalul din Viena (fără pașaport?), povestea celor aproape 4 luni petrecute la Ober-Döbling, crima încheiată în 15 iunie 1889; numele contemporanilor crimei: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D. A. Sturdza, Alexandru Șuțu, complicii direcți și indirecți (comanditar, instrumentalist, medic criminal…); dezvăluirea arcanelor tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar; acțiunile aman­telor-spioane (Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz…); urzelile serviciilor secrete și urmele rămase în arhive cu telegrame secrete și corespondență cifrată; intero­gatoriul nihilistului Mihai Eminescu și moartea sa; criminalii și procesul privind uciderea lui Eminescu.

Arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 este pusă la cale de Titu Maiorescu, pe post de cauza instru­mentală a Regelui Carol I.

Ca să înțelegem cea mai complicată zi din viața lui Eminescu, ziua sechestrării și arestării ilegale, marți 28 iunie 1883, trebuie să desfășurăm cronologia acestei zile.

Cronologia zilei de 28 iunie 1883 este următoarea:

Ora 5 – Discuţie aprinsă Eminescu – Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei.

   Document: ms. 2292 (agenda lui Eminescu)

Ora 6 – Carte de vizită a doamnei Slavici, trimisă lui Maio­rescu (preconcepută de Maiorescu însuși, ca să aibă documente postume care să argumenteze “internarea” la Caritatea)

   Fata din casă duce cartea de vizită lui Maiorescu

   Document: cartea de vizită ce se află la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu din București.

Ora 7 – Maiorescu şi Simţion pleacă la Şuţu, pentru a aranja internarea lui Eminescu, plătind și 300 de lei, în avans.

   Document: Maiorescu, În­sem­­nări zilnice, marţi 28 iunie.

Ora 10–10:15 – Eminescu, la Maiorescu acasă în Strada Mercur nr. 1.

   Document: Maiorescu, În­semnări zilnice, marţi 28 iunie.

Orele 11–19 – Eminescu în Baia Mitraşevski

   Documente: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

   Scrisoarea lui C. Dimitriu către Mihai Brăneanu.

Ora 19 – Baia Mitraşevski – Eminescu ascuns.

               Eminescu se luptă cu toţi cei ce vor să-l imobilizeze în cămaşa de forţă

   Document: Scrisoarea lui C. Dimitriu, bun cunoscător de secrete, este cel care va da 1000 de lei pentru înmormântarea lui Eminescu, este cel care îl va elibera pe Slavici (nevinovat) din pușcărie, în 1916.

   Document: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

După ora 19 – Internare în cămaşă de forţă în Institutul “Caritatea” al doctorului Şuţu (scena “Capşa” nu există, nici drumul la Cotroceni, unde l-ar fi putut împuşca pe Rege cu pistolul pe care şi-l cumpărase, de curând, nu există; Regele era plecat din 25 iunie la Sinaia – Document: Monitorul Oficial).

 

Discuția, din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaș, începe din cauza geloziei doamnei Slavici (așa cum reiese din însemnările lui Eminescu din Agenda sa, Manuscrisul 2292).

Geloasă, și refuzată de Eminescu, doamna Slavici sparge oglinda din hol, produce o ceartă violentă și, tocmai din aceste motive, fiind vinovată, îi trimite lui Titu Maiorescu prin fata din casă o carte de vizită în care îi scrie criticului: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el că foarte reu”.

Doamna Slavici urma planul lui Maiorescu. “Logicianul” Maiorescu avea nevoie de un fundament medical, în baza căruia putea să meargă la Caritatea, ca să-l interneze pe Eminescu, nebunul din imaginația și dorințele lui Maiorescu. Numai că Maiorescu nu s-a gândit că doamna Slavici (unguroaică, agentă, curvă) nu este vreo somitate medicală. Nici Titus Livius Maiorescu nu era medic.

În Însemnările sale zilnice, Maiorescu își notează: “Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte de la D-na Slavici, la care locuiește Eminescu”.

Se vede din această însemnare a lui Maiorescu că este scrisă pentru postumitate cu gândul de a avea probe care să justifice arestarea lui Eminescu și internarea în institutul de nebuni al lui Șuțu.

Fără să fi vorbit ceva cu Eminescu, Maiorescu merge la doctorul Șuțu însoțit de Simțion și aranjează ilegal internarea lui Eminescu, plătind, chiar în avans, 300 de lei (cât costa o cameră la ospiciu, pentru o lună).

La ora 10, Eminescu îi face o vizită lui Maiorescu, acasă, în strada Mercur nr. 1 și Maiorescu îl îndeamnă pe Eminescu să meargă la societatea Carpații, vestita societate irredentă română (în strada Știrbei Vodă) de unde ar fi trebuit ca Simțion să-l ducă la doctorul Suțu.

Evident, Eminescu nu acceptă această variantă de existență “dicatată“ irațional de Maiorescu și nu merge la Societatea Carpații de unde ar fi urmat să-l ducă Simțion la institutul de nebuni. Maiorescu știa că la Societatea Carpații vor fi razii ale poliției lui D.A. Sturdza și Eminescu putea fi arestat (se știe din scrisoarea, pe care am publicat-o ca inedită, lui Slavici către Maiorescu).

La ora 12, poliția programase percheziție și arestări la Societatea Carpații.

Societatea Carpații îl avea ca membru de prim rang și pe Mihai Eminescu, dar era condusă de doi agenți ai Vienei, ardelenii Secășanu și Ocășanu.

Eminescu stă la Maiorescu în vizită între 10 și 10,15. La ora 10 și jumătate Maiorescu (după ce-i scrisele lui Theodor Rosetti un bilet de înștiințare, anume că Eminescu a înnebunit și va trebui internat la Suțu), îi scrie o telegramă Mitei Kremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi dă un mesaj pentru Rege: “Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”. Telegrama se traduce astfel: Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune. Titus. (a se vedea comentariile lui Cernăianu).

Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei, observăm că din textul german al lui Maiorescu răsare numele lui Eminescu: “LEIder NoCh UnbEStiMmt. Sonst alles gut. ”

Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele EMINESCU.

Din sunele telegramei nu poți găsi în cuvintele de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui Kremnitz.

Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor de sub cuvinte). Înarmată cu această telegramă, Mite Kremnitz pleacă cu trenul de ora 13 și se duce la Sinaia, unde Regele se afla deja din ziua de sâmbătă 25 iunie (cum știm din Jurnalul lui Carol I, pe care îl scria Mite Kremnitz și din Monitorul Oficial).

În ziua de marți 28 iunie 1883, vedem în Jurnalul regelui pe care îl scria Mite Kremitz consemnarea expulzării jurnalistului francez Emil Galli, care scria la ziarul L’Indépendance Roumaine, care apărea în București, în franțuzește.

Așadar, în Jurnalul regelui scris de Mite Kremitz se vorbește de acțiunile poliției executate în această zi și de expulzarea lui Galli. Nicio vorbă despre Eminescu.

Din telegrama lui Maiorescu aflăm că internarea la nebuni, din păcate (Leider) este încă incertă, așadar Eminescu nu este încă scos din joc și împins pe calea distrugerii.

Pentru Maiorescu: altfel, toate bune (sonst alles gut). Toate erau bune pentru Maiorescu, în afară de înscrierea lui Eminescu printre nebuni, ceea ce s-ar fi tradus prin: Eminescu este nebun, tot ce a scris în presă nu este real, nici adevărat, nu mai rămâne din el decât poetul, nimic altceva.

Volumul II. Cercul strimt.

Dacă Eminescu ar fi fost nebun, tot scrisul său nu grăia nimic despre realitate. Atunci, toată lumea ar fi fost liniștită: Regele, Brătianu, Carp și D.A. Sturdza nu plănuiau Tratatul secret cu Austro-Ungaria (în care se prevedea că Regatul Român nu va intra cu armata în Tran­silvania), Regina Elisabeta nu era spioana Țarinei, Mite Kremnitz nu era spioana Împăratului Germaniei (și amanta cum­natului Maiorescu și a Regelui Carol I), Maiorescu nu avea harem…

Telegrama lui Maiorescu dezvăluie premeditarea multiplă a crimei, fiind în joc comanditarul, adică Regele, cauza in­strumentală, adică Maiorescu și Șuțu, complici la crimă: direct Mite Kremnitz și poate fără știință Ecaterina Slavici și Constantin Simțion.

De la Societatea Carpații de auto­selectează drept complici: Ocășanu, Se­cășanu și Siderescu.

Eminescu era absolut conștient de cercul strimt în care se mișcă. De aceea s-a ascuns în baia Mitrașevski, unde va sta între orele 11 și 19.

“Memorialiștii” au inventat două episoade în această zi, anume scena în care Eminescu ar fi intrat în cafeneaua Capșa și ar fi amenințat-o cu pistolul pe doamna Capșa (scena este inexistentă, doamna Capșa nu scrie nimic despre așa ceva în Amintirile sale) și că ar fi mers și la Cotroceni ca să-l împuște pe Rege (care se afla la Sinaia din data de 25 iunie).

Ciurcu spune că așa ar fi povestit Ventura. Absolut neadevărat.

Mărturia fundamentală o avem în scrisoarea lui C. Dimitriu, trimisă în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu. Iată scrisoarea:

 

Bucureşti, 16 iulie 1883

Dragă Mişule,

Un băiat îmi aduse epistola ta aici în suterană şi la moment îţi răspund. Merindele le voi lua târziu, nu vă mulţumesc, ci doresc ca să vă mulţumesc cât de curând la mine cu o friptură din dobitoacele îndopate ce mi-aţi trimis.

Nimic nu se ştie despre Opera ta!

Cât despre Eminescu nu mai încape speranţă de îndreptare.

Cum am auzit că fratele tău – acum câteva spătămâni –, în loc să plece, a luat bani din toate părţile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc. şi de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuşi a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-şi va perde minţile.

În cele din urmă brusca pe toată lumea. A ameninţat cu revolverul pe Miulescu în prezenţa lui Ciuflecu; Simţion, inginerul la care stetea mai mult, a observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, căci el avea concediu de plecare. Eminescu simţindu-se însuşi decăzând a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupsese toate hainele, aruncându-le în apă. Când s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc., el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească pe lună 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des Ocăş, ducându-i rufe; acum doctoru’ nu mai primeşte pe altcineva, zicând că face rău pacientului. El tot aiurează despre câte în soare şi lună!

Are insomnie – deci nu va suferi mult timp!

România liberă e guvernamentală – Laurian pleacă cu o misie în streinătate.

Altfel – Mizerie!

Nu spui unde mergi, te vom revedea în curând?

Salutări lui Peteu şi tuturor. Bine şi sănătate de la al tău

Dinu

 

În jurul orei 19, a sosit la stabilimentul de băi Mitrașevki comisarul de poliție C.N. Nicolescu.

Comisarul Nicolescu fusese informat cu câteva ore înainte de Ocășanu și Siderescu că Eminescu ar fi atins de alienație mintală și că se află în stabilimentul de băi din strada Poliției nr. 4, încă de la ora 11.

Așadar spionul austriac Ocășanu a informat poliția română, a lui D.A. Sturdza.

Trebuie să amintim că la Șuțu, tot Ocășanu îi aducea haine curate lui Eminescu, dar nu pentru a avea poetul haine curate ci pentru a vedea dacă Eminescu este mal-tratat cum se stabilise.

Ocășanu este numit în rapoartele secrete ale serviciilor austro-ungare “martirul nostru” și “omul sigur” din interiorul Societății Carpații.

Ocășanu era spion austro-ungar și om al poliției române. Deodată apare și Constantin Simțion pe care comisarul Nicolescu îl numește “D-l Constantin Simțion”, în timp ce Eminescu devenise deja “numitul Eminescu”.

Din scrisoarea lui Constantin Dimitriu reținem că Eminescu s-a ascuns în baia Mitrașevski și că s-a împotrivit internării sale la Institutul Caritatea, Eminescu “luptându-se contra tuturor”.

“L-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la Șuțu”, aceasta este imaginea care ar trebui să cutremure neîncetat istoria României: Eminescu dezbrăcat, băgat forțat în cămașa de forță și dus la spitalul de nebuni, la Caritatea la Șuțu.

După o scrisoarea, aflată în Arhiva A.C. Cuza, în care S.B. spune că a stat în ultimele șapte nopți cu Eminescu cel din izolator (adică între 8-15 iunie 1889), nihilistul nostru a murit tot în cămașă de forță, cu capul zdrobit (document: Creerii lui Eminescu de dr. Al. Tălășescu, cel care a avut în mână creierii lui Eminescu).

 

III. Eminescu la Institutul Caritatea

Eminescu este dus în camașă de forță la Institutul Caritatea, în seara zilei de 28 iunie 1883, în baza Procesului verbal al poliției, semnat de comisarul Nicolescu. La Șuțu, este mal-tratat cu injecții cu mercur, morfină, clor, vezi­catoare, băi de picioare, iodură de po­tasiu. Juridic, rămân două probleme: Eminescu a fost internat la un spital de nebuni fără acordul său și nici cu acordul familiei. Când fratele său, Matei Eminovici, a aflat s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate pe Eminescu din institutul de alienați Caritatea. Ceea ce avocatul diabolic Maiorescu a zădărnicit, în baza ideii că numai cel ce l-a internat poate să îl externeze. Maiorescu mai produce și o falsă ciornă de scrisoare (neexpediată) către Gheorghe Eminovici prin care încearcă să inducă ideea că tatăl lui Eminescu și-a lăsat fiul în grija criticului Junimii, teoreticianul formelor fără fond. Maiorescu nu l-a vizitat la Institul Caritatea pe Eminescu decât o singură dată, împreună cu Doctorul Willhelm Kremnitz, când nu a stat decât un minut, la fel ca și la 1 Ianuarie 1884, la spitalul Ober-Döbling, la Viena. La Șuțu, l-au mai vizitat pe Eminescu spionul austro-ungar Ocă­șanu (sub pretextul ca îi duce haine curate) și „spionul’’ lui Maiorescu, inginerul Constatin Simțion care, în chip imper­tinent, îl informa pe avocatul diavolului că Eminescu vorbește în hexametri și pentametri. Ironic și distrugător, Eminescu le transmitea că „nu mai știe nici o limbă”. Dar în ce limbă le transmitea nihilistul nostru că nu mai știe nici o limbă? În limba supraomului?

 

 

  1. Plecarea la Ober-Döbling, la Viena.

La două zile după semnarea Tratului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, Eminescu este trimis la Ober-Döbling, la Viena. În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu și fiica sa, Livia. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord. Livia Maiorescu Dymsza îi scria Emiliei Humpel (sora lui Maiorescu):

 

“Bucureşti, 21 Octomvrie 1883

Str. Mercur, 1

Dragă mătuşă Emilio,

Azi dimineaţă am văzut la gară pe Eminescu, care a plecat la Viena cu un păzitor şi cu d-l Chibici. El fusese adus în cupeu cu o oră încă înainte de plecarea trenului şi, după cum ne povesti Ch., trecuse foarte încântat prin străzile puternic luminate de soare, îi făcuseră mai cu seamă mare plăcere numeroasele acoperişuri noui de tinichea. Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa : “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea. A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede cu deosebire la mânile lui, reduse acum la mânuşiţe de copilaş, cu păstrarea însă a gropiţelor. E palid, ras ca şi mai înainte, numai musteaţa-i e lungă şi sprânce­nele ciudat de stufoase. Unghiurile ochilor s’au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez. Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua, în care, deja nebun, a fost ultima oară la noi, chiar în ziua internării lui. În total, un aspect destul de liniştitor. La drept vorbind, nu prea voiam să merg la gară, te stăpâneşte un sentiment atât de dureros pentru el, acesta însă dispare cu total la vederea-i. Nu ştiu cum să mă exprim; la un om sănătos aş califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i şi râsul lui sunt exact ca mai înainte, cînd făcea mare haz de anecdote popeşti. Soutzo crede ca nu prea e speranţă de îndreptare. Acum s’a dus, fie spre a intra in institutul de Stat la Schlager, fie, de nu va fi loc acolo, la Leidersdorf, unde se află şi Cerchez. Papa i-a scris lui C. Popazu, care va fi la gară spre primire.

[Convorbiri literare, 1937, ian.-mai, p. 22-23]

Eminescu era conștient că Maiorescu îl aruncă în gura lupului și, încă, Argus era numele dat poliției austriece. În ultimii ani de jurnalistică, Eminescu scrisese despre felonia de la Viena. Nu este de mirare că încercase să îl scuipe pe Maiorescu. E de reamintit și gestul de a face un ochean din degetele mâinii drepte, semn că Ocașanu îi era cunoscut nihilistului nostru ca spion trădător. Eminescu este însoțit de Chibici-Revneanu, care nu va mărturisi nimic în cazul Eminescu, el nespunând decât că „Europa are nevoie de pace”, și asta peste mulți ani.

Eminescu a fost trimis la Viena, grație insistențelor Emiliei Humpel, sora avocatului Maiorescu. Ea îi scria în septembrie 1883 lui Maiorescu: “Îmbolnăvirea lui Eminescu a fost și rămîne pentru mine ceva adînc tulburator. Atunci am scris de îndată Clarei – tu erai deja plecat -, opinînd că ar trebui imediat internat într-unul din spitalele cele mai bune din străinătate. M-am oferit să trimit imediat 200 de franci, iar la nevoie și mai mult. Se pare că atunci nu s-a putut, deoarece erați toți plecați. Pot să-mi exprim acum aceeași părere? Oricît de bine ar fi el găzduit la Sutzo, pentru sănătatea lui nu face nimic. Clara mi-a scris deseori despre el, despre noile simptome și despre faptul că este pierdut. Dar ce știm noi, ce știu de fapt toți medicii bucureșteni la un loc despre asta?”

 

  1. La Ober-Döbling.

În sanatoriul particular al doctorului Obersteiner, Eminescu a stat între 2 noiembrie 1883 și 26 februarie 1884. Din dosarul medical, dr. Ion Grămadă a primit un rezumat al tratamentului și al petrecerii timpului de către Eminescu în sanatoriu. Ion Grămadă scrie că a primit rezumatul de la un asistent al spitalului din Ober-Döbling, fiindcă dosarul cu foile de observație asupra pacientului Eminescu ar fi fost luate de un reprezentant al Ambasadei Române la Viena, trimis de P.P. Carp. Obersteiner scrie despre poetul român Mihai Eminescu de la izolare:

“12 Iänner. Von der Isolierabteilung weg. Singt nicht mehr, eher deprimier, giebt nicht mehr die falschen Namen, liest. Besuch Maiorescu’s ohne nachhaltigen Einfluss.

24 Iänner. Anscheinend recht gut, giebt über alles passende Antwort, erinnert sich nicht an den Begian seiner Krankheit, teilnehmend, Ernst, freun dich, wünscht Auskunft über seine Verhätnisse.

8 Februar. Recht gut, aber ziemlich verschlossen, kümmert sich sehr viel um das Essen, kann sich nicht recht beschäftigen, liest wenig.

26 Februar. Reist mit Herrn Chibici nach Florenz. Dauer des hiesigenb Aufenthaltes: 2 November 1883 – 26. Februar 1884.”

“Herr Eminescu, de la <<isolare>>

Sanatoriul particular / Prof. Obersteiner / Viena, Döbling

Sumar din povestea bolii Domnului Eminescu Mihail.

Pacientul a dus un fel de viață spirituală obositoare și dezordonată. El este unul dintre cei mai prețuiți și eminenți poeți români. De 6 luni, survine o viață neregulată, irascibilă, de 4 luni violentă stare de iritare, delir, diverse halucinații, insomnie, comportare agresivă, vociferări. Primit în sanatoriul dr. Soutzo este tratat cu vezicătoare, băi de picioare, chlor, morfină, iodură de potasiu. Se ameliorează, rând pe rând, stările de iritare violentă, rămâne în continuare delirul.

Starea și decursul bolii.

[2 noiembrie 1883] Foarte confuz, vorbește și cîntă, total dezorientat. Numește diverse persoane cu același nume: regele Norvegiei, regele evreilor, Heinrich Heine, împaratul Chinei și așa mai departe. Uneori, mai iritat, bate în ușă.

8 noiembrie 1883. Criză cu pierderea cunoștinței, ușoare convulsii și mai pe urmă vărsături.

10 noiembrie. Deseori repede iritat, vorbește neîntrerupt în ton de predică, cu pătura în cap, lucruri absurde: Abra-Kadabra. Prin vorbe însuflețite de încurajare, poate fi adus la răspunsuri raționale.

26 decembrie. De un timp, secreție ușoară a urechii drepte.

10 ianuarie. De două zile, mai liniștit.

12 ianuarie. Este scos din secția de izolare. Nu mai cîntă, ușor deprimat, nu mai dă numiri false, citește. Vizita lui Maiorescu nu-l influențează.

24 ianuarie. Pare destul de bine, dă răspunsuri corecte, își amintește de începutul bolii, ia parte la discuții, serios, prietenos, dorește informații în legătură cu situația lui.

8 februarie. Destul de bine, dar rezervat, tăcut, se interesează foarte mult de mîncare , nu se poate preocupa de nimic, citește puțin.

26 februarie. Pleacă cu domnul Chibici la Florența.

Durata șederii în localitate: 2 noiembrie 1883 – 26 februarie 1884.”

 

 

La Viena Eminescu s-a însănătoșit, fiindcă nu i s-a administrat nici un tratament.

Ceea ce ştim din jurnalul și corespondența lui Freud, medic la Ober-Döbling, în 1884.

 

  1. Crima şi documentele ei.

Crima împotriva lui Eminescu a început prin administrarea mercurului chiar din ziua de 28 iunie 1883. Atunci s-a produs anihilarea lui Eminescu, jurnalistul. Cauzele sunt în principal patru:

  1. Cauza politică (situaţia Europei, Tratatul secret cu Austro-Ungaria, complotul împotriva Regelui Carol I, siguranţa Regatului Român)
  2. Cauza subiectivă (pătratul amoros: Mite Kremnitz, – Titu Maiorescu, Carol I, Eminescu) (Scrisorile indiscrete trimise Veronicăi Micle, ajunse în mâna lui Caragiale, apoi la C.A. Rosetti).
  3. Lupta pentru supremație simbolică: boala supremaţiei la Carol I şi Titu Maiorescu („gelozia“, invidia, ura distrugătoare contra lui Eminescu).
  4. Afacerile dezvăluite de Eminescu ca jurnalist (Stroussberg, Warshawski etc.).

Crima şi documentele ei se găsesc în dosarele 968/1883, 1568/645//1889, certificate medicale, telegrame, articole, rapoarte ale servicilor secrete, corespondenţă. Doctorul Șuțu recunoaște în Autopsia lui Mihai Eminescu (Ms. I, 1, publicat de mine în facsimil color inedit, în Eminescu a fost ucis, în Memorialul Mihai Eminescu, în Arhiva Mihai Eminescu, ms. I, 1): “Eroare. Eminescu n-a avut sifilis.”

 

VII. Inculpaţii acestei crime multiple: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D.A. Sturdza, Doctorul Şuţu şi complicii: Mite Kremnitz, P.P. Carp, I.C. Brătianu, Ocăşanu, Secăşanu, Siderescu, Simţion…

 

VIII. Tratatul secret în economia crimei împotriva lui Eminescu.

Situaţia explosivă începând din 27 iunie 1883, până în 30 octombrie 1883. Libertatea presei – o problemă pentru politicenii Europei.

 

  1. Amantele şi rolul rol în afacerea Eminescu.

Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Ecaterina Slavici, Veronica Micle

 

  1. Serviciile secrete.

Reconstituirea crimei după rapoar­tele serviciilor secrete (documente secrete din mai multe arhive ale serviciilor secrete europene, în bună parte inedite).

Ambasadorii, prim-miniştrii şi împăratul Austriei.

Politicienii români: Carol I, I.C. Brătianu, P.P. Carp, D.A. Sturdza.

 

  1. Ultimul Interogatoriu şi moar­tea lui Eminescu. Se publică facsimil după originale din dosarul 968/1889, inedit precum şi o mărturie- scrisoare a îngrijitorului care l-a vegheat pe Eminescu în ultimele 7 nopţi de viaţă la institutul doctorului Şuţu.

 

XII. Procesul Eminescu contra României.

Dosarul cuprinde documentarul com­plet al unui proces care va avea loc cu adevărat.

Eminescu ne-a lăsat în agenda sa, ms. 2292, (fila 38r), testamentul, încrustat. Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lasat-o ca secret sacrificator. Îi trasmisese lui Maiorescu, anume, că este ein aufgegebener Mensch, un om sacrificat.

Doctorul Tălășescu, ținând creierul lui Eminescu în mână văzuse, „așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală“ și creierul „ucis de o violență crudă“.

Îmi plac versurile următoare din Scrisoarea a III-a :

“Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vreun falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?(…)

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oamenii vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii (…)

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie

Patrioţii!“

Vouă vă plac, domnilor contem­porani ?

Academicianul Nicolae Manolescu e incult în materie de Eminescu față de Eugen Simion. Ceea ce este aproape același lucru, degeaba îl jignește cu apelativul Poulidor. Manolescu a mai și târât după el o rețea de perieci, între care la loc de cinste este Ion Pop, o nulitate.

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

Eugen Simion in Lupta de Clasa despre ideologia marxist-leninista 2 - Ziaristi Online

Războiul din 1919 și ocuparea Budapestei – teme centrale în nr. 2 al revistei Tactica și Strategia

$
0
0

Coperta nr 2Războiul din 1919 între români și unguri terminat cu zdrobirea armatei bolșevice maghiare și înlăturarea pericolului bolșevic în centrul Europei pentru următorii 25 de ani reprezintă o mare realizare militară românească pentru care întreaga Europă și lumea civilizată ar trebui să ne fie recunoscători. Cu atât mai mult cu cât victoria categorică, încununată cu ocuparea capitalei inamice, Budapesta, la 4 august 1919, a fost realizată de armata română singură, fără participarea aliaților, care de multe ori în decursul acestei campanii ne-au fost mai puțin favorabili. Nu numai din cauza unor interese de moment și calcule meschine, dar și prin prisma prestigiului, Budapesta fiind singura capitală inamică cucerită de o reprezentantă a Antantei, în schimb Puterile Centrale cuceriseră în război trei capitale aliate: Bruxelles, Belgrad și București. O revanșă istorică de prim rang, o impunere pe calea armelor a hotărârii de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,  și nu în ultimul rând, o tranșare categorică a disputei milenare care i-a opus pe români și unguri. După cum sublinia istoricul Constantin Kirițescu: O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia!  Românii au tranșat diferendul cu sabia, dar pe timpul ocupației s-au arătat demni și îndurători cu populația. Au pus doar simbolic o opincă a plugarului român în vârful Parlamentului de la Budapesta, spre atenționare și aducere aminte.

O astfel de realizare militară și politică de prim rang ar fi trebuit și ar trebui cunoscută, făcută publică și amintită mereu, orice popor din lumea asta ar fi mândru de o astfel de realizare. Și totuși, majoritatea românilor habar nu are de acest război, nu se publică nimic în presă, nu se realizează emisiuni și documentare TV pe această temă.  De aceea, tema principală a numărului 2 al revistei de istorie militară românească și internațională Tactica și Strategia este chiar despre acest război, în cele mai mici amănunte ale sale.  Un război necunoscut, uitat de cărţile de istorie, ignorat cu desăvârşire din motive ideologice în perioada comunistă dintre 1945 – 1989 şi prea puţin adus în discuţie în perioada postdecembristă, nu ştim de ce, război petrecut acum 95 de ani, o cifră rotundă, cam ignorată în publicaţiile româneşti, preocupate mai mult de comemorarea a 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial. Vorbim în acest număr al revistei şi de gărzile naţionale, de aportul românilor în pacificarea Vienei şi crearea statului cehoslovac în 1918, merite recunoscute la acea vreme, dar uitate astăzi.

În 1919 a fost un război adevărat, în toată regula, un război pe viaţă şi pe moarte, cu zeci de mii de combatanţi de ambele părţi, cu atacuri, contraatacuri, bătălii grele, cu participarea tuturor forţelor, infanterie, cavalerie, artilerie, aviaţie, trenuri blindate, un război nu mai prejos ca şi confruntările precedente din primul război mondial. Acest război, desfăşurat pe un câmp de luptă de sute de kilometri, încheiat cu ocuparea Budapestei la 4 august 1919, pentru români a reprezentat o premieră, primul război în epoca modernă în care ne-am luptat fără coaliţie (eram într-o coaliţie, Antanta, dar care nu a participat la război). Mai mult, dacă considerăm acest război ca şi o continuare a primului război mondial, Budapesta a fost singura capitală inamică ocupată de Antanta, respectiv de armata română, în contrapartidă cu cele trei capitale aliate ocupate de Puterile Centrale în decursul războiului: Bruxelles, Belgrad şi Bucureşti. Cu atât mai important apare aportul românilor, care reuşesc să stingă focarul bolşevic din centrul Europei, din Ungaria, în acelaşi timp menţinând, alături de polonezi, graniţa Europei civilizate împotriva bolşevismului pentru încă 25 de ani. O reuşită plătită cu sânge românesc, prea puţin cunoscută şi uitată chiar de către români.

La acea vreme opinia publică și politicienii europeni, în marea lor majoritate, aclamau și aduceau mulțumiri serviciului făcut de România lumii întregi, astăzi cu toții au uitat, și e normal să o facă, dacă nici noi nu mai știm nimic. Iată ce spunea deputatul francez Paul Doumer în 1919:

Franţa şi România şi-au pus armatele în serviciul unui interes general. Ambele popoare latine poartă cu fală drapelul civilizaţiei. Intrarea românilor în Budapesta, pierderile pe care armata noastră le-a încercat în Ungaria, ce sunt ele decât jertfe voluntare aduse triumfului libertăţii popoarelor şi îngenuncherii barbariei ameninţătoare? Bolşevismul răpus, graţie României, este un serviciu ce nu se va uita niciodată, pe care mica reprezentantă a latinităţii în Orient l-a adus întregii omeniri. Dar campania antibolşevică din Rusia, dusă în comun cu marii noştri aliaţi?

Serviciu care nu se va uita niciodată? Noi l-am uitat deja, și încă nu au trecut o sută de ani de atunci.  De aceea Tactica și Strategia vi-l reamintește dedicând jumătate din cele o sută de pagini color eroilor români care au îndeplinit un vis milenar, realizarea României Mari.  Sunt multe hărți, imagini în premieră, biografii ale combatanților, descrieri ale luptelor și faptelor de arme și multe altele. Vorbim și de modul în care românii au controlat Viena și Praga în vremurile de anarhie ale sfârșitului de an 1918, când capitala austriacă era pradă haosului, despre organizarea gărzilor naționale române și confruntările militare avute cu grupările maghiare și trupele regulate maghiare, despre masacre și atrocități în Transilvania, dar și despre luptele cu bolșevicii ruși de la est, pe Nistru, moartea generalului Poetaș, bătăliile de la Hotin și Atachi. Situația strategică a României din 1919 părea fără ieșire, luptând pe două fronturi divergente, la est și la vest, dar și cu nordul nesigur cuprins de anarhie. În aceste condiții trupele române ocupă Pocuția și nordul Maramureșului pentru a face legătura cu polonezii și cehoslovacii. Găsiți imagini unice cu românii în Pocuția, la Colomeea și în alte locuri. Sunt descrise pe larg cele două operații, ofensiva din 16 aprilie 1919, dar și perioada de expectativă pe Tisa, atacul bolșevic din 20 iulie și contraatacul român, trecerea Tisei și ocuparea Budapestei, dar și perioada de ocupație, inclusiv problema despăgubirilor și rechizițiilor din teritoriile ocupate.

Alte teme abordate în revistă, după cum se vede în cuprinsul alăturat:

Războiul Multicentric (Multicentric Warfare), sau Războiul Bazat pe Rețea, explicat pe înțelesul tuturor, în așa fel încât oricare cititor să fie familiarizat cu ceea ce înseamnă războiul modern, mai ales acum, în această circumstanță geopolitică complicată.

Războiul de șase zile, incredibila victorie a Israelului împotriva coaliției arabe și unele secrete din spatele ei.

Bătălia de la Poltava (1709), care a schimbat echilibrul de putere în nordul Europei, dar și povestea unui colonel român participant la această bătălie.

Tudor Greceanu, un as în temnițele comuniste, incredibila poveste a pilotului român de vânătoare cu 42 de victorii, luptător pe frontul de est și de vest, scăpat din încercuirea de la Stalingrad, închis în temnițele comuniste după război, evadat de la închisoarea din Aiud, condamnat la moarte, i se schimbă pedeapsa în închisoare pe viață practic în drum spre plutonul de execuție, decedat în 1994 într-o garsonieră modestă în București, cu ambele picioare amputate.

Alte rubrici interesante: Martorul istoriei, povestea lui Miron Iustin, copil de trupă pe Frontul de Vest, amintirile lui de la Oarba de Mureș, din Ungaria și Cehoslovacia, cu fotografiile sale de atunci și acolo. Terra Dacica Aeterna, trupa de renactori de la Cluj cu filiale în țară care refac și rememorează atmosfera și povestea lumii antice a dacilor și romanilor. Pe urmele Vânătorilor de Munte români în Caucaz, omagiul a patru alpiniști români în Caucaz, adus Vânătorilor de Munte români, temă centrală a numărului 1 din Tactica și Strategia. Și multe altele, de exemplu: Arme și Muniții, povestea archebuzei și armelor de foc portative, Drone, Cărți și filme pe tematică.

Tactica și Strategia este o publicație trimestrială ce aduce în primplan istoria luptelor și conflictelor românilor dar și cele de pe plan mondial,  care încearcă să aducă în faţa cititorului român multe aspecte mai puţin cunoscute, analize pertinente, pe înţelesul tuturor, ale bătăliilor şi războaielor din istoria noastră, dar şi din istoria lumii, pentru a învăţa din trecut şi a fi pregătiţi pentru viitor. E suficient să ne uităm în jur, toate popoarele îşi studiază istoria, dar şi istoria militară, atât a lor, cât şi a lumii întregi, este o muncă şi o dovadă că alţii sunt interesaţi. Dar noi? Şi noi suntem interesaţi, dar încă nu avem suficiente mijloace de informare asupra părţii care ne interesează în primul rând, istoria noastră militară. Acest gol dorim să-l umplem prin această revistă, în care veţi găsi mari bătălii din istoria noastră analizate în amănunt, date despre gânditorii noştri militari, despre mari generali sau comandanţi de oşti, despre arme fabricate în România, precum şi aspecte geopolitice actuale, de spionaj sau colaterale. Istoria militară universală este şi ea bine reprezentată, cu aspecte şi influenţe asupra evenimentelor istorice majore, inclusiv asupra istoriei noastre naţionale.

100 de pagini full color la prețul de 26 lei, poate fi găsită în rețeaua Inmedio, chioșcurile roșii din Malluri, Auchan sau Kaufland, dar și în alte rețele de distribuție presă, dar și în rețele de librării a și Cărturești sau Librăria Eminescu din centrul Bucureștiului.

Sursa: Cristian Negrea via Ziaristi Online

Mai jos, un clip de prezentare pentru Nr 1 al revistei, dedicat vânătorilor de munte:

Eugen Simion în “Lupta de Clasă – Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn”. DOCUMENT PENTRU POSTERITATE

$
0
0

Eugen Simion - Lupta de Clasa - Organ PMR PCR RPR„Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generație. Cu unele calități și un defect: parvenirea socială… Un ipocrit inegalabil!”Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”

Înainte de a publica ultima parte a analizei profesorului Constantin Barbu privind atacul perfid al lui Eugen Simion la Eminescu, publicăm o parte din “opera” sa mai puţin cunoscută (cel puţin de către cei loviţi de orbul găinilor): aceea de propagandist comunist. Eugen Simion în “Lupta de Clasă”:

„Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploatatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul proletcultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revoluționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx: „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.
Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avangarda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misticismul și diversiunea naționalistă“. Iar „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medievali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divinitate“.

Ziaristi Online vă invită să vă oripilaţi aici (şi încă nu am început să vorbim despre misiunile sale în “lumea clasei exploatatoare”…):

Eugen Simion in “Lupta de Clasa” – Organ al PMR by Ziaristi Online

Consilier prezidenţial condamnat pentru fals cu uz de documente secrete FURATE. Procesul Corneliu Turianu vs Andrei Muraru s-a încheiat cu o sentinţă irevocabilă

$
0
0

Hotarare-Proces-Prof-Corneliu-Turianu-CNSAS-Dan-Andrei-Muraru-IICCMERPreşedintele României, Klaus Iohannis, are o problemă: târâie în spatele său un consilier, care, pe lângă faptul că este considerat o “cârtiţă” a corupţilor condamnaţi penal Relu Fenechiu şi Tudor Chiuariu, începând de miercuri, 18 februarie a.c., a devenit el însuşi un condamnat, printr-o hotărâre irevocabilă a Tribunalului Bucureşti (foto mai jos). Deşi pe parcursul procesului a încercat să ameţească instanţa oferind patru adrese pentru citarea sa şi şi-a schimbat avocaţii de mai multe ori, într-un final, actualul consilier prezidenţial pentru relaţia cu societatea civilă şi autorităţile publice nu a mai putut fugi de deznodământ. Andrei Muraru, fost director pe la IICCMER şi ideolog al grupării de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, a mistificat realitatea privind cariera profesorului universitar dr. Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, invocând în fals o funcţie în fostul PCR pe care acesta nu a avut-o. Muraru a susţinut în scris şi în public, chiar în Jurnalul TVR, ajutat de “dieontoloaga” Rodica Culcer, că îşi bazează aceste afirmaţii, ce s-au dovedit a fi mincinoase, pe documente aflate în Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, de la Ministerul Justiţiei, pe care a şi fluturat-o ca “dovadă” în faţa camerelor TVR. Operaţiunea de denigrare prin dezinformare neagră era menită să-l determine pe profesorul Corneliu Turianu, prin presiuni mediatice şi psihice, să-şi dea demisia de la CNSAS pentru ca în locul lui să fie instalat chiar fratele geamăn al lui Andrei Muraru, Alexandru Muraru, pe vremea aceea consilier al ministrului penal Tudor Chiuariu. Toata schema frauduloasă de cumetrie abjectă prin care se urmărea, în principal, infiltrarea “Miliţiei Spirituale” la vârful CNSAS, a dus însă la devoalarea unei alte infracţiuni, care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani: furt calificat de documente cu regim de secretizare specială din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de furtul a 16 Mape profesionale, înfăptuit de Alexandru Muraru, în calitate de funcţionar public, prin abuz în funcţie şi trafic de influenţă, uzând de numele ministrului Tudor Chiuariu. Date din aceste 16 dosare au fost folosite apoi pentru şantaj şi atacuri instrumentate prin intermediul mass-media. Ambii puşcăriabili, atât Chiuariu cât şi geamănul Muraru, sunt în prezent cercetaţi de organele de anchetă penală (şi) pentru aceste fapte. Sentinţa definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti nu îi va ajuta prea mult. Şi aceasta nu este ultima situaţie ce ţine de trecutul tenebros, reţelar, al familiei Muraru, cu repercusiuni până în prezent dar şi viitor…

Datele problemei, a cărei evoluţie şi rezolvare portalul Ziaristi Online a urmărit-o, întâmplător, de la început, din 2012, până la sfârşitul firesc de zilele acestea, le găsiţi aici:

Presedintele IICCMER Andrei Muraru, condamnat de Instanta pentru minciuna cu scop de dezinformare si manipulare a opiniei publice in cazul secretarului Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu

EXCLUSIV: Consilierul lui Klaus Iohannis, Andrei Muraru, ideolog al “Miliţiei spirituale”, în proces cu secretarul CNSAS Corneliu Turianu, are fratele, Alexandru Muraru, cercetat pentru furt de acte din Ministerul Justiţiei

Consilierul lui Iohannis, Andrei Muraru, cercetat pentru şantaj, instigare şi complicitate la furt de documente secrete. Profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS l-a prins cu documentele (1)

Cârtiţele lui Chiuariu şi Fenechiu, deconspirate de profesorul Turianu. Fraţii gemeni Alexandru şi Andrei Muraru, noduri într-o reţea de tip mafiot. DOCUMENTE (II)

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru. CAZUL TURIANU vs MILIŢIA SPIRITUALĂ

Generalul de mucava Dan Voinea umilit la Inalta Curte de Casatie si Justitie in procesul directorului IICCMER cu profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS

GHIMPELE: Oficial al Guvernului, dat DISPĂRUT de CNSAS, după ce a fost dat în judecată de Corneliu Turianu

Secretarul CNSAS Corneliu Turianu da de pamant cu “Militia spirituala”

Justiţia Română merită felicitată!

Proces Corneliu Turianu vs Andrei Muraru

BIOGRAFIA GENERALULUI IULIAN VLAD – UN ROMÂN PROFESIONIST ÎN FRUNTEA SECURITĂŢII

$
0
0

Generalul (r) SRI Cristian Troncotă a avut amabilitatea să ofere în exclusivitate portalului Ziaristi Online un capitol din lucrarea sa, “Duplicitarii”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, dedicat generalului-colonel (r) Iulian N. Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, care astăzi împlineşte 84 de ani. Îl redăm mai jos:

IULIAN VLAD – UN ROMÂN PROFESIONIST ÎN FRUNTEA SECURITĂŢII

 „Dorim să se cunoască faptul că generalul-colonel (r) Vlad N. Iulian este singurul român profesionist care a fost în fruntea aparatului de informaţii şi contrainformaţii al României de la Eugen Cristescu încoace. Prin îndrumarea şi modul în care a condus aparatul de securitate a demonstrat că pe primul plan prevala interesul major al naţiei şi nicidecum al clicii ceauşiste”[1].

Cine parcurge cu atenţie acest text desprins dintr-un memoriu întocmit de un grup de ofiţeri superiori din fostul Departament al Securităţii Statului, prin care se solicita în august 1990 „obiectivitate maximă în judecarea generalului Iulian Vlad”, nu poate să scape două aspecte esenţiale. În primul rând faptul că profesionişti ai instituţiei (pentru că au existat şi din aceştia) îşi asumau responsabilitatea – într-o atmosferă total ostilă, în care sintagma securişti-terorişti rămăsese încă vie în mentalul colectiv, din timpul revoluţiei – de a atrage atenţia opiniei publice, cu câteva zile înainte de începerea proceselor intentate ultimului şef al DSS, că nu se dorea din partea lor nimic altceva decât o judecată obiectivă, în cadrul legii. Era o mare şansă pentru regimul democratic, abia instaurat, de a păşi cu dreptul, în sensul că principiile statului de drept puteau deveni realităţi, şi nicidecum simple sloganuri electorale, repetate până la saturaţie de noii politicieni. Acum, după ce au trecut mai bine de două decenii de la acel moment şi putem privi evenimentele cu mai multă luciditate, echilibru, detaşare şi obiectivitate, va trebui să recunoaştem cu părere de rău că nu s-a ţinut cont de acest avertisment.

În al doilea rând, comparaţia cu Eugen Cristescu nu este deloc întâmplătoare. Ea venea din partea unor profesionişti care cunoşteau foarte bine destinul tragic al şefului Serviciului Special de Informaţii din perioada regimului autoritar al guvernării mareşalului Ion Antonescu şi tocmai de aceea doreau ca istoria să nu se mai repete în părţile ei negative. Atât Eugen Cristescu cât şi Iulian Vlad proveneau din familii de români plugari, cu o situaţie mai mult decât modestă, urcaseră treptele ierarhiei profesionale până la cel mai înalt nivel doar prin propriile lor calităţi şi realizări. Numai că momentul în care au accedat la funcţia supremă a instituţiei s-a consumat într-o conjunctură politică internă şi internaţională extrem de tensionată. Dar şi unul şi celălalt şi-au asumat responsabilitatea comenzii cu gândul de a-şi ajuta ţara şi conaţionalii într-un moment de grea cumpănă. Din nefericire, amândoi au avut parte, în cele din urmă, de o judecată politică, fiind supuşi la umilinţe nemeritate. Eugen Cristescu a fost acuzat în aşa-zisul „proces al marii trădări naţionale” pentru crime de război şi dezastrul ţării, dar fără ca să se poată aduce nici măcar o singură probă în susţinere[2]. La rândul lui, Iulian Vlad a fost acuzat mai întâi de „genocid”, apoi de „complicitate la genocid”, ceea ce, de asemenea, n-a putut fi probat juridic, iar documentele „micului proces al marii trădării naţionale” – după expresia unei ziariste[3] – stau mărturie. Eugen Cristescu a fost considerat de ziarişti interesaţi ai vremii ca fiind şeful Gestapoului român[4], iar Iulian Vlad comparat, nici mai mult nici mai puţin cu Kaltenbrunner[5]. Fostul şef al SSI-ului a fost condamnat la moarte, sentinţa fiindu-i comutată ulterior la închisoare grea pe viaţă, iar Iulian Vlad la 14 ani închisoare şi degradare militară. Spre deosebire de Eugen Cristescu – care a decedat în temniţă – Iulian Vlad a supravieţuit detenţiei. Dar nu acest aspect mai are importanţă în judecarea istoriei ci faptul că mai există un element de asemănare, aproape până la identitate, între cei doi. Este vorba despre poziţia lor faţă de factorul de decizie supremă în stat. Amândoi şi-au dovedit loialitatea, Cristescu faţă de Ion Antonescu, Vlad faţă de Nicolae Ceauşescu, doar până la un punct. Meritul lor istoric este că au înţeles foarte bine care este limita loialităţii: interesele poporului român. Fără să trădeze ori să treacă de partea cealaltă a baricadei, datoria lor a fost de a asigura continuitatea instituţiei. Este o regulă nescrisă a frontului secret şi un principiu fundamental respectat de mai toate instituţiile similare din toate statele. Şi aceasta pentru că în situaţii de prăbuşiri inerente ale unui regim politic, continuitatea naţional-statală se realizează prin conservarea a tot ceea ce a fost preponderent pozitiv în activitatea acelor instituţii care asigură sistemul imunitar al statului şi a naţiunii (armata şi serviciile de informaţii şi securiate).

Iată şi motivul pentru care personalitatea generalului Iulian Vlad trebuie să-şi găsească locul în orice disertaţie istorică dedicată serviciilor secrete româneşti. A face altfel înseamnă a lăsa premeditat un loc gol, care, alături de alte mistere şi enigme, precum şi de o sumedenie de controverse, inerente domeniului, ar putea fi echivalentă cu o falsificare a istoriei. Prin urmare, nu este vorba de o încercare de reabilitare, ci pur şi simplu de un demers analitic bazat pe surse memorialistice şi documentare, atât cât au fost accesibile în actualul stadiu al cercetării.

De la învăţător la şef al Securităţii

Aşadar, cine a fost Iulian Vlad şi de ce a intrat, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, în contradicţie cu revoluţionarii, nu cu cei din stradă, ci cu cei „de profesie”, adică cu acei activişti ai PCR, mai vechi sau mai noi, care au preluat puterea imediat după fuga cuplului dictatorial? Vom încerca în continuare o sinteză a datelor şi informaţiilor oferite de mass-media românească postdecembristă la care am adăugat propria investigaţie, ce vine să introducă în circuitul ştiinţific o serie de informaţii şi documente rămase până acum inedite.

Iulian Vlad s-a născut la 23 februarie 1931 în satul Gogoşiţa, din judeţul Dolj. Clasele primare le-a absolvit la şcoala din comuna natală, după care a urmat cursurile Liceului Gheorghe Chiţu din Craiova. Provine dintr-o familie modestă de agricultori, oameni harnici şi cu credinţa în Dumnezeu. Mama sa, Eugenia, fusese crescută de patru mame vitrege. Tatăl său, Nicolae, în tinereţe cântăreţ bisericesc, apoi perceptor şi inspector financiar, a luptat ca militar în termen pe Frontul de Est în al doilea război mondial. După zece ani de prizonierat în URSS s-a întors acasă, în momentul când băiatul cel mare, Iulian, era deja elev în anul doi de liceu.

Iată cum descrie ziaristul Constantin Preda casa generalului Iulian Vlad din satul natal, pe care a vizitat-o în noiembrie 1990, acolo unde nu se mai afla decât mama sa Eugenia, în vârstă de 78 de ani, la acea dată: „Este o casă simplă de ţară. Modestă chiar. Nici vorbă de acareturi, de avere sau de vreun picior de palat. Înăuntru e o atmosferă apăsătoare, aproape de doliu, o melopee nesfârşită. Pereţii casei sunt văruiţi în alb. Undeva, într-un colţ, o maşină veche de cusut (marca Singer), pe masă un ceasornic vechi parcă şi el de când lumea, apoi un calendar bisericesc, un ulcior minuscul de apă, câteva macaturi decolorate de vreme, o pictură naivă (gen Ghiţă Mitrăchiţă) şi, în rest, fotografii, fotografii ale generalului, în aproape toate ipostazele. … Pe lângă lucruri mai vechi, aproape de neluat în seamă [se mai află] o etajeră cu cărţi prăfuite (Voltaire, Balzac, Aristotel, Gorki, Tolstoi, Z. Stancu, M. Preda etc.), almanahuri, tratate de pedagogie”[6].

Mama sa, Eugenia, îşi amintea că în copilărie şi adolescenţă, fiul ei, Iulian, era „mai mult timid şi nu era răutăcios cu nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată pe nimeni. Îi plăcea să citească şi, la şcoală, la Craiova, a fost mereu premiant”[7].

Locuitorii satului Gogoşiţa, acolo unde „până şi stâlpii de telegraf au o nostalgie a lor”, prietenii din copilărie păstrau încă în memorie amintiri interesante despre Iulian Vlad. Victor Marin, fost brigadier la CAP spunea: „Eu îl cunosc pe domnul general de prin ’36, de când păşteam oile cu el. A fost un băiat cinstit, nu i-a plăcut niciodatâ să se ia la harţă cu nimeni, cum se mai întâmpla pe atunci. … I-a plăcut mult cartea … până şi cu copiii stătea de vorbă. Barem pe bătrâni îi respecta de pomenire. Când venea acasă, îi lua pe taică-său şi pe nevastă-sa şi se ducea cu ei … pe dealul unde a copilărit. Sau dacă, de exemplu, venea careva la el acasă, niciodată ai lui nu spuneau că nu este acolo, ci, dimpotrivă, îi primea pe toţi cu mare omenie. Nu numai cu mine s-a purtat frumos, ci cu tot satul”[8].

Un alt consătean, Ion Marin, îşi aducea şi el aminte: „Tot la fel, am copilărit şi eu cu dl general, şi el şi sora sa au fost oameni cuminţi. Când tatăl dumisale a fost prizonier în Rusia, el, mic aşa cum era, a ţinut rosturile casei. Parcă îmi amintesc, avea chiar şi un car cu boi. … Să-l fi văzut desculţ, prin mărăcini, ducând oile de la spate. Pe atunci erau alte vremuri. Eu, până pe la 16 ani, aveam o cămaşă lungă de îmi ajungea până la călcâie. Ne zicea întotdeauna: «Măi fraţilor, să fiţi cuminţi şi cinstiţi!»”[9].

După terminarea studiilor liceale, Iulian Vlad s-a înscris la Institutul Pedagogic din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu rezultate foarte bune. A activat apoi, pentru o scurtă perioadă, ca învăţător la o şcoală generală, după care a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar. Începând cu data de 1 mai 1952 a fost încadrat ca ofiţer activ, cu gradul de sublocotenent, în Ministerul de Interne. Ulterior a absolvit şi Facultatea de drept din Universitatea bucureştenă.

Din cei 37 de ani cât a lucrat neîntrerupt în Ministerul de Interne, 25 a activat exclusiv în domeniul învăţământului, urcând treaptă cu treaptă „de la simplu ofiţer direcţionar” la şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie, până la funcţia de şef al Direcţiei Învăţământ, denumită ulterior şi Direcţia Centrală de Cadre şi Învăţământ. Timp de trei ani (1975–1977) a îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii Militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde a predat cursul de drept[10]. În toată această perioadă, după cum singur a mărturisit cu modestie, s-a remarcat „mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării unor materiale de sinteză şi bilanţ”[11].

În schimb, cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au lucrat alături de el, fac referiri la o serie de calităţi cu care s-a impus: curajul, patriotismul, modestia, cinstea, corectitudinea, onoarea militară, exigenţa faţă de subordonaţi. Dar, ca orice şef al unei instituţii care îşi desfăşoară activitatea în spiritul, litera şi uneori chiar la limita legii, generalul Iulian Vlad a făcut şi greşeli, alteori a dat dovadă de conservatorism şi imobilism în rezolvarea unor cazuri mai deosebite. De aici şi percepţia diferită în rândul subordonaţilor.

De pildă, un absolvent al Şcolii de ofiţeri de la Băneasa, Aurel Preda, îşi amintea şi un episod din perioada evenimentelor provocate de cutremurul din 4 martie 1977: „În acea perioadă, eram elev la fosta Şcoală militară de ofiţeri a Ministerului de Interne Băneasa, Bucureşti, arma miliţie, comandant fiind generalul Vlad Iulian. Momentul producerii cutremurului l-a surprins pe fostul comandant al şcolii în zona Aeroportului Băneasa în timp ce se îndrepta spre locuinţa sa. Dându-şi seama de greaua cumpănă prin care trec locuitorii Capitalei, fostul comandant s-a gândit la popor, la onoarea de militar cu care a fost investit, întorcându-se imediat în şcoală pentru a alarma, mobiliza şi deplasa efectivele şcolii în Bucureşti pentru salvarea de vieţi omeneşti, asigurarea ordinii şi liniştii publice, paza unor obiective grav afectate. Îmi amintesc cu emoţie de cuvintele rostite de fostul comandant, generalul Iulian Vlad, venit imediat în şcoală: «Copii, poporul român trăieşte un eveniment tragic, de curajul bărbăţia şi spiritul de sacrificiu de care dumneavoastră trebuie să daţi dovadă, depind salvarea multor vieţi omeneşti aflate sub dărâmături. Să nu uitaţi nici un moment jurământul dat faţă de ţară». În haosul ce domnea în acele momente în Capitală, fostul comandant a ordonat mobilizarea rapidă, reuşind ca într-un timp foarte scurt, elevii şi cadrele să fie prezente acolo unde era nevoie de ei. În zilele şi nopţile tragice ce au urmat, efectivele şcolii, în fruntea căreia se afla generalul Iulian Vlad, şi-au făcut datoria cu prisosinţă”[12].

Din vara anului 1977, generalul Iulian Vlad a fost numit în funcţia de secretar de stat la Ministerul de Interne, cu atribuţii specifice în coordonarea structurilor de contraspionaj. Se pare că imediat după această promovare s-a confruntat cu un caz mai deosebit, soldat cu greve consecinţe atât pentru prestigiul instituţiei cât şi pentru cariera şi chiar viaţa unor ofiţeri de securitate. Colonelul (r) I.T. Cărbunescu, ce activase în structurile de contraspionaj, a dezvăluit presei, postdecembriste că generalul Iulian Vlad ar fi dovedit, în acest caz, inabilitate, oportunism şi chiar rea credinţă, până la complicitate cu spionajul străin. Ofiţerul povesteşte că în 1979 – deci pe vremea când Iulian Vlad era adjunctul lui Tudor Postelnicu la conducerea DSS – , i s-a prezentat „un caz suspect de trădare fără precedent în istoria ţării, chiar din interiorul CPEX”, ulterior stabilindu-se că respectivul demnitar ţinea o legătură impersonală cu un ataşat militar acreditat la Bucureşti. Iniţial, generalul Iulian Vlad, a înţeles corect gravitatea situaţiei, fiind hotărât să acţioneze pentru anihilarea trădătorului. Ulterior şi-ar fi schimbat optica, acreditând ideea că s-ar afla în faţa unei acţiuni, nu de spionaj, ci de compromitere a unui cadru de valoare din conducerea partidului. De aici şi măsurile ordonate pentru „sabotarea a tot ceea ce a putut crea mai bun contraspionajul în elucidarea acestui caz”. Din punctul de vedere al colonelului Cărbunescu, consecinţele atitudinii generalului Vlad ar fi fost grave, nu numai în evoluţia periculoasă a situaţiei operative din acel timp, prin „muşamalizarea afacerii”, ci şi prin crearea unor nedumeriri şi îngrijorări în rîndul generalilor şi ofiţerilor de securitate cu responsabilităţi în domeniul contrasponajului. La fel de grav este considerat şi faptul că trei dintre ofiţerii implicaţi în acest caz au fost trecuţi în rezervă, unul internat într-un spital la secţia de neuropsihiatrie, iar altul decedat în condiţii suspecte – în concediu -, „fiind pescuit asfixiat din apa Mării Negre, lăsând doi orfani minori”[13].

În anul 1984 generalul Iulian Vlad a fost promovat adjunct de ministru cu aceleaşi atribuţii, iar din octombrie 1987 până în decembrie 1989 l-a înlocuit pe Tudor Postelnicu la şefia DSS, în rang de ministru secretar de stat[14]. Numirea într-o asemenea funcţie s-a făcut într-un moment în care instituţia era total discreditată în faţa conducerii superioare de partid şi de stat: trădări după trădări (nu mai puţin de 3o de ofiţeri din structurile de informaţii externe care dezertaseră în timpul misiunii, cerând azil politic în Occident), la care se adăuga o deprofesionalizare aproape generalizată a ofiţerilor de informaţii atât din structurile externe cât şi din cele interne, datorată ingerinţelor ori pretenţiilor tot mai aberante ale cuplului dictatorial. Din nefericire pentru el, în timpul celor doi ani petrecuţi în fruntea DSS-ului, generalul Iulian Vlad n-a putut să îndrepte o asemena situaţie, aspect recunoscut cu obiectivitate chiar în „şedinţa de analiză şi comunicări de ordine”, din ziua de 31 octombrie 1989, când, de faţă cu şefii unităţilor centrale de securitate, a precizat că „unul din duşmanii cei mai mari este munca noastră slabă, în mare parte ineficientă”[15]. Iată deci atestări documentare care vin să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, că în realitate, Securitatea, acea temută sau diabolică „gardă pretoriană” – ca să folosim expresia unui reputat scriitor şi jurnalist[16] –, nu mai era decât o instituţie care trăia prin faima cruzimilor din anii ’50 şi pentru care cea mai gravă ameninţare nu o reprezenta nici „imperialismul occidental”, nici „uneltirile reacţionarulor ori a elementelor declasate din interior” ci pur şi simplu ineficienţa propriei activităţi.

„De data asta noi l-am salvat pe nebun”

Doar la câteva săptămâni după ce a preluat conducerea DSS, generalul Iulian Vlad s-a confruntat cu revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987, pe care a caracterizat-o ca fiind „o treabă spontană, dar bine făcută, fără amestec străin”[17]. Coroborarea unor informaţii obţinute de la foşti ofiţeri de securitate implicaţi în acele evenimente, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, cu datele deja publicate ne dezvăluie câteva aspecte interesante pentru istoriografie. Astfel, după o înţelegere tacită cu generalul Iulian Vlad, colonelul Dumitru Nătăleţu – şeful Securităţii judeţene Braşov – ar fi „ocolit” ordinul transmis de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, prin care se ceruse intervenţia în forţă şi folosirea mijloacelor represive contra „elementelor declasate”. Ca urmare, ofiţerii de securitate s-au mărginit doar la măsuri strict informative pentru a calma spiritele şi a-i depista pe liderii şi „elementele mai active” din rândurile protestatarilor. Din totalul celor arestaţi, doar 10-15 muncitori braşoveni au fost trimişi în faţa justiţiei, fiind acuzaţi de „tulburare a liniştii publice”, şi primind pedepse mai mult „simbolice”, cu executarea la locul de muncă. Şi toate acestea datorită lui Nicolae Ceauşescu, care „nu putea să accepte ideea că are în ţară opoziţie” chiar din rândul muncitorilor, după cum a mărturisit Iulian Vlad[18].

Pentru evenimentele de la Braşov s-a găsit şi un „acar Păun”. Cel sacrificat, colonelul Nătăleţu, a fost imediat schimbat din funcţie şi ameninţat cu Tribunalul Militar de către Tudor Postelnicu. Subtil, Iulian Vlad a stăruit pe lângă ministrul de Interne, că o astfel de soluţie nu era deloc oportună, mai ales în acel context. Exista într-adevăr riscul de a se crea o stare de nemulţumire, de data aceasta în rândul ofiţerilor de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor interne. Aceştia – şi e vorba înspecial de cei care se implicaseră în liniştirea muncitorilor protestatari – se considerau nevinovaţi. Evenimentele izbucniseră de la un conflict de muncă real – intârzierea din partea conducerii uzinei Tractorul de a le achita salariaţilor drepturile băneşti sub motivaţia unor restanţe în planul de producţie[19]. Ofiţerii de securitate dovediseră inteligenţă, în sensul că găsiseră metode mai eficiente pentru normalizarea situaţiei decât cele represive ordonate de ministrul de Interne. Majoritatea dintre ei rămăseseră convinşi că orice inabilitate din partea lor, mai ales recurgerea la forţă, putea avea urmări grave atât pentru regimul politic, cât şi pentru instituţia Securităţii statului. Nu este exclus ca acesta să fi fost şi motivul real pentru care CC al PCR nu a făcut o analiză asupra evenimentelor de la Braşov din noiembrie 1987. În schimb, conducerea DSS, personal generalul Iulian Vlad a formulat câteva concluzii expuse în şedinşa anuală de bilanţ şi materializate în actualizarea Ordinului 02600, privind păstrarea ordinii publice[20]. De asemenea, din ordinul şefului DSS, colonelul Dumitru Nătăleţu a fost transferat ca simplu lucrător la compartimentul Arhive din cadrul Centrului de Informatică şi Documentare, iar după câteva luni a ieşit la pensie. În discuţiile cu tinerii ofiţeri de la compartimentul Arhivă, colonelul Nătăleţu a scăpat la un moment dat afirmaţia că „de data asta noi l-am salvat pe nebun, dar dacă se vor mai repeta evenimentele de la Braşov, n-o s-o mai facă nimeni”. Temători şi suspicioşi, ca nu cumva să fie puşi în faţa unei provocări, cei care au auzit această afirmaţie s-au făcut că nu înţeleg despre ce nebun era vorba. Dacă şi-ar fi dovedit curiozitatea puteau risca, ulterior, o confruntare cu organele de contrainformaţii, ceea ce desigur că nimeni nu-şi putea dori. Abia în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au adus aminte de aceste vorbe, înţelegându-le tâlcul. Oricum, prin felul în care a acţionat pentru liniştirea spiritelor după evenimentele de la Braşov, în ciuda faptului că a fost nevoit să sacrifice un ofiţer de valoare, generalul Iulian Vlad a câştigat de partea sa încrederea majorităţii ofiţerilor de securitate, mai vechi sau mai noi, aspect extrem de important pentru confruntarea ce avea să urmeze în decembrie 1989.

Există însă şi mărturia unui revoluţionar braşovean, potrivit căreia, după evenimente, în timpul anchetelor, ar fi fost bătut la tălpi cu bâta chiar de generalul Iulian Vlad[21]. Nu ştim să se fi făcut vreo confruntare între cei doi, în faţa organelor de procuratură, pentru elucidarea acestui episod, fapt pentru care continuă să rămână multe semne de întrebare asupra seriozităţii lui.

Un alt aspect mai puţin cunoscut din activitatea generalului Iulian Vlad este că prefera să se documenteze singur – şi nu prin consilieri – asupra unor probleme considerate de el ca fiind de excepţională importanţă pentru securitatea statului român. Aşa se explică prezenţa sa, la începutul lunii august 1989, la sediul unităţii care gestiona Arhiva Securităţii, din cadrul CID, pentru a studia dosarele şi întreaga documentaţie despre revoluţia maghiară din 1956. S-a uitat cu multă atenţie, ceasuri întregi, asupra albumelor de fotografii ce reprezentau tricolorul maghiar cu stema comunistă decupată, precum şi scenele terifiante cu ofiţeri de securitate maghiari masacraţi de către revoluţionarii budapestani pentru că deschiseseră focul asupra demonstranţilor fără ordin din partea superiorilor. Probabil că de aici şi din experienţa evenimentelor de la Braşov s-a fundamentat în mintea generalului Iulian Vlad convingerea că aparatul de securitate al regimului comunist din România, într-un context de evenimente asemănătoare nu ar avea altă şansă de salvare decât să evite implicarea în acţiuni cu caracter represiv, iar întreaga activitate să fie direcţionată doar spre procurarea, prelucrarea şi analiza informaţiilor. Cele trei procese intentate după revoluţia română din decembrie ’89 demonstrează că generalul Iulian Vlad a acţionat în acest sens. Mai mult, s-a străduit să-şi disciplineze din timp subordonaţii pentru a nu avea surpriza unor „colonei nebuni” – adică ofiţeri scăpaţi de sub control, ce puteau acţiona haotic -, după formula folosită de George Bush şi Mihail Gorbaciov în cadrul întâlnirii lor de la Malta[22].

La fel de importantă este şi mărturia colonelului de securitate, Dumitru Răşină, fost şef al Inspectoratului de Securitate Arad, făcută în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Este vorba despre întrunirea din 11 noiembrie 1989, ordonată de şeful DSS şi desfăşurată concomitent în trei oraşe: la Bucureşti cu şefii de securitate din Muntenia şi Oltenia – şedinţă condusă de generalul Iulian Vlad – , la Braşov cu şefii structurilor de securitate din judeţele transilvănene şi bănăţene – prezidată de generalul Aristotel Stamatoiu -, şeful de atunci al CIE, şi la Iaşi cu şefii de securitate din judeţele moldovene şi dobrogene, condusă de generalul Victor Neculicioiu, la acea vreme şef al UM 0110 (aşa-zisa unitate anti-KGB). La aceeaşi oră, respectiv 11, cei trei înalţi demnitari ai DSS au citit textul unei note din conţinutul căreia rezultau patru idei forte: 1) din informaţiile deţinute de conducerea DSS rezulta că secretarul general al partidului şi preşedintele Republicii, Nicolae Ceauşescu, urma să fie înlăturat, existând chiar mai multe variante, inclusiv aceea a prinderii şi judecării lui, în situaţia în care s-ar fi opus schimbării şi ar fi încercat să fugă într-un loc de unde putea conduce o eventuală mişcare de rezistenţă; 2) prin ordinul conducerii DSS, ofiţerilor operativi li se interzicea să-şi contacteze reţeaua de informatori (agentura secretă) pentru a verifica informaţiile privind înlăturarea cuplului dictatorial; 3) prin acelaşi ordin, ofiţerii operativi puteau să primească din partea agenturii doar informaţii, sesizări ori reclamaţii ale oamenilor muncii din intreprinderi şi alte sectoare productive despre distrugeri, furturi ori sustrageri de bunuri de valoare; 4) în cazul unor mişcări de stradă cu caracter protestatar, îndreptate contra lui Ceauşescu, „şeful Securităţii cu întregul aparat din subordine nu se implică în acţiuni represive”[23]. Deci, generalul Iulian Vlad ştia că trebuie să-şi ţină sub control subordonaţii, conturându-le misiuni foarte precise cu scopul de-ai disciplina perfect pentru a preveni apariţia unor „colonei nebuni”.

Până la identificarea acestui document, dacă mai există clasat în vreun depozit de arhivă, şi publicarea lui integrală – ceea ce ar fi benefic pentru istoriografie – se poate formula concluzia că instituţia Securităţii statului român, prin posibilităţile informative interne şi externe, aflase din timp ce se pregătea României, iar prin acţiunea din 11 noiembrie 1989 i s-a schimbat practic obiectivul prioritar al misiunilor. Dacă până atunci, prioritar pentru DSS era „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei conducătoare”, de la acea dată Securitatea urma să se limiteze doar la acţiuni strict informative.

Că o astfel de hotărâre, am putea-o numi istorică, a fost luată de generalul Iulian Vlad în deplină cunoştinţă de cauză, ca unică soluţie pentru a salva instituţia, într-un context intern şi internaţional total ostil, o demonstrează şi documentele de informare ale DSS. De exemplu, un raport olograf, strict secret, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad şi adresat secretarului general al partidului, atrăgea atenţia asupra a două chestiuni esenţiale în legătură cu întâlnirea dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov care urma să aibă loc peste câteva zile la Malta, 2-3 decembrie 1989: 1) „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale”; 2) „Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Busch şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R.P.Chineză, Cuba şi România[24]. După câte ştim, ulterior, în declaraţiile de presă, Mihail Gorbaciov a negat discutarea la Malta a situaţiei României[25].

Un alt document al DSS, extrem de interesant, este „Rezumatul informaţiilor mai deosebite din telegrame”, elaborat la 18 decembrie 1989. În capitolul 4, care sintetiza informaţiile obţinute prin filieră argentiniană, se menţiona:

„În perioada următoare, guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul în care PCR să nu mai aibă rolul conducător.

-URSS şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populaţia Transilvaniei la revolte împotriva guvernului de la Bucureşti.

-URSS va acţiona pentru a obţine sprijin în România, în direcţia «reactivării» unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară”[26].

Întrebat de senatorul Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, dacă Securiatea a ştiut despre legăturile ofiţerilor KGB de pe teritoriul României, generalul Iulian Vlad a răspuns: „Îi cunoşteam, erau agenţi activi în conservare[27]. Probabil că prin astfel de informaţii, Securitatea l-a convins pe Ceauşescu să-i convoace – în seara de 20 decembrie – la sediul CC pe reprezentanţii Ambasadei URSS, pentru a le cere retragerea ofiţerilor sovietici care se aflau la Timişoara[28].

Duplicitar faţă de „revoluţionarii de profesie”

Despre felul în care generalul Iulian Vlad a gândit şi a acţionat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, documentele publicate, precum şi depoziţiile celor chemaţi de organele Procuraturii Militare să depună ca martori în procesele intentate fostului şef al DSS, stau mărturie[29]. Ele demonstrează fără dubii următoarele: trupele de securitate au primit ordin să intre în dispozitiv la Timişoara fără cartuşe de război, ceea ce a stârnit mânia lui Ceauşescu, deopotrivă cu a celor care l-au trimis ulterior pe Iulian Vlad în faţa instanţelor de judecată; la Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a sugerat generalului Vasile Milea o acţiune energică din partea Armatei şi a Securităţii, pentru a-l aresta pe Ceauşescu, ceea ce ar fi avut darul de a calma spiritele. Acest lucru nu a fost posibil, întrucât nu a primit acceptul din partea ministrului Apărării Naţionale, din motive încă insuficient explicate, dar fără îndoială că ar fi dat peste cap tot ceea ce se planificase. La ora 7:45 în dimineaţa zilei de 22 decembrie, deci înainte de fuga cuplului dictatotial din clădirea CC, generalul Iulian Vlad a ordonat ca dispozitivul de securitate al clădirii să fie ridicat. Au fost retraşi astfel circa 400 de militari din dispozitivul extern de securitate. Direcţiei a V-a i-a dat ordin să lase manifestanţii să intre în sediul CC, iar şefului USLA să-şi retragă trupele. Şi ordinele au fost executate imediat şi fără alte complicaţii. După ridicarea elicopterului prezidenţial, alături de generalul Ştefan Guşe, generalul Iulian Vlad s-a pus la dispoziţia revoluţionarilor, reuşind împreună şi sub supravegherea acestora să dea ordine pentru a preveni declaşarea unui război civil. Sintagma „securişti – terorişti” a fost inventată şi propagată cu sârg de agenţii creatori ai curentelor de opinie aflaţi în directă legătură cu agenţii KGB şi cu „revoluţionarii de profesie”, pentru ca aceştia din urmă să-şi consolideze puterea, în mijlocul unor sângeroase evenimente revoluţionare transmise în direct la radio şi televiziune. Poate că nu întâmplător, un alt memorialist din rândul foştilor generali de securitate – Ion Mihai Pacepa – a dezvăluit presei: „Cei care au preluat conducerea revoltei populare din ţară au avut meritul istoric de a-şi instala cartierul general la sediul Televiziunii Române. Aceasta a făcut ca revolta să se desfăşoare cu iuţeala fulgerului în întreaga ţară. Nu mă îndoiesc că istoria va consemna şi această tactică românescă realizată în comun de românii din ţară şi de cei din exil, şi că ea va fi repetată în alte ţări care continuă să fie subjugate de tiranii totalitare”[30]. Prin urmare, totul fusese bine pus la punct, în cele mai mici detalii, tocmai pentru ca surprizele să poată fi evitate. România a fost un poligon de încercare a acestei „noi tactici revoluţionare”. În România s-a făcut şcoală pentru o nouă generaţie de „revoluţionari de profesie”.

Un alt aspect de interes îl reprezintă modalitatea în care a fost arestat generalul Iulian Vlad. În după-amiaza zilei de 31 decembrie 1989, pe când se deplasa cu maşina spre Ministerul Apărării, la radio deja se anunţase arestarea sa. Stupefiat şi-a continuat drumul, pentru că trebuia să prezinte ministrului, generalul Nicolae Militaru, planul de măsuri pentru anihilarea teroriştilor. Când a intrat în cabinetul ministrului, împreună cu generalul Aristotel Stamatoiu, şeful CIE şi generalul Vasile Gheorghe, şeful trupelor de securitate, a văzut că în încăpere se mai aflau Gelu Voican Voiculescu, generalul Vasile Ionel, adjunctul ministrului şi şeful Marelui Stat Major, şi surpriză, ambasadorul URSS acreditat în România. Acesta din urmă ceruse „întâmplător” audienţă la ministrul român, deşi era un vizitator frecvent, poate un fel de „consilier” al cabinetului. Mai întâi a raportat generalul Vasile Gheorghe problemele care îi erau repartizate, după care i s-a spus că poate să părăsească încăperea. La fel s-a procedat şi cu generalul Stamatoiu. Generalul Vlad nu a mai apucat să raporteze întrucât i s-a cerut să predea pistolul. Deşi fostul şef al Securităţii a explicat că niciodată nu a purtat pistol, a fost nevoie de intervenţia unui maior pentru a-i face o percheziţie corporală. A predat apoi cheile de la fişet, iar 10 soldaţi cu baionetele la armă l-au condus la locul de detenţie, o închisoare improvizată într-o unitate militară pe şoseaua Olteniţei[31].

O altă problemă ce trebuie lămurită este de ce liderii Frontului Salvării Naţionale – noua structură politică ce a preluat conducerea statului român – nu au avut încredere în generalul Iulian Vlad ? Şi de ce a fost arestat în ziua de 31 decembrie 1989, chiar în momentul în care finalizase un plan de măsuri pentru elucidarea problemei teroriştilor ? Şi de ce a fost nevoie să fie umilit în momentul arestării ?

Un posibil răspuns vine chiar din partea lui Silviu Brucan, cel mai consecvent şi înverşunat contestatar al generalului Iulian Vlad, pe care l-a acuzat, în repetate rânduri, de „duplicitate”, deci activitate potrivnică faţă de interesele FSN[32], şi nici decum faţă de ceea ce doreau protestatarii din stradă. Din perspectiva istorică va trebui să recunoaştem că „obsesiile” şi „neliniştile” brucaniene nu sunt deloc întâmplătoare. Crescut la şcoala „revoluţionarilor de profesie” de la sfârşitul anilor ’40, dar şi în spiritul disciplinei faţă de cei care l-au instruit, „marele analist politic” – în viziunea căruia revoluţia democratică din România nu putea avea deplin succes decât după trecerea a cel puţin 20 de ani, perioadă în care trebuie implementat un vast program de reforme, de data aceasta în sens capitalist – a rămas fixat pe ideea că o revoluţie, în adevăratul înţeles doctrinar, nu poate fi făcută şi condusă decât de „revoluţionarii de profesie”. Nemulţumiţii de conjunctură, naivii şi oportuniştii, adică cei dispuşi să treacă foarte uşor pe baricada opusă în momentele prielnice, sau cei oneşti care aveau alte viziuni despre înlăturarea lui Ceauşescu, nu aveau ce căuta în conducerea revoluţiei. Rolul lor era doar de a aplauda succesele revoluţiei, adică de a se lăsa manipulaţi şi de a nu ieşi din rândurile aşa-numitului „stupid people”. Consecinţele unei asemenea concepţii s-au văzut în decembrie 1989, în România. Ele sunt cunoscute, dar încă nerecunoscute de cei responsabili.

În schimb, generalul Iulian Vlad, un om de a cărui onestitate şi bune intenţii nu s-a îndoit, şi nu se mai poate îndoi nimeni de bună credinţă, crescut în spiritul desciplinei şi onoarei militare – specifice muncii de securitate – , un bun teoretician în domeniul său de activitate, s-a dovedit în cele din urmă şi un veritabil comandant, în sensul că a ştiut să-şi ferească subordonaţii de a cădea pradă uşoară în faţa furiei „revoluţionarilor de profesie”. Au fost şi excepţii, adică evenimente care s-au soldat cu decesul multor cadre ale Ministerului de Interne pe care generalul Iulian Vlad nu a fost capabil să le prevină, ca de exemplu: masacrarea soldaţilor din trupele de securitate la Otopeni şi a grupei de luptători antiterorişti în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale[33], ori crimele abominabile făcute de extremişti în judeţele Harghita şi Covasna asupra lucrătorilor din Miliţie şi Securitate, la fel şi despre masacrul de la Sibiu, aspecte asupra cărora vom reveni cu o analiză mai în detaliu într-unul din capitolele următoare.

Setoşi de răzbunare, de jocul „de-a războiul” ori de-a „teroriştii”, cu tribunale revoluţionare şi sentinţe politice dinainte stabilite, „revoluţionarii de profesie” nu-i puteau ierta generalului Iulian Vlad verticalitatea, adică faptul că nu li se alăturase încă de la început. Bine documentat şi inteligent, primul şi ultimul ofiţer român ajuns în fruntea Securităţii, cunoscând bine că instituţia pe care o conducea nu putea apare în postura de organizaţie pucistă, dar nici teroristă, pentru că era deprofesionalizată, a prevăzut totuşi prăbuşirea regimului ceauşist – un regim „diabolic”, „corupt”, „ineficient” şi „total lipsit de credibilitate în faţa poporului român”, după propriile-i expresii[34]. Desigur că nu a fost singurul care a împărtăşit astfel de opinii sau convingeri. Dar, spre deosebire de „revoluţionarii de profesie” – pe care de altfel îi avea pe listă, ştiind bine şi cine se afla în spatele lor -, generalul Iulian Vlad rămăsese convins că îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu se putea realiza fără „explozii de nemulţumire” ori „evenimente dureroase”, deci exact invers de cum gândeau analiştii de la Moscova încă din februarie 1989[35]. Dacă privim din această perspectivă cu obiectivitate va trebui să recunoaştem că şeful DSS a avut perfectă dreptate. În marea majoritate a oraşelor şi localităţilor ţării trecerea puterii din mâinile autorităţilor comuniste în mâinile adevăraţilor reprezentanţi ai poporului, adică a revoluţionarilor (de altfel oameni conştienţi şi care au dorit să se implice cu cele mai bune intenţii în viaţa cetăţii, aspect asupra căruia merită tot respectul) s-a realizat paşnic. Conlucrarea între Armată, Securitate, Miliţie au funcţionat perfect în acele locuri. Schimbarea de regim se putea face, în concepţia lui Iulian Vlad prin conservarea acelor forţe vii ale naţiunii, capabile să sprijine consolidarea noii guvernări democratice. Aspect pe care puciştii nu l-au înţeles ori s-au făcut că nu-l înţeleg, ceea ce ar explica ferocitatea cu care şi-au revărsat mânia revoluţionară de tip sovietic asupra instituţiei Securităţii. A fost greşeala fatală pe care „emanaţii”, care s-au insinuat la conducerea statului român, au făcut-o, fapt pentru care istoria îi judecă aspru. Au lăsat în urmă peste o mie de cadavre ale unor români a căror vină nu a fost alta decât faptul că şi-au dorit, la fel ca imensa majoritate a poporului român, să trăiască mai bine. Mai mult, au nimicit o instituţie care a dorit să conserve tot ceea ce era de valoare şi în interesul naţional. Fapte pentru care nu au fost judecaţi, ceea ce este un sacrilegiu. Doar istoria mai are dreptul să-i judece. O astfel de concluzie o putem formula astăzi, după 25 de ani de la acele evenimente, când realizăm că mai mult s-a distrus decât s-a construit.

Da, dar s-a realizat o transformare profundă a naţiunii române, s-ar grăbi alţii să spună. Adică, din aplaudaci ai Ceauşeştilor ne-am transformat în sicofanţi ai comisarilor de la Bruxelles. Asta da transformare !

Pentru că a avut alte viziuni decât strategii din jurul lui Gorbaciov şi chiar a acţionat pentru a le pune în practică, ultimul şef al DSS s-a dovedit a fi cel puţin inocent. Cine se putea împotrivi atunci Moscovei? Iată o întrebare pe care o considerăm retorică şi din nefericire se pare că generalul Iulian Vlad ori nu şi-a pus-o ori a evitat să şi-o pună. Nu trebuie exclusă nici varianta că şi-a pus-o, numai că într-o astfel de ipostază înseamnă că din prea mult patriotism sau naţionalism de bună calitate a refuzat să accepte simplitatea, evidenţa şi logica răspunsului. Pentru o astfel de inabilitate, căci inabilitate se cheamă atunci când încerci să gândeşti altfel decât „revoluţionarii de profesie”, generalul Iulian Vlad a trebuit să plătească. Dar nu oricum, ci de aşa natură încât să ia asupra sa – culmea ironiei – toate neroziile, crimele, duplicităţile şi trădările înfăptuite timp de patru decenii de o instituţie creată şi direcţionată, alteori supravegheată ori manipulată tocmai de şefii cei mari – părinţii spirituali şi instructorii de clasă – ai „revoluţionarilor de profesie”. Pe frontul secret, duplicitatea se plăteşte extrem de aspru, chiar şi atunci când este făcută cu buna intenţie de a mai salva ceva din ceea ce este valoros şi mai poate fi util societăţii.

Cristian Troncotă, “Duplicitarii”, 2014 / Exclusiv Ziaristi Online

Vedeţi şi: DOCUMENT Strict Secret: Securitatea l-a informat pe Ceauşescu că vine apocalipsa comunismului. Ziarul BURSA EXCLUSIV via Cristian Troncotă – “Duplicitarii” şi Victor Roncea şi Marian Rizea – “KGB-ul în Revoluţia Română”

Note:

[1] Vezi scrisoarea semnată de col.(r)Traian Bara, col.(r) Ion Sandu, col.(r) Dumitru Stoicescu, col.(r)Vasile Drăgoi, col.(r) Vasile Bobocescu, Lt.Col.(r) Luciana Bara, în „Europa”, august 1990.

[2] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti – memorii, mărturii, documente -,Bucureşti 1994.

[3] Roxana Dascălu,, Micul proces al marii trădări naţionale, în „Tinerama”, 8-10 noiembrie 1990, p.5.

[4] „Curierul”, 28 septembrie 1944.

[5] Octavian Paler, Procesul teroarei, în „România liberă”, vineri 12 iulie 1991.

[6] Constantin Preda, Acasă la părinţii lui Iulian Vlad, în „Ţara”, nr.30 din 11 noiembrie 1990.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, în „Ţara”, nr.29, din 29 octombrie – 4 noiembrie 1990.

[9] Ibidem.

[10] „Evenimentul zilei”, nr. 73, din 5 septembrie 1992.

[11] Ibidem.

[12] „Europa”, nr.12, noiembrie 1990.

[13] „Zig – Zag”, nr.38, decembrie 1990.

[14] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, p.185.

[15] Din agenda de lucru a unui ofiţer de securitate, în „Strict secret”, an II, nr.54, 7-13 mai 1991.

[16] Octavian Paler, loc.cit.

[17] Şerban Săndulescu, op.cit, p.

[18] Ibidem.

[19] „Magazin istoric”, s.n., noiembrie 1997.

[20] Şerban Săndulescu, op.cit., p.186.

[21] Vezi „România liberă”, 14 noiembrie 1990.

[22] Vezi pe larg Brian Crozier, Hans Huyn, Eduard sablier, Constantin Menges, Fenixul roşu, Editura Agni, Bucureşti, 1996.

[23] Serban Săndulescu, op.cit., p. 190.

[24] Xerocopia documentului în posesia autorului.

[25] Dumitru Preda, Mihai Retegan, Principiul dominoului, Bucureşti, 2000, p. 27.

[26] Xerocopia documentului în posesia autorului.

[27] Şerban Săndulescu, op.cit, p.191.

[28] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op.cit, p.28.

[29] Iulian Vlad l-au închis pentru a nu vorbi, dialog al ziaristei Magdalena Amancei cu Valentin Vâlcu, avocatul lui Iulian Vlad, în „Expres magazin”, nr.8-9/1991; Angela Băcescu, Procesul lui Iulian Vlad înscenare politico-judiciară, în „Europa”, ianuarie –martie 1991; Rolul real al Securităţii în revoluţie, în „Totuşi iubirea”, mai 1991; Magdalena Amancei, Destituit de Ceauşescu, arestat de Iliescu…, în „Expres magazin”, nr.21/1991; Mircea Bunea, Procesele revoluţiei, în „Adevărul” februarie-iulie 1991; Em. Marinache, Un mare erou, sau un criminal cabotin ?!, în „Palatul de justiţie”, nr.7/1991.

[30] Vezi interviul luat de Cornel Dumitrescu generalului Ion Mihai Pacepa în „Ziua”, 19 februarie 2001, p.7.

[31] Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit., p. 299-300.

[32] Silviu Brucan, Cine şi de ce nu vrea „să-l supere pe generalul Vlad”, în „Adevărul”, 29 ianuarie 1991; idem, Teroriştii au existat, numai dacă nu se doreşte nu se poate afla adevărul despre ei, în „Adevărul”, 30 ianuarie 1991.

[33] Colonel (r) Ion Sandu, Revoluţie. Terorism. Antiterorism. Contrarevoluţie. Decembrie ’89. Scenariul şi regia, Carte interviu de Dan Lupescu, Craiova, 1999, p.46-55; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – Studiu documentar -, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1998, p.244-245 şi 252-255; Elizabeth Spencer, Masacrul de la Otopeni, Editura Viitorul Românesc, 1993.

[34] Generalul Iulian Vlad, Secretul căderii lui Ceauşescu, în „Evenimentul zilei” nr.72, 14 septembrie 1992

[35] Vezi pe larg Dumitru Preda, Mihai Retegan, op.cit., p.18-19.


Cine sunteţi dumneavoastră, domnilor membri ai crimei organizate din lumea Operei? Cleopatra Pop pentru Ziaristi Online

$
0
0
La Bucuresti, Sir John Falstaff... a cam intrat la apa!

La Bucuresti, Sir John Falstaff… a cam intrat la apa!

Oaspete de vază, zilele trecute, al emisiunii lui Hedwige Chevrillon la televiziunea franceză: domnul Stéphane Lissner, Directorul General al Operei din Paris. Titlul emisiunii: «- Qui êtes vous ?», Cine sunteţi dumneavoastră, sau: vă invit să vă prezentaţi singur ascultătorilor. Amabila jurnalistă a condus dialogul cu fineţea practicată în saloanele pariziene de altădată şi cu cochetăria feminină ucigătoare a unei experte în evaluarea preopinentului şi în “revelarea”, ca să nu spunem exterminarea acestuia prin el însuşi.

Pe scurt, Hedwige Chevrillon a pregătit cinci secvenţe din opere celebre pentru a le asculta împreună cu conlocutorul său, Directorul General al Operei din Paris. Ce frumos! O uvertură şi patru arii alese, a precizat jurnalista, din ultimul album al Mariei Callas. O voce şi interpretări greu de uitat pentru cine a auzit-o cântând pe marea artistă.

Teatrul de Operă de la Charles Gounod la Stéphane Lissner

sau de la genii la mafia lirică

Toată lumea ştia că gura păcătosului adevăr grăieşte, dar nimeni nu s-ar fi putut aştepta să-l audă pe Directorul General al Operei din Paris spunând cu o seninătate care dă fiori că el “nu prea ascultă muzică clasică”. Domnul Stéphane Lissner a convins pe toată lumea, în numai câteva minute, că spusese adevărul, demonstrând fără ezitare şi fără echivoc că nulitatea lui în materie de operă e absolută. Şi ne-a dovedit în emisiunea « – Cine sunteţi?» două lucruri. Că Le Roi est nu şi că Le Roi est nul. Că Regele nu e doar nud, ci că e şi nul.

Astfel că s-a ridicat întrebarea, care a înfuriat Franţa întreagă: cum de-a ajuns un asemenea individ în fruntea marii instituţii muzicale din capitala ţării, şi cum de a fost, rând pe rând, patronul câtorva dintre cele mai importante teatre de operă ale Europei?

Italia a explodat de indignare la rândul ei, întrebându-se cum de s-a putut ca acest impostor să guverneze Teatrul alla Scala din Milano timp de ani de zile. Cum? Reţeaua mafiotă revelată de justiţia spaniolă e răspunsul la această întrebare. Iar spaniolii au de ce râde pe sub mustaţă de când emisiunea lui Hedwige Chevrillon face turul Europei. Ei l-au zburat rapid din postul de Director al Operei din Madrid pe acest Lissner, unde-l plasase “famiglia”. Dar individul a ajuns la Scala, şi acum la Opera din Paris. Cum? Pe aceeaşi filieră.

În văzul şi în auzul vastului public al televiziunii, Directorul General “de l’Opéra de Paris” n-a fost în stare să spună din ce opere ultracunoscute erau patru dintre cele cinci secvenţe muzicale pe care a fost invitat să le identifice.

1. Despre La Wally de Catalani el credea că e Norma de Bellini! Bine, să spunem că nu cunoştea opera lui Catalani, cântată mai rar. Dar să nu-ţi dai seama că aria pe care o ascultai n-avea nimic în comun cu sublima cantilenă belliniană era o enormitate cum nu se mai auzise încă la televiziunea franceză.

2. A urmat uvertura celebră a uneia dintre capodoperele verdiene. Directorul General al Operei din Paris n-o recunoaşte. Când jurnalista îi spune despre ce uvertură e vorba, în loc să pleznească de ruşine, acesta pare să-şi amintească titlul operei şi crede că se salvează cu o nouă enormitate: - Titlul acesta nu poate fi pronunţat în Italia, zice el. Este considerat malefic! Era vorba, nici mai mult nici mai puţin decât despre La Forza del Destino…

3. O perspectivă salvatoare la orizont! Ritmuri pe care le cunoaşte orişicine. Multă ezitare, confuzie, scărpinat în cap. – E Carmen ?, întreabă Directorul General al Operei din Paris. Miracol! Era Carmen, într-adevăr.

4. După această victorie zdrobitoare, forţa destinului pare să-i ofere Directorului General Stéphane Lissner oportunitatea de a-şi consolida autoritatea. Aria Vissi d’arte. Din nou una dintre cele mai celebre arii de operă din întreg repertoriul. Şi, totuşi, ghinion!, vorba Preşedintelui României. Marele tartor al atâtor teatre de operă nu recunoaşte nici măcar Tosca de Puccini. - Cine cântă?, a întrebat el la un moment dat. - Callas, a răspuns jenată jurnalista care de la începutul emisiunii anunţase că va propune extrase din ultimul album al sopranei.

5. În fine, Hedwige Chevrillon pare să facă tot ce-i stă în putinţă să mai dreagă busuiocul, spunându-i domnului Stéphane Lissner: - Aria care urmează, sunt sigură că o veţi recunoaşte, pentru că este dintr-o operă pe care tocmai aţi reprogramat-o. Sabie cu două tăişuri. Şi, ghinion din nou! Nici aria din Madama Butterfly de Puccini, cântată de Maria Callas, Lissner n-o recunoaşte.

 

Un bel dì vedremo

Vom vedea într-o bună zi, Un bel dì vedremo, cântă sărmana Cio-Cio-San alias Madama Butterfly. Vom vedea tragicul sfârşit al glorioasei muzici de operă şi al spectacolului de operă care de secole a adus o imensă bucurie oamenilor, sau vom vedea, poate mai curând decât am putea crede în prezent, sfârşitul crimei organizate care stăpâneşte azi lirica mondială. Aşa-zişii manageri au uzurpat locul personalităţilor artistice, al muzicienilor de mare prestigiu, adevărate genii, un Charles Gounod cândva, la Paris, un Claudio Abbado la Milano, mai recent, ca să dăm doar două exemple, creatori şi păstrători ai valorilor şi tradiţiilor. Şi ne-am trezit azi la comanda teatrelor şi a sute şi sute de milioane de euro, cu aceşti manageri şi cu adevăratele reţele ale crimei organizate din care fac parte. Ele au început să fie demascate, în sfârşit, odată cu arestarea Helgăi Schmidt la Valencia şi cu revelarea reţelei sale mafiote. Iar acum, iată acest self-KO al lui Stéphane Lissner la Paris.

L’onore… Ladri!

Dacă DNA, Curtea de Conturi şi Ministerul Culturii n-au plonjat până acum în adâncurile economico-financiare de la Opera din Bucureşti, timpul nu e pierdut. Unor ţări de mare tradiţie şi cu o vastă experienţă ca Italia, Franţa ori Spania le-a luat ceva timp pentru a începe să scoată la iveală guvernarea interlopă a teatrelor de operă. Ne vom trezi poate, în curând, şi “pre mulţi vom popi” şi noi. Dar pe lângă investigaţiile administrative imperativ necesare, ar mai fi nevoie şi de o critică elevată, competentă, exigentă, responsabilă, şi nu de una marcată de diletantism, nu de una de cumetrie, superficială, falsă, sau pur şi simplu venală. Ne lipseşte o Hedwige Chevrillon care să-l descoase în faţa lumii pe Ioan-Răzvan Dincă, ne lipseşte capacitatea de a reacţiona la decăderea valorilor. De altfel, cum e posibil să faci, aşa cum am văzut prin ziare, elogiul delirant al noului teatru de operetă, un “cort semi-mobil”, o şandrama absurdă şi surdă guvernată de acelaşi director, iar a doua zi să revii cu un articol înflăcărat despre un spectacol de uvertură care ţi-a luat piuitul, dar să nu-ţi dai seama că, fără microfoane, pe sărmanii artişti din scenă n-ai fi avut cum să-i auzi?

În acelaşi spirit triumfalist ne-a fost prezentată noua “producţie” de la Opera din Bucureşti cu opera Falstaff de Verdi, pe un libret de Arrigo Boito, inspirat de capodoperele shakespeariene Henric V şi Nevestele vesele din Windsor. O colosală ruşine estetică, prin care vrem să ne “aliniem” pe orizontul de prăbuşire internaţională a teatrului de operă, prin regii şocante care distrug în ochii publicului imaginea şi prestigiul capodoperelor. Regizorul britanic al acestei reprezentaţii se întreba într-o gazetă de Bucureşti ce anume s-a schimbat de la Shakespeare până acum? “Absolut nimic, spune el. Aşa că ce sens avea să fac un spectacol cu acţiunea plasată în 1600, când de fapt societatea noastră este în esenţă identică cu cea de atunci? Oamenii sunt oameni. Sexul e sex. Lăcomia e lăcomie. Mâncarea e mâncare. Excesul este exces. Sunt lucruri similare indiferent de epocă”.

Nimic nu s-a schimbat de atâta amar de vreme? Cum de nu? Shakespeare şi Verdi sunt dintre cele mai înalte exemple de spiritualitate, de splendoare pe care le-a dat omenirea. Ei nu reduceau fiinţa umană la nivelul trivial la care o reduce domnul Graham Vick. Ei ne ofereau prin artă un ideal, pe care acest regizor, ca şi alţii în zilele noastre, caută să-l distrugă, reducându-l la expresia propriei sărăcii umane şi artistice, aducând capodopere ale artei la nivelul de manele şi de bâlci. A coborî atât de jos spectacolul de operă e “meritul” directorului care manevrează Opera din Bucureşti şi Teatrul de Operetă şi a mentorului său, dezinteresatul Fuck-Totum cu care deunăzi, încântat, se plimba braţ la braţ prin foaierul Operei. Spectacolul-batjocură aduce în scenă un BMW nou-nouţ (cine o fi încasat pentru publicitate?) şi bucile colosale ale unui porc (Doamne!) care trage vânturi răspândind confeti. La finele actului întâi, Sir John Falstaff, care e un nobil, orice ar crede regizorul şi complicii săi, are această replică: L’onore?… Ladri! Onoarea?… Hoţilor! Cui o fi adresat această replică şi cine o fi luat aminte?

Cleopatra Pop / Ziaristi Online

Foto sus: Adevărul / Un “Falstaff” de la mall

VIDEO Corriere della Sera:

Nae Georgescu despre cartea lui Eugen Simion, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”: “Sute de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară şi omisiuni de ghilimele”

$
0
0

Eugen Simion - Maladia lui EminescuEMINESCU ÎN OGLINZI MEDICALE

de Prof. Univ. Dr. Nae Georgescu

13 autori semnează cartea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, ieşită la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă în 2015 (prima carte despre Eminescu din acest an) – iar lansarea ei la Biblioteca Academiei Române a fost prezentată în mass-media ca un eveniment cultural. Cel de-al patrusprezecelea (paisprezecilea, mai pe româneasca vorbită) autor semnează „viziunea grafică” a ei, care o înscrie în seria Caietelor Eminescu. Este vorba, desigur, de Mircia Dumitrescu, deja un bibliolog cunoscut. Cartea nu are un redactor de carte, astfel că n-ar avea cine trage la răspundere corectura pentru sutele de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară – ori pentru omisiunea ghilimelelor dintr-un text ştiinţific – care omisiune, dacă autorul ar fi ministeriabil, i-ar aduce un frumos scandal de „plagiat” (pun ghilimelele pentru că folosesc termenul în modul grosolan în care se discută la noi azi de către presa politizată).

Nu numai trecerea forţată prin acest baraj de sârmă ghimpată al textului mă face să fiu cinic, dar mai ales Argumentul care prezintă conţinutul şi motivează titlul cărţii. Ca să nu supăr pe nimeni peste limita tăcerii, voi discuta numai textele, autorii putând fi găsiţi în carte de către cei care şi-au procurat-o. De ce iau cuvântul? – Mă obligă mai întâi tema, iar apoi mă intrigă maniera editorială. Chiar aşa, nici o coordonare, fiecare scrie în felul său, nici o revizuire finală a textului, nici un cap limpede, parcă ar fu vorba de un maculator dat spre editare cosmetică unui grafician?! Dl. Mircia Dumitrescu a îmbinat nişte note – şi doar două sau trei, poate, texte elaborate ca pentru un public ales, politikos.

eugen-simionARGUMENTUL (Eugen Simion – nota red.) ne anunţă că un grup de savanţi în ştiinţe medicale au ţinut un symposion pe tema bolii şi morţii lui Eminescu, stabilind cu instrumentele moderne, actuale, ale medicinii, adevărul, adică diagnosticul corect, actual, al bolii poetului şi cauza morţii sale. Eminescu n-a murit de sifilis (sau paralizie generală progresivă). Argumentator-ul adaugă, însă: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” S-avem iertare, dar niciunul dintre medicii care scriu negru pe alb în această carte nu vorbeşte despre cum a murit Eminescu, despre decesul subit. E de la sine înţeles că poţi suferi de orice, de la cancer la SIDA, dar când te împuşcă cineva mori de glonţ iar când îţi sparge cineva capul cu un bolovan – de bolovan. În plus, niciunul dintre medicii aici adunaţi nu spun că Eminescu şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani. Autorul introduce temele sale în argumentaţie, ceea ce nu e corect. Ar putea fi luată în consideraţie ipoteza, dacă am avea de-a face cu o autoritate în eminescologie, dar iată cum crede dânsul că scria Eminescu (temă comună, tratată de Caracostea, Ibrăileanu, Perpessicius, etc.): „…dar nu reţinusem amănuntul că Slavici însuşi era o gazdă dificilă. Când Eminescu face zgomot noaptea, fâşiind hârtiile în cameră, greoiul prozator se trezeşte din somn şi bate, enervat, în perete pentru a potoli agitaţia gazetarului care, pregătind articolul de a doua zi, aruncă pe jos foile ratate…” Numai că amintirea, bine cunoscută, spune invers: Eminescu bătea cu pumnul în masă, se plimba prin cameră, îşi recita cu voce tare poeziile. Cum să-şi arunce pe jos ciornele articolului de a doua zi?!…E vorba de anii 1882-1883, când poetul îşi elabora febril volumul de Poesii, recitarea şi tactul în lemnul mesei nu sunt dovadă de nebunie, ci arată preocuparea sa pentru ritm, eufonie, etc. Cine e obişnuit cu manuscrisele sale zâmbeşte la afirmaţiile de mai sus.

Este, oare, corect – logic vorbind – modul în care ARGUMENTUL îl apără pe G. Călinescu? – „S-a înşelat, în schimb, biograful cel mai mare al poetului, G. Călinescu, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocă. Eroare scuzabilă. Greu de scuzat este însă mania eminescologilor care descoperă, cu frenezie, conspiraţii infernale şi dau ca sigură asasinarea lui Eminescu de către adversarii săi ideologici, instigaţi, dirijaţi, de serviciile secrete străine, în complicitate, am putut constata cu stupefacţie, cu Maiorescu, marele inchizitor.” Cum vine asta – ceva scuzabil opunându-se la ceva mai puţin scuzabil? Undeva mai sus autorul face cuvântul categorial „iraţionalitate”. Se poate localiza iraţionalul – ca să poată fi, apoi, şi delimitat?! Jocuri de cuvinte – şi atât. (Sau poate mai puţin: joacă de cuvinte). Adică: îl scuzăm pe Călinescu pentru că a instituit imaginea cutare – dar nu-i scuzăm pe cei care vor alte imagini? Dacă e să scuzăm, atunci să scuzăm totul – iar dacă e să judecăm, cum cred că trebuie, atunci să judecăm totul. „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu se publică, la noi, într-o veselie, chiar autorul ARGUMENTULUI a girat câteva ediţii (după 1989 sunt peste 10 reeditări ale – atenţie! – ediţiei din 1964, aceea fără capitolele politice incomode). Cred că cel mai bun este, aici, îndemnul lui C. Noica: Să ieşim din G. Călinescu, dar cu G. Călinescu cu tot, adică să-l înţelegem în context. Să-l apărăm pe Titu Maiorescu, desigur, este părintele criticii estetice la noi, este întemeietor de şcoală, de direcţie literară şi culturală, dar să-l apărăm „în limitele adevărului”, cu argumente – iar nu cu vorbe. Acest ARGUMENT are prea multe vorbe. Şi unele dintre ele lipsesc, precum aici: „Biograful a citit documentele, relatările (unele foarte contradictorii /sic!/) din epocă despre comportamentul poetului după 1883, a consultat portretele făcute de ziariştii adversari (unele de-osticul citat mai sus. Recitesc aceste pagini triste…” Am citat exact: paranteza se deschide, vine ciudata vorbă de-osticul, apoi frază nouă. O simplă privire de corector începător observa (ca şi mai jos: „fratele Matei se grăbeşte, în aceste condiţii, săProbabil exacte”: textul e încurcat rău).

CUVÂNT ÎNAINTE.

Toată stima pentru un text (printre puţinele) fără greşeli tipografice, limpede şi concis. Remarc ţinuta etică: „Poate chiar singura interpretare pe care am putea s-o discutăm este aceea că demnitatea fiinţei umane, în general, (deci cu atât mai puţin a unui geniu ca Mihai Eminescu) nu poate fi ştirbită cu nimic de prezenţa unei maladii sau alteia. Faptul că din concluziile specialiştilor care participă la acest demers patografic rezultă că, foarte probabil, Eminescu a suferit de tulburare afectivă bipolară şi nu de sifilis, înseamnă pentru noi doar restabilirea unui adevăr medical şi nu reabilitarea unei imagini de care Eminescu nu are nevoie sub nici o formă…” În aceşti termeni nu se poate discuta, din păcate, şi pe terenul criticii; ar trebui totuşi, pentru demnitatea fiinţei umane, să fie acceptaţi şi cei bolnavi de „teoriile conspiraţiei” pe lângă zelatorii (e tot o boală, nu?) lui Maiorescu sau G. Călinescu.

Autorul ne mai spune că mercurul „nu este exclus să fi contribuit chiar la decesul poetului”. Se bazează pe un studiu din interiorul cărţii, unde se avansează ipoteza, dar numai ipoteza, că moartea subită a lui Eminescu putea surveni după o injecţie (sau frecţie) cu mercur. Totuşi, ipoteza se lansează cu această marjă de siguranţă: dr. Şuţu, care trata, era convins că poetul va mai trăi în această stare, cu acest tratament, câţiva ani cel puţin. Nu se poate spune, cred, că acum, seara, i s-a făcut poetului injecţia – iar apoi, pe la orele 2 din noapte, el s-a sculat, a cerut un pahar de lapte sau de apă, l-a băut, şi dimineaţa l-au găsit mort. Aceasta este versiunea oficială, a stabilimentului doctorului Şuţu, privind decesul.

Ne permitem un scurt comentariu. În buzunarul poetului (probabil, de la un halat) s-au găsit două poezii („Stelele-n cer” şi „Viaţa”), care se vor publica în Fântâna Blandusiei la o lună de la moartea lui, cu această menţiune că s-au găsit acolo. Cine le-a luat –sau: cine n-a avut destulă grijă să fie ascunse/distruse? Nu ţine de patografie, dar informaţiile se leagă aşa: poetul a fost lovit cu bolovanul după ceafă pe la orele amiezii, a căzut în braţele prietenului său D. Cosmănescu iar acesta i-a simţit sângele cald şiroindu-i, apoi tot poetul i-a spus să cheme medicul că asta l-a omorât, apoi vine medicul, şi apoi, într-o jumătate de oră poetul moare – doctorul Şuţu spunându-le tuturor să tacă din gură că se complică lucrurile. Oricâtă teorie medicală ar desfăşura medicina – şi ei îi trebuie un lucru: cauza morţii subite. Că e o cauzalitate mai largă, o interconexiune (cafea, ţigări, mercur etc.) – dar moartea subită?… Or, întrebarea mea este dacă nu cumva prietenii i-au luat hârtiile din buzunar. Pentru că, după acte, cei care semnează ca martori constatarea decesului sunt analfabeţi, adică pun degetul. Întrebare suplimentară: de ce participă la autopsia publică Primul Procuror al Judeţului Ilfov? Procuratura, nu ea anchetează crimele?

Din acest punct de vedere domnii medici ne rămân datori. Trebuie rugaţi să citească şi asemenea informaţii despre moartea subită a lui Eminescu – şi, mai ales, trebuiesc rugaţi să nu plece urechea la vorbele ”argumentatorului”, care va încerca din răsputeri să le ia de sub ochi aceste informaţii.

MIHAI EMINESCU: Repere biografice.

Acest text, scris de trei autori, putea foarte bine să lipsească. Este încâlcit, bombastic, pătimaş, se-ncurcă-n citări, nu contribuie cu nimic la tema cărţii. Se putea lua oricare dintre cronologiile canonice – ultima apărută, cea a d-lui Săluc Horvat, fiind foarte competentă. Cum să accepţi un asemenea raţionament: „Pregătirea vastă, de tip enciclopedist, a lui Eminescu, reflectată ulterior şi în publicistica sa, trebuie citită prin cheia pregătirii sale.”. Sau: „Prima restituire biografică a poetului Mihai Eminescu a fost realizată de criticul literar G. Călinescu.” Aceste enunţuri, ca multe altele, par de-a dreptul perle din extemporalele elevilor zeflemisitori. Ni se mai spune că „Activitatea sa, profilul şi convingerile, îl recomandau ca şi conservator”. Acest „ca şi” românesc este quasi latinesc şi înseamnă, culturaliceşte vorbind, aproximativ, circa, aproape; oamenii politicoşi îl evită decent. Observ că este vorba de un şablon, nu de încercarea de a salva o aşa-zisă cacofonie, pentru că mai jos are simplu: „va deteriora relaţiile cu Caragiale”. E marcă de subcultură – sau, dacă vreţi, de cultură politică, de discurs.

Nu se poate accepta nici un enunţ ca acesta: ”Eminescu a îmbrăţişat teoria păturii superpuse, care de altfel făcea carieră în epocă.” Această teorie a fost chiar a lui Eminescu. Iată, apoi, o cugetare strâmbă: „Având conştiinţa lucrului bine făcut, atât în domeniul creaţiei artistice cât şi în sfera publicisticii, Eminescu şi-a asumat activitatea lui de la ziar în sensul maximei implicări, acaparându-i, practic, aproape integral, întreaga existenţă, deşi nu-i oferea nici o fărâmă din satisfacţia pe care o găsea în scrisul poetic.” De acord cu sloganul, frumos jocul de cuvinte integral – întreaga, dar care e complementul verbului acaparându-i? Adică lui, ziarului, i-a acaparat întreaga existenţă? Da, pentru că a scris mult, uneori tot ziarul. Pun pariu, însă, că a vrut să zică invers, că ziarul i-a acaparat omului întreaga existenţă. Biata limbă română a lui „ca şi”! Iată, mai departe: „Perioada petrecută de Eminescu la Timpul coincide cu manifestarea plenară a dragostei pentru Veronica Micle, deoarece soţul acesteia a murit în august 1879.” Măi, să fie! De aceea a iubit-o Eminescu pe Veronica, deoarece etc.?! Dar ce mai coincide marea lor dragoste din jurul lui Călin (File din poveste) (1876) cu perioada Timpului! (1878-1873)! Nu se poate trece peste această cugetare adâncă: „În opinia lui Călinescu, demenţa şi misoginia a fost înlocuită după şederea la Mânăstirea Neamţ cu o „abulie gravă”, cu forme de manifestare precum privirea fixă şi inexpresivă, dar şi cu durerile de cap şi ulcerele varicoase.” Bine, dezacord-dezacord, dar demenţa şi misoginia să fie înlocuite cu ulcerele varicoase – pentru a explica asta ar fi nevoie de o întreagă alchimie. Bine înţeles că n-are cum să-i aparţină lui G. Călinescu această „opinie”. Şi tot a autorilor este, desigur, această sinteză între două surse: „Activitatea de revizor i-a fost apreciată, în timp ce activitatea didactică i-a fost sancţionată de Titu Maiorescu în chiar jurnalul său.” Nu mai continui, decent ar fi fost să nici nu transcriu aceste perle de extemporal, dar vreau, şi eu, să fiu oglinda cât mai fidelă a cărţii în care, privindu-mă, mai că mi-am văzut urechi de măgar: precum ca să se vadă şi să se ştie că oglinda e strâmbă, făcută ca să vezi lucrurile ape-ape. Ultimul exemplu, totuşi: Grigore Ventura îl ia pe Eminescu din cafeneaua d-nei Capşa, îl duce la Cotroceni ca să-l împuşte pe rege – dar „Făcând în aşa fel încât să nu-l găsească pe rege, la întoarcerea de la palat se opresc la baia Mitraşevschi…”. În ce fel va fi făcut Ventura asta? Îl va fi ascuns pe rege în vreo debara?…

Trecem. Este o compilaţie cu 141 de note de subsol, trimiteri la lucrări banale, vechi, denotă că este primul impact al autorilor cu subiectul, pe care nu şi l-au asimilat, că au rămas la „ura neîmpăcată” a lui Eminescu pe liberali, pe munca de ziarist, etc., etc. Revin la CUVÂNT ÎNAINTE şi declaraţia de acolo: „Am optat pentru o abordare multidisciplinară. Consider că acesta este elementul principal care a lipsit în demersurile anterioare şi care poate să dea un plus de credibilitate cercetării noastre”. Vorbe mari, cum ar zice Horatius: Magnum naras, incredibile prope. Unde e multidisciplinaritatea – când nici un eminescolog, nici un istoric literar, nici un critic literar nu suflă o vorbă în această carte – şi cei care îndrăznesc să sufere de bănuiala unui complot în zona bolii şi morţii lui Eminescu sunt taxaţi de dl. ARGUMENT drept „oratori, retori şi limbuţi din lumea universitară etc.” ?

A CONTRIBUIT INTOXICAŢIA IATROGENĂ CU MERCUR LA PATOGRAFIA LUI EMINESCU?

Este un studiu foarte atent întocmit, cu date actuale şi concluzii cât se poate de pertinente: „Într-un alt studiu (…) se analizează, pe baza datelor biografice ale unor mari personalităţi creatoare (scriitori, compozitori, pictori) existenţa unor corelaţii dintre tulburările bipolare şi creativitate. Autorul conchide că, în comparaţie cu populaţia în general, tulburările bipolare sunt foarte frecvente printre scriitori şi artişti. În acelaşi timp rezultă că, deşi tulburările bipolare pot contribui la creativitate, implică un grad ridicat de risc, necesitând supraveghere medicală”. Vorba lui Byron (citat de către autor): „Noi cu meseria asta (poeţii) suntem toţi nebuni”. O asemenea tratare a subiectului convine, desigur, istoricului literar, criticului în general. În privinţa lui Eminescu, autorul atrage atenţi că mercurul i-a dăunat mult, mai ales în cantităţile pe care i le-a administrat doctorul Iszac „de la Iaşi” (era de la Botoşani).Totuşi, autorul pune semnul întrebării în titlul studiului său – şi arată că tratamentul cu mercur mai şi scăpa pe câte unii de sifilis. Nu ştiu de ce nu citează medicii, după mărturiile Harietei, acele adjuvante cu care doctorul Iszac îi dădea mercurul lui Eminescu: lapte din abundenţă, băi cu sulf, laxative. Apoi, cura de băi de la Hal, pe care poetul a urmat-o în 1887 şi 1888 (pe care trebuia s-o urmeze şi în 1889 dar, în loc să-l trimită acolo, lumea bună din jurul său l-au trimis la Caritatea). Şedea acolo aproape două luni pe an, la un sanatoriu unde nu se poate să nu se fi găsind documente privind boala sa. Medicul acorda, după cum se înţelege de la Harieta, mai mare importanţă detoxifierii decât mercurului pe care-l suporta constituţia atât de zdravănă a poetului. Acest studiu nu pune sub semnul întrebării intoxicarea cu mercur a poetului, dar spune, sec, cumcă acesta era tratamentul – de care, e drept, unii medici fugeau, dar nu vor avea alternativă până peste aproape o jumătate de secol. Acesta era, însă, tratamentul pentru lues – pe care Eminescu nu l-a avut: diagnostic fals, aşadar. Autorul scrie fără multe greşeli (insist: un redactor de carte profesionist ar fi observat, din calculator, pertubă şi ar fi pus perturbă; ar fi văzut că se repetă: ultimii săi ani din viaţa poetului; impresia este de carte făcută pe genunchi, amatoristic, pusă într-o grafică de excepţie; dar… merge şi aşa) – însă face adesea acordul după înţeles.

PATOGRAFIA – ÎNTRE BIOGRAFIE ŞI MEDICINĂ. PROBLEMELE PATOGRAFIEI EMINESCIENE, 1903, 1936.

Este un text onorabil de istorie a medicinii, obişnuindu-ne cu acest concept care se numeşte patografie, pe care-l explică (teoretizează) excelent. Autorul se pare că atât a dorit: să explice termenul – şi să-l ilustreze cu două exemple; putea chiar să deschidă cartea, ca punere în temă. Se ocupă de un eseu al lui Bacaloglu (ţinând mai ales de literatură) – dar şi de Panaite Zosin (pe care-l numeşte Panait) – şi, atenţie, citează masiv din studiul acestuia „Substratul patologic al pesimismului contemporan”, din 1912, nu din articolul care a făcut vâlvă: „Nebunia lui Eminescu”, publicat în revista Spitalul din Iaşi în 1903 (revistă patronată de A. D. Xenopol: de aceea a avut şi impact ştiinţific). Oricum ar fi, autorul nu atenţionează citatele nici prin ghilimele, nici prin alt corp de literă – ci doar prin alineat (iar uneori şi prin două puncte după intenţia de citare). E vorba de cantităţi apreciabile de text, fără note de subsol – dar oricine citeşte înţelege că sunt citate şi nimic mai mult. Dacă se unificau textele din întreaga carte de către un cap limpede, aceste lucruri se vedeau imediat. Mai grav mi se pare că autorul nu insistă asupra intruziunii acestui P. Zosin în „patografia” lui Eminescu. Cred că ar fi fost interesant de ştiut că diagnosticul poetului de la Mânăstirea Neamţ a fost întregit de mâna lui cu vorbele „delirium tremens” prin 1900, când a ajuns el medic aici fiind dat afară de la Aşezămintele Brâncoveneşti din Bucureşti pentru purtare imorală (trăia cu o asistentă medicală şi cu fiica ei la un loc, teoretizând în scris amorul liber; tot pentru acest tip de familie va fi dat afară şi de la Bolniţa Mânăstirii Neamţ de către enoriaşi). Exhibă, în schimb, descrierile acestui Zosin, după un bolnav psihic de la 1900 care pretinde că l-a apucat pe Eminescu la 1886, acelea cu duşuri reci, excremente pe pereţi etc. (acestea au făcut epocă prin biografia lui G. Călinescu – şi tot pe ele le citează – desigur, cu dezgust, dar apăsat – şi dl. ARGUMENT de astăzi). Argumentul este de tipul „cineva spune că cineva i-a spus” – şi iată cum se adaugă simptomuri la boala lui Eminescu…

Autorul face o observaţie foarte importantă pe marginea certificatului medical elaborat de doctorii Iuliano şi Bogdan, în baza căruia Eminescu a fost trimis cu jandarm la Mânăstirea Neamţ: „Documentul este un exemplu de internare non-voluntară statuat/ă/ pe baza unui act medical. Sigur că în acest context se pune problema consimţământului şi a acordului consensual pentru internare şi tratament, chiar şi în condiţiile de sfârşit de secol al XIX-lea, care aici nu sunt menţionate.”. E clar: suntem în Caragiale, cu al lui „Curat neconstituţional, dar umflaţi-l!” Iar dl. ARGUMENT ne tot îndeamnă să părăsim teoria conspiraţiei, să venim pe terenul ferm al documentelor – şi ne consolează cu faptul că „E scuzabil Călinescu”.

EMINESCU ŞI BOALA SA PSIHICĂ. ARGUMENTE DIN PERSPECTIVA PSIHIATRIEI ACTUALE.

Text limpede, de cristal, pivot central al cărţii. N-ai ce să-i reproşezi, păcat de cele câteva scăpări – pe care un redactor profesionist de carte le-ar fi putut prinde fără nici o dificultate. Ultima revistă la care a scris Eminescu nu este Gazeta Blanduziei, ci Fântâna Blandusiei, autorul fiind dator să-şi piardă paşii cel puţin o dată-n viaţă prin localul eponim din centrul Bucureştilor, fie şi gândindu-se la Eminescu. În pasajul: „Eminescu îi scrie lui Vlahuţă în perioada bună, de remisiune a simptomelor: „…mă aflu bine sănătos în mijlocul acestor munţi…nu te pot încredinţa destul cât de odioasă este pentru mine această specie de subscripţie public, recompensă naţională…” (lipsa acordului, subscripţie public pentru publică, era tot treabă de corectură – ca şi alte câteva „greşeli”) se combină o scrisoare către Iacob Negruzzi cu una către Vlahuţă (ambele au făcut carieră glorioasă în eminescologie, un redactor de carte filolog ar fi sesizat imediat). Ar mai fi informaţia aceasta: „între 1883-89 /Eminescu/ a scris 65 de poezii, 15.271 pagini de manuscris, din care 4000 de versuri, avea în plan lucrarea „Muşatinii”, proiecta un nou volum de versuri, „Lumină de lună”, acţiuni improbabile la un pacient cu PGP în evoluţie”. E cu totul inexact, nu mai stau să descâlcesc încurcăturile, mă mulţumesc doar cu proverbul latinesc Si tacuisset…Autorul a „spicuit”, cum spune însuşi, din documentele puse la dispoziţie într-o carte de un confrate medic. Rămâne, în fond, declaraţia sa de principiu: „În opinia noastră Eminescu era, ca fire, o personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale, unele cu factori psihotici (idei delirante, de grandoare, de persecuţie, incoerenţă ideativă şi verbală, comportament destructurat, heteroagresiv, agitaţie psiho-motorie), care au necesitat internare în spital, astfel că se poate afirma, în concordanţă cu criteriile de diagnostic din sistemele actuale de diagnostic psihiatric, cu toată literatura acreditată de psihiatria contemporană, că suferea de o tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade subclinice depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice….” Aceasta va rămâne, probabil, concluzia cărţii pentru medici; amintesc că doctorul Ovidiu Vuia, un medic foarte apropiat de opera şi biografiile lui Eminescu, scriind din anii 70 ai secolului trecut până acum câţiva ani, când şi-a găsit sfârşitul în condiţii neelucidate, venit în România după 1989 numai şi numai ca să-şi facă şi aici cunoscute lupta şi teoria, cerând insistent dialog cu medici români dar nereuşind să-l aibă – ei bine, el spunea că boala lui Eminescu ar trece, astăzi, cu cea mai simplă medicaţie, de pildă cu celebrul „xanax” ori ceva similar pentru stres, angoasă, atac de panică etc. Din simptomatologia autorului nostru de astăzi, se pot scoate fără grijă vreo câteva „adjective” – dar asta necesită o critică atentă a izvoarelor ce ia timp, cere contextualizare, etc.

Mare păcat că inteligenţele de vârf ale medicinii (noastre) nu coboară în istorie, în poezie, în cultura naţională în generală. Tot e bine, însă, că sunt prinse la cotitură, ca să zicem aşa, şi forţate, oarecum, să-şi spună părerea. Imaginea pe care o am este aceea a lui Morfeu prins de Ulise şi obligat să-i spună exact ce vrea Ulise să ştie. Morfeu este zeul formelor, al infinitului morfologic, adică ştie totul despre toate: îţi trebuie un ritual anume să-l găseşti, alt ritual să-l faci să apară – şi apoi nu ai decât să-i înfigi lancea în mantie, să-l coşi de pământ aşadar, şi să-i spui că-i mai dai drumul numai după ce-ţi spune cutare lucru. Îmi dau seama cât de greu i-a fost CUVÂNTULUI ÎNAINTE să convoace aceste vârfuri, aceste somităţi ale medicinii – şi să le pună să vorbească despre Eminescu. Bravo lui – bravo lor. A reieşit o colecţie de opinii avizate. Fără să-l cunoască pe Eminescu (viaţa, opera, anturajul) – dânşii îi cunosc boala, ca dovadă că există pe lume, de fapt, boli – nu bolnavi. Că sunt şi greşeli? Cineva vorbea, mai sus, de sloganul „Lucru bine făcut”. Eu mă mulţumesc cu „Merge şi-aşa”. În fond, ce faci când ţi s-a rupt căruţa-n drum? Te duci la fierar să-ţi dea alta? Ba nu, pui binişor mâna pe topor, îţi faci o osie nouă, sau înnădeşti o spiţă – şi gata: nevoia învaţă pe om, cum se zice, adică merge şi aşa. Drept e că…eu nu ştiu cui îi şedea calul în pârtie să „rezolve” chestiunea bolii lui Eminescu. Poate d-lui ARGUMENT cu refrenul său „oratori, retori, limbuţi universitari”. N-are decât să schimbe, şi dânsul, sloganul prezidenţial pe cel dispreţuit de elite, şi să recunoască simplu că asta a ieşit: o carte plină de greşeli de limbă, de date, de informaţii – dar fermă şi autoritară în vorbe mari.

PUNCTUL DE VEDERE AL DERMATOLOGULUI PRIVIND DIAGNOSTICUL DE SIFILIS.

Este unul dintre cele mai vioaie şi atractive studii din carte. Din păcate, textul scapă din mâna autorului: apar cuvinte legate cu nemiluita, calculatorul şi-a mâncat pauza. Şi totuşi, e uşor lizibil pentru că e scris bine literariceşte. Iarăşi din păcate, autorul agaţă în peniţă o eroare penibilă – pe care o ţine după el cu o nonşalanţă, să-i zicem ridiculă: „În cazul lui Eminescu, primul diagnostic de sifilis a fost pus la Iaşi, în 1873, de către dr. Iszak şi a fost bazat pe apariţia unor ulceraţii la nivelul picioarelor pentru care acesta i-a prescris tânărului scriitor un tratament cu vapori de mercur, care oricum nu se mai prescria nicăieri în Europa în caz de sifilis terţiar la vremea respectivă. Diagnosticul de sifilis terţiar nu se poate stabili la un prim consult, în condiţiile în care nu exista, atunci, nici o confirmare de laborator (…) mai ales că leziunile cutanate au apărut la vârsta de 23 de ani (gomele sifilitice apar după cel puţin 20-25 de ani de la contactul infectant).” Deci nu e greşeală 1873, ştie că Eminescu avea pe atunci 23 de ani – şi n-ar fi putut avea un contact infectant la…3 ani!. Se miră, mai jos, că „Aceste leziuni au apărut /după I. Nica/în 1880 (totuşi dr. Iszak le constată la Iaşi în 1873 – vezi mai sus) pentru prima dată.” Şi dă-i, şi luptă: îl ţine pe acest 1873 (reţinut, probabil, de la postuma „Din Berlin la Postdam”, aceea cu „blonda Milly”) până la sfârşit.

O observaţie care ţine clar de teoria conspiraţiei: de ce nu a ajuns creierul lui Eminescu la Victor Babeş? – „ori anumiţi oameni se temeau de diagnosticul severului Prof. V. Babeş”. Probabil că această observaţie va intra în folclorul atât de uşor ţesut pe marginea bolii şi morţii lui Eminescu: medicii autopsieri s-au temut că vor fi corectaţi / infirmaţi de Babeş, de aceea l-au evitat. Ar trebui „descoperit” ceva ca acoperire: de pildă că marele medic nu era în ţară, sau că avea o treabă importantă în alt oraş…Şi dă-i, şi luptă…Treabă pentru dl. ARGUMENT.

BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU.

Mie, ca profan, îmi ridică mari semne de întrebare această serie a constatărilor foarte judicioase ale autorului: Mai întâi „aspectul anormal al creierului descris la autopsie”. Autorul citează din autopsie unde stă scris: „Partea psihică a creierului era total ulcerată în emisfera stângă, chiar şi partea psiho-motorie” – şi comentează: „După cum se ştie, creierul a fost examinat, ulterior, numai macroscopic, şi de către doctorul Gheorghe Marinescu, când însă ţesutul cerebral intrase deja în descompunere din păcate, şi acesta confirmă că ar fi existat o meningită localizată la lobii anteriori. În mod curios, acesta nu remarcă ulceraţia pomenită la examenul necroptic relatat mai sus, fapt extrem de curios, întrucât ochiului său nu ar fi putut o asemenea lipsă de substanţă cerebrală.” Vedeţi anacolutul: lipseşte din text, ceea ce este mai grav decât că multe cuvinte sunt lipite… În fine, despre această ulceraţie pe care Gheorghe Marinescu nu o relatează – aflăm că ea poate să aibă o cauză: „şi anume, ulceraţia putea fi secundară unui traumatism cranio-cerebral soldat cu hematom la vremea respectivă”. Cu alte cuvinte, în limbajul nostru, al profanilor, aici poate fi urma bolovanului care i-a curmat viaţa lui Eminescu. Atenţie: nu e vorba de pietricica de la jumătatea lui mai 1889 – ci de bolovanul aceluiaşi nebun, din după-amiaza lui 15 iunie, care a dus la moartea subită, de care medicii de astăzi se pare că nu ştiu (de bolovan, adică: n-au citit textul). Autorul revine la autopsie, când vrea să combată alcoolismul pus pe seama lui Eminescu: pentru a se proba, ar fi trebuit descris creierul mic, unde această „boală” (eu pun, totuşi, ghilimele…profane) lasă urme. Iarăşi autorul: „În mod ciudat şi inexplicabil, la autopsie nu este menţionat nimic despre cerebel, care la aceia care consumă cantităţi mari de alcool se atrofiază într-o măsură importantă, fiind uşor de observat la un examen macroscopic. Mai mult: se menţionează că „Emisfera stângă cântărea 595 grame, iar cea dreaptă, 555 de grame, fără cerebel”, despre cerebel nemenţionându-se nimic în raport. De aceea presupunem că a fost normal, atâta vreme cât nu s-a remarcat un aspect special.” E o sofistică aici: a fost normal să nu se amintească de cerebel – dacă şi numai dacă s-a căutat prin autopsie să se găsească urme ale alcoolismului şi nu s-au găsit la cerebel. Dar…pentru asta s-a făcut autopsia, să se demonstreze ceva?! Rămâne cum am vorbit, D-le Doctor, cerebelul nu e menţionat, deci nu există. Bolovanul a lovit pe la spatele bolnavului. Doctorul Al. Tălăşescu, pe care-l citează cei cu teoria conspiraţionistă, povesteşte, la 1912, că i s-a adus „o bucată din creierul lui Eminescu cu răni provocate de aşchiile ţestei capului zdrobită de o mână criminală”. E cu totul incoerent acest doctor Al. Tălăşescu, face mai mult literatură, chiar poezie – dar citatul meu este exact; el, ca adjunct al lui Gheorghe Marinescu, trebuia să conserve această bucată de creier pentru Institutul Mina Minovici, reuşeşte să piardă mostra – şi peste 23 de ani mărturiseşte căindu-se. De ce nu i-au adus de la Dr. Şuţu creierul întreg, care anume bucată de creier i s-a adus?! Nu spune. Poate a fost tocmai cerebelul lipsă la autopsie.

Oricum, semne de întrebare se ridică din acest text – care cu adevărat a fost scris cu inima. Autorul nu are suficientă informaţie (românească, despre Eminescu) – însă lasă deschisă chestiunea morţii subite prin observaţiile sale atât de sagace. Se conjugă, apoi, cu textul de mai sus: de aceea n-a fost dusă proba anatomică la severul Victor Babeş, pentru că el ar fi observat imediat inadvertenţele.

DATE PRIVIND PATOLOGIA CARDIOVASCULARĂ LA EMINESCU.

Mici neatenţii: cuvinte legate între ele, greşeli hazlii: „Primul tratament cu mercur a fost început în lina aprilie 1987 la Botoşani recomandat si aplicat de dr. Iszak şi a constat in fricţiuni cu mercur, câte 4 şi 7 grame…” (luna, 1887; are când si când şi, dar in mai frecvent decât în; oare medicii nu mai au dactilografe?) – dar explică limpede că bolile inimii nu puteau fi cauzate de lues – şi chiar patern oarecum: vorbeşte de suferinţele unui om tânăr de câteva ori.

DESPRE BOLILE MAI PUŢIN CUNOSCUTE ALE LUI EMINESCU. OTITA.

Autorul consideră că este o boală minoră, fără efecte, fără a fi fost semnalată de cineva din anturajul lui Eminescu. Un fapt curios, totuşi, vreau să arăt. Avem Dicţionarul de frecvenţă a cuvintelor din poezia lui Eminescu. Cineva a urmărit relaţia dintre organ şi funcţie. De pildă, cuvântul ochi apare la Eminescu de 299 de ori, în timp ce verbul a vedea apare de 303 ori – un echilibru cum nu se poate de bun (vede cu ochii lui, este acolo unde se petrece acţiunea, etc.) – în timp ce cuvântul ureche apare de 24 şi verbul a auzi apare de 79 de ori: funcţia este invocată de trei ori mai des decât organul, un dezechilibru care indică o deficienţă.

CONTROVERSE PRIVIND SĂNĂTATEA POETULUI.

Studiul încheie cartea, este o încântare să-l regăseşti pe dl. Prof. univ. dr. Vladimir Beliş în această alcătuire, numele dânsului trebuie spus neapărat cu voce tare şi cu respect. Simplu în cuvinte, demn, dând de înţeles de la început că este preocupat de mult timp de subiect, de data aceasta aduce în discuţie un raport de autopsie făcut de Mina Minovici în 1892, la doi ani de la ciornele însăilate după rapoartele medicilor care au făcut autopsia lui Eminescu, pentru a arăta un model al genului. Sec: „Simpla comparaţie (…) demonstrează limpede precaritatea cunoştinţelor medico-legale şi morfopatologice care apar în raportul medico-legal al lui Şuţu. În 1897, prof. Şuţu a fost înlocuit de Mina Minovici la conducerea catedrei de medicină legală care se separă de cea de psihiatrie.”

Aceasta este cartea. Deie sfântul ca vreunul dintre tinerii medici care au luat acum prima dată contactul cu chestiunea bolii şi morţii lui Eminescu să devină împătimit de studiu adevărat, această patimă să-i fie dublată de iubirea pentru poezie în general, pentru poezia lui Eminescu îndeosebi – şi peste câţiva ani buni de muncă serioasă să ne bucurăm că tradiţia Ion Nica – Ovidiu Vuia are continuitate. Pentru că, vorba lui Iorga, nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti.

Până atunci, să ne bucurăm că cineva i-a prins pe aceşti „Morfei” ai lumii patimilor noastre şi i-a pus să spună iute lucruri pe care altfel le zăceau în ei fără să ştie… Dar să ne bucurăm, mai ales, că acest eveniment mediatic n-a atins Aula Academiei, ci aplauzele profesorilor de gimnaziu însoţiţi de elevii şi drăgălaşele lor eleve (poate şi de mămici) s-au spart între cărţile de la Biblioteca Academiei: acolo stau în rafturi, alături, adică unul lângă altul în coperte la fel, genii şi nebuni, deştepţi şi proşti, oratori, retori, limbuţi…

N. Georgescu

Nota red.: Cartea nu are cuprins, pe pagina de titlu: Argument de Eugen Simion, Cuvânt înainte de Irinel Popescu. Ceilalţi autori, pe copertă: Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu, Vladimir Beliş.

Sursa: Ziaristi Online

BE CALM, MISS OANA MARINESCU! Se sparge buba la Festivalul “George Enescu”?

$
0
0

oana marinescu oma visionAm primit la redacţie o solicitare bizară. În articolul colaboratoarei noastre Cleopatra Pop, intitulat “Lovitură mortală în lumea interlopă a Operei”, cu referire la cazul directoarei Palatului Artelor din Valencia, Helga Schmidt, arestată recent pentru ilegalităţi financiare, sub intertitlul “Un imperativ moral, artistic şi legal: transparenţa, care la noi lipseşte cu desăvârşire“, se menţiona, cu totul subsidiar, numele unei firme – Oma Vision -, în conjuncţie cu alte companii care se învârt în jurul Festivalului “George Enescu” şi a “relaţiilor în zig-zag” dintre acestea. Dileme care circulă în mediul public şi de specialitate atunci când se învârt milioane de euro oferite din buzunarul contribuabilului: există sau nu legături nevăzute între firmele-satelit ale Festivalului (sau, dacă vreţi, a “firmelor-căpuşă”, în limbajul jurnalistic şi al procurorilor DNA)? Respectiv, se scria în articolul citat, ar fi cazul să se scoată la lumină, spre cunoştinţa publică, “suma exactă pe care statul român o dedică acestei manifestări, precum şi sumele provenite din sponsorizări. Şi distribuirea acestora: onorariile plătite orchestrelor, dirijorilor şi instrumentiştilor străini, pentru a le compara cu cele din occident şi a elimina suspiciunile de “suveică” despre care şuşoteşte lumea…(Subl. n.). Pentru că, niciodată, până acum, Festivalul “George Enescu” nu a prezentat un bilanţ oficial al imenselor sume cheltuite, deşi acestea sunt din banul public. Atunci când nu există transparenţă, după cum transmitea şi colaboratoarea noastră, aproape întotdeauna înseamnă că la mijloc este ceva “fishy“, ca să nu folosim termenul neaoş românesc privind un miros puturos.

Bizareria firmei Oma Vision – care ar face PR-ul Festivalului – era că nu ne cerea să-i publicăm un Drept la replică, pe care, în virtutea deontologiei profesionale, l-am fi publicat imediat, mai ales dacă ar fi contribuit cu cifre clare la eliminarea suspiciunilor, ci ne solicita să “scoatem” pur şi simplu pasajele cu referire la Festivalul “George Enescu” din materialul informativ şi de opinie al colaboratoarei noastre. Cu alte cuvinte, dacă ziarul nostru ar fi fost tipărit, Oma Vision ne cerea să retragem tirajul de pe piaţă, să îi rugăm pe abonaţii noştri să ne trimită ziarele înapoi, eventual să pătrundem în casele cititorilor noştri şi să le confiscăm exemplarele găsite, pe care apoi să le ardem în piaţa din faţa Ateneului, şi să retipărim un nou ziar, fără menţionarea suspiciunilor publice privind administrarea fondurilor Festivalul “George Enescu”, doar pentru că… aşa vrea Oana Marinescu, semnatara aberaţiei orwelline transmise cu o notă imperativă.

Pentru că suntem eleganţi, reproducem, totuşi, din cererea Oma ceea ce priveşte această firmă, şi anume că, după cum ne asigură Oana Marinescu, Oma nu a avut nici un transfer de bani cu Artexim şi, ceea ce este cu totul interesant, că Oma s-ar fi oferit pe gratis pentru Festivalul “George Enescu”, deoarece, cităm, “lucrează la acest proiect în regim de parteneriat şi nu urmăreşte să facă profit din această activitate, ci doreşte să contribuie la dezvoltarea celui mai important brand cultural al României. Este o activitate de contribuţie pentru un proiect de interes public şi nu de mulgere a unei vaci.” Această informaţie ne-a suscitat interesul asupra firmei de PR despre care, mărturisim, nu mai auzisem până acum. Carevasăzică, într-o vreme când companii internaţionale de relaţii publice îşi restructurează personalul pentru a face faţă crizei, în timp ce altele mai mici dau pur şi simplu faliment, o companie din România este dispusă să lucreze pe gratis pentru un proiect de anvergura Festivalului “George Enescu”. Interesându-ne aşadar ce este cu această firmă de mecenariat (de la Mecena, fireşte – a nu se crede că lipseşte un “r”), am constatat, răsfoind site-ul englezit al acesteia, că Oma nu este o firmă mare. Nu este nici o firmă medie. Nu este nici măcar o firmă mică. Este o firmă minusculă, cu doar patru angajaţi. Aşadar, o firmă minusculă îşi oferă cu grandoare serviciile de a reprezenta ditamai Festivalul “George Enescu”, aruncând pe geam un contract virtual, care, pentru un asemenea proiect, conform preţului pieţei, ar putea costa de la zeci la sute de mii de euro (depinde de durata acestuia). Ce mai constatăm pe site-ul Oma? Că amestecă incalificabil, din punct de vedere al profesionalismului, imaginea proprietarei firmuliţei, Oana Marinescu, de fostă angajată la stat, ca purtătoare de cuvânt pe la diverse cabinete, cu cea a firmei sale. Să înţelegem că Guvernul Tăriceanu a apelat la Oma Vision ca să îi devină purtătoare sau că Oma Vision are vreo calitate de “funcţionar public”, fiind plătită aşadar din fondurile statului român, şi, poate, nu ştim noi? Ce legătură poate avea sistemul P.C.R. (pile, relaţii, cunoştinţe), care, se spune, a funcţionat în relaţia cu C.A.P. Tăriceanu şi M.A.E. al proprietarei firmei, cu contractul de reprezentare “pe gratis” a Festivalului “George Enescu”? Dincolo de aceste întrebări fireşti, care sporesc, iată, nebuloasele din jurul Festivalului – o veritabilă “vacă de muls”, după unii, ca să ne exprimăm în termenii vizionari folosiţi de Oma Vision – rămâne informaţia că firma de apartament în cauză are un contract de parteneriat cu Festivalul, la fel ca bistro-ul din colţul Ateneului, care oferă gogoşi gratis tromboniştilor Festivalului, ca să apară pe afişul manifestării. Ca atare, înţelegem, nu poate reprezenta Festivalul, ca persoană juridică, ca să răspundă şi la întrebările esenţiale ale problemei: Când vor fi publicate online toate contractele Festivalului “George Enescu” atribuite din banul public şi unde sunt Rapoartele la zi ale Curţii de Conturi şi Corpului de Control al primului ministru? Pentru că trăim în România şi, până acum, în 25 de ani, tot ce este asociat cu statul şi milioane şi milioane de euro, este asociat automat cu fenomenul corupţiei, după cum ne demonstrează zilele acestea, cu prisosinţă, Direcţia Naţională Anticorupţie. Sau poate trebuie să aşteptăm ca Victor Ponta să dispară, aşa cum o face, iată, şi directorul Festivalului, controversatul Ioan Holender, ca să apară Rapoartele forurilor abilitate? Oricum, doamna Marinescu ar putea începe cu un exerciţiu personal de transparenţă, răspunzând la întrebarea: Cât de “pe gratis” costă “coordonarea comunicării Festivalului Internaţional George Enescu” şi din ce fonduri este realizată aceasta de şi pentru firma Oma Vision? În cuvinte mai simple: unde se găseşte “pe gratisul” ăsta că ne interesează şi pe noi. Sau altfel spus, mai gazetăreşte: cine este “vaca”?

Până atunci, discuţia rămâne între Oana Marinescu şi Cleopatra Pop, care are cuvântul:

BE CALM, MISS MARINESCU

Într-un email al coordonatoarei comunicării Festivalului Internaţional George Enescu, Oana Marinescu, se afirmă că un recent articol publicat de Ziarişti Online ar cuprinde “Calomnii grave la adresa Festivalului şi a echipei care lucrează la organizarea şi promovarea sa”. Nimic mai neadevărat, articolul respectiv nu calomniază pe nimeni, şi cu atât mai puţin echipa domniei sale.

Articolul menţionează pur şi simplu un număr de întrebări care circula de multă vreme sotto voce în lumea melomanilor. Însuşi condiţionalul folosit pe parcursul acestuia elimină prezumţia de calomnie şi invocă nevoia de lămuriri: necesare şi chiar imperative.

Emailul doamnei Oana Marinescu nu răspunde niciunei “calomnii”. Aceasta afirmă pur şi simplu că Festivalul nu a lucrat cu firma Hollaender-Calix International Artists. Dar nu suflă un cuvânt despre ceea ce apare ca un evident conflict de interese, şi anume faptul că soţia şi fiul directorului artistic al Festivalului Enescu, Ioan Holender, au la Viena o agenţie internaţională de impresariat. În fine, aflăm că nu a existat transfer de bani între ARTEXIM şi OMA Vision (pe care Oana Marinescu o conduce), şi nici invers, că firma sa nu “derulează” activităţi financiare, nici artistice, şi că nu e plătită de Festival. Nimeni nu o chestionase în acest sens. În fine, afirmă că Festivalul plăteşte artiştilor onorarii la nivelul pieţii, obţinând (mai nou) chiar condiţii mai bune, etc., etc. Dar se ofensează degeaba, când toţi ştim că aici e vorba de o totală lipsă de transparenţă. Festivalurile internaţionale îşi publică bilanţurile în presă, evidenţele lor contabile sunt publice, la Bayreuth ca şi la Salzburg , la Festivalul Rossini de la Pesaro ca şi la Festivalul Verdi de la Parma. Numai bilanţul Festivalului Enescu, prin care trec milioane şi milioane de euro, este ascuns publicului.

La punctul 6 din epistola sa electronică, doamna Oana Marinescu ne asigură că “Festivalul Enescu nu a pretins niciodată că este mai puternic decât Festivalul de la Salzburg ”. Efort inutil şi de data aceasta. Articolul din Ziarişti Online nu afirmă că Festivalul Enescu făcea această declaraţie. Dar în presă (vezi Adevărul  bloguri din 18 octombrie 2013) se poate citi şi azi articolul care debitează chiar din titlu enormitatea: Festivalul Enescu 2013. Întâiul loc în lume. Şi apoi: «Iată de ce Festivalul Internaţional George Enescu este unic în lume. Bine spunea Ioan Holender că “Festivalul de la Salzburg va fi gelos”… Bucureştiul concurează serios Salzburgul şi, în domeniul strict muzical, îi “ia faţa” pe linia de sosire». Pe cine vrem să prostim? Consternant, nu?

În ultimul punct, nr. 8, al pledoariei sale, coordonatoarea comunicării Festivalului Enescu ne dă nişte informaţii numerotate a, b, c, d, şi e despre programul viitoarei ediţii, care nu intră decât în ordinea firească a oricărei manifestări de acest gen. Să ne oprim însă la episoadele 8a şi 8c. În episodul dintâi citim: “Iată câteva exemple concrete legate de promovarea tinerilor artişti: Nu mai puţin de 500 de artişti români vor fi prezenţi în ediţia 2015 a Festivalului Enescu”. Nu e nevoie de un spirit de observaţie ieşit din comun pentru a nota că în enunţ este vorba despre tineri artişti şi în exemplificare despre artişti români în general (500, cuprinzând formaţiile muzicale!). Articolul publicat de Ziarişti Online nu se referea la ansambluri, ci semnala sărăcia promovării tinerelor noastre talente excepţionale, care ar fi trebuit să fie larg promovate până acum, ceea ce nu a fost cazul, şi nu e doamna Oana Marinescu, mai mult ca sigur, în grad să ne spună că nu avem tineri “în măsură a se ridica la un nivel al performanţei artistice care să justifice selectarea în programul unui Festival Internaţional”. Doamnă Oana Marinescu care, la punctul 8c al emailului său, ne vorbeşte pompos despre opera Wozzeck, “considerată o lucrare de referinţă a secolului XX”, fără să fi aflat până acum că pe compozitor, prietenul lui George Enescu, nu-l cheamă Alen Berg, ci Alban Berg.

Cleopatra Pop

Ziaristi Online

Foto O. Marinescu: Facebook

FALSURILE lui Eugen Simion din volumul-maculatură “Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”. Dovezile lui Constantin Barbu: DOCUMENTELE încarcerării şi interdicţiei lui Eminescu şi Raportul medico-legal

$
0
0

Maladia lui Eminescu si Falsurile lui Eugen SimionEminescologul Constantin Barbu, discipol al filosofului Constantin Noica, ne explică în parte a treia a expunerii sale, de ce “Cartea publicată de doctorii lui Eugen Simion” – „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” – “se autodistruge prin câteva „chestii“”.

Citiţi şi: Academicianul Eugen Simion prins în flagrant la “Lupta de clasă”. O tentativă de reasasinare civilă a lui Eminescu îi obligă pe eminescologi să reacţioneze. Constantin Barbu: “Inchizitorul ramolit” (I)

Maladiile lui Eugen Simion. Constantin Barbu sare în apărarea lui Eminescu: “Eugen Simion – Inchizitorul ramolit” (II)

Nae Georgescu despre cartea lui Eugen Simion, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”: “Sute de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară şi omisiuni de ghilimele”

  1. Prima chestie ar fi că semnatarii nu sunt în chestie.
  2. A doua chestie este că academicienii nu știu limba română.
  3. A treia chestie, gravă, e că academicienii plagiază în această carte.
  4. A patra chestie, a lui Eugen Simion, este că îngrămădește în broșură două falsuri: 1. cererea către Prim-președinte, din Dosarul de interdicție 1568, din 1889; 2. Rapportul medico-legal semnat de doctorul „indescifrabil“.

Autorii articolelor nu cunosc epoca Eminescu. În special cauzele pentru care Maiorescu l-a internat în cămașă de forță pe Eminescu la Institutul Caritatea, în ziua de 28 iunie 1883 (Aurel Ioan Pop știe vag, dar nu poate să aprofundeze problemele Tratatului secret cu Austro-Ungaria). În chestiuni de neștiință a limbii române, voi da două exemple din Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda ̶ Mihai Eminescu. Repere biografice.

Primul exemplu. Scriu autorii: „Perioada petrecută de Eminescu la Timpul coincide cu manifestarea plenară a dragostei pentru Veronica Micle, deoarece soțul acesteia a murit în august 1879. Frenezia acestei relații, cu momente de fericire „dureroasă“ dar și de conflicte și rupturi inevitabile contribuie la șubrezirea sănătății poetului…“

Al doilea exemplu. Iar scriu autorii: „Imposibilitatea de a scrie poezii în timpul zilei, pregătirea gazetei răpindu-i tot timpul, îl determină să lucreze noaptea la proiectele sale poetice. Atât Slavici, care-l găzduia în 1882-1883, cât și nepotul acestuia Ioan Russu-Șirianu, surprind în memoriile lor momente când toată noaptea, îmbrăcat „în scurtucul său gros, mâncat de vreme“ făcea zgomot căutându-și o carte sau râșnindu-și cafeaua pentru a putea rămâne treaz.“ Dacă nu mi-ar fi milă de academicianul Eugen Simion, l-aș pune să-l caute pe Ioan Russu-Șirianu în 1883, în casa din strada Amzei nr. 6…

Violarea involuntară a limbii române depășește codul penal al inteligenței.

Dar, în afară de faptul că aca­demicienii nu știu istorie literară și nu știu nici limba română, mai și plagiază, precum „acad. Victor A. Voicu, membru titular al Academiei Române“, piesa de rezistență pe care miza bietul Eugen Simion care a reținut, încă din prefață, că mercurul provoacă „distensie abdominală și fla­tulantă“. Cum e posibil, Eugen Simion, să nu înțelegi din tragedia lui Eminescu decât flatulența? Biet cheno­doct Siomion! Ca pedeapsă pentru incultura academicienilor vom afișa plagiatul academicianului Victor A. Voicu. Acest academician plagiază în articolul A contribuit intoxicația iatrogenă cu mercur la patografia lui Eminescu? (publicat în broșura lui Eugen Simion, Maladia lui Eminescu, pag. 63-76) ceea ce scrisese Dr. Ion Nica în Eminescu. Structura somato-psihică (1972, pag. 225).

Iată plagiatul academicianului Victor A. Voicu, metalambanistul lui Eugen Simion:

Plagiat Voicu - Eugen Simion - Eminescu

Victor A. Voicu – A contribuit intoxicația iatrogenă cu mercur la patografia lui Eminescu?

(in Eugen Simion, Maladia lui Eminescu… pag. 64)

Voicu plagiază din cartea Dr. Ion Nica, apărută din 1972. Așadar desco­peririle Academiei lui Simion erau mult mai vechi, numai stalinistul de la Lupta de clasă nu aflase de ele. Iată pagina din Dr. Ion Nica de unde a plagiat metalam­banistul Voicu:

Plagiat Voicu - Eugen Simion - Eminescu 2

Dr. Ion Nica – Mihai Eminescu. Structura somato-psihică

(pag. 225)

Falsurile înghesuite de Eugen Simion la sfârșitul Maladiei lui Eminescu (la ideea lui Beliș) vor rămâne celebre în istoria prostiei românești. Despre ce este vorba? Cererea către Prim-Președinte (copiată de o mână anonimă după tran­scrierea defectuoasă a lui Aug. Z.N. Pop, cu lipsuri și alte erori), celebra cerere din Dosarul de interdicție 1568 / 1889, este dată ca o copie după originalul din dosar. Iată falsul din Maladia lui Eminescu (pag. 143):

Fals maladia lui Eminescu - Eugen Simion - Dosar Constantin Barbu
Am publicat cel dintâi, în facsimil color, după original, cele două dosare de interdicție ale lui Eminescu. Cel din 1883 și cel din 1889. Republicăm (pentru a cincea oară) coperta Dosarului 1568/1889 și fila, în facsimil color, după original, a cererii către Prim-Președinte împreună cu documentul în cauză, în contrapartidă faţă de cel prezentat de Eugen Simion în fals ca fiind original.

1989 - Incarcerarea lui Eminescu - Document - Const Barbu - Ziaristi Online Dosarul de Interdictie al lui Eminescu - Const Barbu - Ziaristi Online

Al doilea fals este „Raport medico-legal“ semnat de „dr. Suțu, dr. Petrescu, dr. Indescifrabil“. Iată falsul înghesuit de academicianul Eugen Simion (după ideea Beliș) în Maladia lui Eminescu (pag. 144-146). Aceeași mână anonimă, cuvinte lipsă, transcrieri eronate. În plus, cel de-al treilea doctor semnează „dr. Indesci­frabil“.

Fals Raport Medico Legal Eminescu - Eugen Simion 1

Fals Raport Medico Legal Eminescu - Eugen Simion 2

Fals Raport Medico Legal Eminescu - Eugen Simion 3

Republicăm, din Dosarul de inter­dicție 1568/1889, Raport medico-legal, în facsimil color după original.

Raport Medico Legal Eminescu - Dosar de Interdictie - Document Const Barbu - Ziaristi Online 1

Raport Medico Legal Eminescu - Dosar de Interdictie - Document Const Barbu - Ziaristi Online 2

Raport Medico Legal Eminescu - Dosar de Interdictie - Document Const Barbu - Ziaristi Online 3

Doctorii se numesc: Alexianu, Sutzu, Petrescu

Îi transcrie lui Eugen Simion, Beliș: Indescifrabil.

În istoria eminesco­logiei, catalulul indimen­ticabil Eugen Simion va semna: Indescifrabil.

Lui Eugen Simion, Eminescu i-ar fi dedicat o poezie anume:

Scrisori din Cordun

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrânețe
S-a întins pe criticale?

Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță ­-
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuță.

Pisicuță criticoasă,
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă.

Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei puté spune
Tot ce vrei ­- căci ș-așa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte -­
Pune-te de-nvață, dragă:
Nu știi carte, nu știi carte.

 

La bătrânețe, Simion, răspândacul kominternist, s-a pus pe criticale. Încă de pe vremea Luptei de clasă, ca discipol umil al lui Kemenov, îl confirmase deja pe Darwin.

După ce a pus mâna pe falusul realismului socialist, Simion nu și-a mai spălat curata labă.

Însă, ceva este indepingibil:

Sublimul Simion nu știe carte.

Și a te afla în treabă în eminesco­logie e pe­riculos. Foarte periculos!

ANEXE DOCUMENTARE

  1. Dr. Sutzu. [Autopsia lui] DOCUMENT OLOGRAF disponbil în volumul “Constantin Barbu – Eugen Simion, inchizitorul ramolit. Interviu realizat de Costin Creţu”, Editura Revers, Craiova, 2015 – Replica la volumul „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, Fundaţia Naţională pentru Stiinţă şi Artă, coordonator Eugen Simion

Mihail Eminescu

  1. Dr. Al. Tălășescu. Creerii lui Eminescu

Creerii lui Eminescu

De Dr. Al Tălăşescu.

În schiţa lui Caragiale „În Nirvana” pe care “Românul” de la 13/26 Iunie c. a publicat-o din nou după 24 ani de la prima ei apariţiune, ingeniosul scrutător al sufletelor pătimaşe descrie cu pana sa măiastră împrejurările în cari descoperise primele licăriri geniale ale lui Eminescu.

La moartea poetului, marele dramaturg îi făcea apoteoza adolescenței sale!

Nirvana!.., Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, căci sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele. Astăzi însă, când însuși Caragiale a plecat pe calea Nirvanei putea-va oare să regăsească în vecinica lui fericire acel cap de copil coborît din icoană? Ori va trebui să renege ce scrisese atunci cu toată credința sufletului său, exclamând: „Nu, nu, Eminescu nu se găseşte în Nirvana, sufletul lui cinstit și schilodit e încă tot un suflet pribeag lipsit de fericire!?

Nirvana este îndestularea perfectă a vieţii spirituale superioare, în aşa mod ca ea să poată trece în culmea fericirei direct la nemurire. S’a realizat oare aceasta binefacere superioară a lui Eminescu? Putut-a trece el oare în Nirvana fără să i se fi împlinit ceea ce dorea cu atâta ardoare în Variantele lui cari sunau ca un suprem cântec al lebedei:

„Mai am un singur dor:

In liniştea scrii

Să mă lăsați .să mor

La marginea Mării…”

 

sau:

„De-oi adormi curând

În noaptea uitării,

Să mă duceţi tăcând

La marginea mării…”

sau:

„Şi nime ‘n urma mea

Nu-mi plângă la creştet.

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să dea

În liniştea serii,

Să mă îngropaţi, pe când

Trec stoluri sburâud,

La marginea Mării.”

 

sau:

„Vor arde în preajma mea

Luminele ‘n dealuri

Izbind s’or frământa

Eternele valuri.

 

sau:

Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troeni cu drag

Aduceri aminte;

Ce n’or şti că privesc

O lume de patimi

Pe când liane cresc

Pe singurătate-mi..,”

 

De ce n’au căutat oare amicii şi admiratorii lui Eminescu să îndeplinească acest testament care caracterizează aşa de mult sufletul sbuciumat al marelui poet? Unde şi-a exprimat Eminescu dorinţa să vieţuiască pe malul Dunării la Galaţi d. ex. Pentru ce în loc să aibă un sarcofag măreţ ca al unui mare nemuritor al neamului românesc, şi pe sarcofag să zacă în eternă odihnă statuia lui dormindă, vecinic cugetătoare sub teiul sfânt, — el zace în cimiterul suprapopulat al Bucureştilor, în mijlocul acelora cari atât de mult îl mâhneau, între acei de cari aşa de mult fugea?

Până ce trăia se putea feri de ei. Acum însă când l-au închis spre eternitate între patru scânduri, când nici nu mai poate să-şi manifesteze nemulţumirea, este silit să stea necontenit în vecinătatea şi în societatea lumei care i-a cauzat moartea prematură.

N’ar fi oare cel mai sfânt act de pietate din parte-ne ca să îndeplinim dorinţa supremă, modesta cerinţa spre fericirea eternă, intrarea în Nirvana a sufletului îndurerat al poetului?

Atunci sufetul lui n’ar mai fi pribeag, recunoştinţa lui va fi complectă. Va repeta mereu:

„Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or trecui cu drag

Aduceri aminte !…”

El, nenorocitul poet al neamului românesc s’ar linişti sufleteşte şi cu dragoste ne va bine­cuvânta de acolo dintre stele unde îşi va lua loc d’asupra mormântului său. Realizând aceasta ultima lui dorinţă îl vom putea imagina şi noi pe Eminescu la Nirvana lui, în fericire vecinică cu figura blândă şi mereu meditatoare!…

Meditatoare? Peste putinţă! Lui Eminescu îi este închisa Nirvana! El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viaţă la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparţinea numai mie, ci era a întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aştepta la un aşa deznodământ fatal, ireparabil. Cum şi de ce? Nimeni nu ştia afară de cei de la Casa de Sănătate a doctorului Şuţu, unde îşi lâncezea ultimele licăriri de viață cu spiritul rătăcit.

În același timp duceam o viaţa retrasă de student într-un ungher ştiinţific al lumei celei mai realiste, lipsită de orice iluziune poetică. În fiecare zi rupeam fără milă petale din florile frumoase ale poeziei, cari îmi împodobiseră cu abundență zilele senine şi nouroase ale juneței mele. Ştiinţa anatomiei patologice şi a bacteriologiei adusă de curând la noi de profesorul Babeş ne entusiasma pentru cu totul altceva decât poezia. Ele deşteptau totuşi o stranie însufleţire pentru misteriile unei lumi necunoscute, pentru pătrunderea cu mintea, nu numai cu credinţa şi cu cugetul plin de speranţă în existența cea tainică de dincolo de mormânt într-un mod cu totul nou, înălţător.

Nu ştiam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeş, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’ca-l văd şi azi înaintea ochilor mei, deşi sunt ani de atunci. O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică si văzându-l aşa de neomenos secţionat m’am grăbit a-l putea aduce in stare stabilă pentru ştiinţă. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părţi sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum şi pentru estetica obiectului.

Aşadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neştiințific şi neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă şi am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă şi-l aşez cu precațiune
într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suţu şi-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului şi cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci şi patru de ani de atunci, dar de aşi vieţui tot atâtea secole, n’aş putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omeneşti, trezește în altar şi prăbuşeşte domul gigant al artei omeneşti, pe care l-au înălţat spre închinare științei supraomeneşti, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creştet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanţa nervoasa moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba româneasca, asupra celui care cu „Doina” lui deşteptase întreg neamul românesc “De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul şi indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaşte până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu. Ştiu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească faţă de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformaţiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de şanţuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.

Prof. Babeş ne-a atras atențiunea să fim discreţi asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltaţi să fi fost, eram studenți cari ne știm.. profesorii în special pe Dr.-ul Șuțu care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puţin ştiinţifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noştri, elevii profesorului Babeş, iar atitudinea neromânească ce reeşia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicina, mai puţini idealişti cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaştelor acestui martir al gândirei, al simţirei şi al idealului naţional românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – ţărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naştere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un şir de ani de studii superioare la Paris și în alte părţi, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.

Cine ştie ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarităţi patologice, mă va înţelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă şi martiră din Eminescu şi în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unii dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripţie. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.

Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceeace nu era nici a națiunei ci numai şi numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monştrii; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaşte.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul şi în acelaş timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochii căprui mari, visători; la multe nopţile sunt mai răcoroase şi visurile se confundă cu realitatea.

După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăşi între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omeneşti. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care ştia că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaş se îmbolnăvise de plearesie și era la spital, unde a şi murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomica banală şi care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru ştiinţă, la desfiinţat.

O pocăinţă şi o remuşcare de douăzeci şi patru de ani m’am decis în fine să mărturisesc azi pentru ce bietul Eminescu n’a putut trece de-a-dreptul în Nirvana. Bucăţica de creeri condamnata de mine între monştrii muzeului îşi luase calea pribegiei eterne să se unească odată atom cu atom la restul creerului cu care în întregime să intre în Nirvana.

Să-1 ajutam spre aceasta restituire!

Noi toţi cari l-am cunoscut, l-am cetit, l-am iubit, l-am admirat și-l mai admirăm, fiecare să îndreptăm partea sufletului nostru, care a împrumutat ceva din geniul lui Emineseu, spre «sarcofagul lui pe care să-1 așezăm acolo unde a dorit poetul, ca acolo
să-1 regăsească și partea pribeagă a sufletului ce reprezintă porţiunea mutilata a creerului său. Să complectăm de la noi ceiace soarta vitrega i-a răpit: să-i facem din sufletele noastre o „Nirvana naţională” imortalizându-l într’un sarcofag de marmoră cu statuie ce zace dormind ca să se împlinească elegia vieţii lui cea de pe urmă:

Va geme de patemi

Al mării aspru vânt

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi”.

Constanța, 17 iulie 1912

Sursa: Constantin Barbu / Exclusiv Ziaristi Online

Vedeţi şi: Adevarul despre EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Planul profesorului Constantin Barbu. EXCLUSIV Ziaristi Online

Eugen Simion în “Lupta de Clasă – Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn”. DOCUMENT PENTRU POSTERITATE

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs EminescuDespre Constantin Barbu

 

MARTIRII BASARABIEI. Cum a fost ucis înfăptuitorul Marii Uniri, “părintele naţionalismului din Basarabia”, Ioan Gh. Pelivan. DOCUMENTE CNSAS

$
0
0

Ioan Pelivan Foto Basarabia-Bucovina.Info via Dr. Ion Constantin si CNSAS25 ianuarie 2015. În urmă cu 61 de ani, într-o celulă sordidă şi supra-aglomerată din închisoarea ungurească Sighet, murea, măcinat de boli, bătăi şi inaniţie, la 78 de ani, un adevărat martir al Basarabiei şi unul dintre cei mai mari eroi necunoscuţi ai României: Ioan Gheorghe Pelivan. Cărţile de istorie ale bieţilor copii de azi uită să-l consemneze. Wikipedia e zgârcită, şi ea, cu biografia marelui român. Ioan (Ion) Pelivan: opt rânduri şi-atât. Ni se aminteşte că s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni) şi că a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903). A fost o personalitate politică importantă şi a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai tîrziu a fost deținut politic. S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954. Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România, ne mai spune Wikipedia. Doar atât? Infim, faţă de viaţă, activitatea, opera şi jertfa cutremurătoare şi continuă a militantului pentru România Mare! Nici măcar faptul că a fost primul ministru de Externe al Basarabiei şi apoi ministru al Justiţiei în Guvernul României nu se aminteşte.

Un erou uitat

Nici anul trecut, când s-au împlinit 60 de ani de la uciderea sa, nici anul acesta, din păcate, nici una din autorităţile României de azi, sau măcar ale Republicii Moldova, nu s-au obosit să-i omagieze viaţa şi moartea martirică. Poate doar în satul său natal, la băştina din Răzeni, unde a mai fost omagiat şi în 2009 (info) sau în 2012 (audio), când liceul local a primit numele marelui patriot. “Răzeni are o semnificaţie istorică aparte, care a dat poporului personalităţi de anvergură: Elena Alistrar – unica femeie din Sfatul Ţării,  Ion Inculeţ – intelectual, care a condus cu demnitate mai multe funcţii publice în cadrul Statului Unitar Român şi să nu uităm de Ion Pelivan, marele naţionalist şi patriot român. Om de referinţă în întreaga istorie a Unirii Basarabiei cu România. Aceste trei personalităţi conferă o importanţă specială comunei Răzeni. Aveţi onoarea de a studia în acest liceu, care poartă numele unui măreţ om al istoriei”, afirma Ion Constantin, doctor în istorie, la acel moment aniversar.

Nici autorităţile de la Bucureşti nu excelează în omagierea martirului: chiar dacă peste numai câteva luni, în noaptea de 5 spre 6 mai, se vor împlini 65 de ani de la arestarea sa, urmată de aruncarea familiei sale în stradă, nici pâna acum nu există vreo placă comemorativă pe fosta sa casa din strada Ion Luca Caragiale, la nr. 7 (view), unde acum îşi desfăşoară activitatea o Casă de licitaţii.

Portalul Basarabia-Bucovina.Info, alături de istorici şi cercetători ai Academiei Române şi ai Republicii Moldova, cu susţinerea CNSAS şi a Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău, îşi propune, până la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, să redea cât este posibil din această istorie neagră, încă ascunsă printre dosare prăfuite şi, de multe ori, rătăcite deliberat. Însoţim acest demers memorialistic cu un număr important de fotografii de epocă şi reproduceri ale unor documente, inclusiv ale Securităţii, pe care, în cazul de faţă, le publicăm în baza materialului nostru.

MARTIRII BASARABIEI, este doar unul dintre proiectele dedicate de comitetul nostru ad-hoc Centenarului Marii Uniri. Am început primul nostru episod cu un material al istoricului basarabean Mihai Taşcă, apreciat cu peste 600 de trimiteri în spaţiul reţelei Facebook: Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul naţional-unitar român, deportaţi în Gulagul sovietic. Continuăm azi cu prezentarea tragediei lui Ioan Pelivan, ucis de aceiaşi ocupanţi sovietici, dar pe teritoriul României, în cadrul operaţiunii NKVD de decapitare a elitelor politice şi naţionaliste începute prin arestările din “noaptea demnitarilor”, la care ne vom referi mai jos,  graţie studiilor şi documentele oferite cu generozitate de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru. Astfel, în baza materialului nostru veţi putea descărca două lucrări excepţionale despre viaţa şi moartea martirului pentru Basarabia, însumând în total peste 1000 de pagini. Sperăm ca astfel, măcar prin noi – “Noi prin noi”, după cum era dictonul Societăţii “Carpaţii” a lui Eminescu, marele luptător pentru cauza românească şi unirea tuturor românilor în hotarele “Daciei Mari” -, cele opt rânduri de pe Wikipedia să se mai înmulţească, spre luminarea celor mici şi celor mari, celor buni şi celor răi. Dar mai mult decât atât, sperăm ca generaţiile de ieri şi de azi, vitregite de istoria reală, să afle, măcar acum, despre obolul de sânge adus Marii Uniri, înainte dar şi, iată, după săvârşirea ei, când sovieticii au dovedit că exterminarea este metoda de acţiune împotriva tuturor celor care le stau în cale. A meritat jertfa? Cu siguranţă, da. Dacă nu pentru noi, care n-am reuşit în 25 de ani de libertate declarată să realizăm ce au făcut marii artizani ai Unirii sub ocupaţia a două imperii, măcar pentru generaţiile viitoare.

“Părintele naţionalismului din Basarabia”

Integral la Basarabia-Bucovina.Info

Viewing all 228 articles
Browse latest View live