Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Video: Roncea.Ro

Ziaristi Online vă urează La Mulţi Ani!

PREMIERĂ NAŢIONALĂ ŞI POATE CHIAR MONDIALĂ: ROMÂNCA Georgiana Elena NĂSTASE LUCREAZĂ PE O PLATFORMĂ MARINĂ DE FORAJ

“Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decat bărbaţii pentru a fi luate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.” – Charlotte Whittond (1896-1975), fost primar al oraşului Ottawa

Abstract:

There are countless examples of representatives of the fair sex who hold primacy in various fields, among them being many of our compatriots . We have , for example , the first female engineer , pilot, doctor , priest, spy , surgeon , lawyer , architect , officer , etc. , etc. , professions belonging to the complexity and daring men. The oil industry , where Romania has an experience of over 150 years and holds the capacity of a pioneer is what made possible for a Romanian engineer namely Georgiana Elena NĂSTASE graduate of the University of Oil and Gas , currently in the Master II Management Oil – Gas Industry and employee at Grup Servicii Petroliere (GSP ) Constanta, be the first female national and even worldwide female working on a drilling platform.

Rezumat:

Sunt nenumărate exemple de reprezentante ale sexului frumos care deţin întâietatea în diverse domenii, printre acestea numărându-se şi multe dintre compatrioatele noastre. Avem de exemplu, prima femeie inginer, pilot, medic, preot, spion, chirurg, avocat, arhitect,ofiţer, etc., etc., profesii care aparţin prin complexitate şi temeritate bărbaţilor. Industria petrolieră, cu o vechime de peste 150 de ani, în care România deţine pionieratul, este cea care a făcut posibilă ca o româncă, inginera Georgiana Elena NĂSTASE, absolventă a Universităţii de Petrol şi Gaze, actualmente în anul al II-lea la masteratul Management în industria de petrol-gaze şi angajată a Grup Servicii Petroliere(GSP) Constanţa, să fie prima reprezentantă feminină naţională şi chiar mondială, care lucrează pe o platformă de foraj marin.

Ca profesor universitar titular sau asociat la serie de universităţi militare şi civile, am avut în ultimii 10 ani de activitate, multe surprize dintre cele mai diverse privind motivaţiile, nivelul de pregatire, vârsta ori ocupaţiile cursanţilor (de la licenţă sau masterat).

O mare şi plăcută surpriză am avut-o în acest an universitar când, la cursul pe care-l predau în cadrul programului masteral Management în industria de petrol si gaze, trecând în revistă locul de muncă al cursanţilor am aflat că domnişoara Georgiana Elena NĂSTASE, absolventă a UPG Ploieşti, facultatea Ştiinţe economice 2011 şi TPP 2013, este angajata SC Grup Servicii Petroliere SA Constanţa şi efectuează un stagiu pe platforma petrolieră de foraj marin ORIZONT, în golful Mexic, platformă pe care fusesem şi eu în toamna anului 1987 când îndatoririle profesionale mi-au oferit şansa de a face un tur pe toate platformele marine din Marea Neagră: Saturn, Jupiter, Fortuna, Prometeu, Orizont, Gloria, etc.

Ca unul care cunosc viaţa dură a celor care lucrează în domeniul petrol şi gaze dar în mod special a celor de pe platformele de foraj marin, am fost uimit când am constatat că frumoasa şi eleganta domnişoară cursantă lucrează într-un loc considerat ca fiind exclusiv al bărbaţilor. Cred că la fel de plăcut surprinşi au fost şi colegii de grupă care au savurat scurta poveste a celei ce eu cred că este prima reprezentantă feminină româncă şi poate chiar din lume care munceşte pe o platformă de foraj marin, într-o zonă dintre cele mai dificile:golful Mexic.

Povestea domnişoarei inginer economist Georgiana NĂSTASE este scurtă dar edificatoare pentru o tânără care ştie ce vrea să realizeze în viaţă.

„M-am născut în oraşul Boldeşti-Scăieni judeţul Prahova şi am copilărit într-un loc unde pentru localnici, mirosul de petrol şi gaze era o normalitate. După terminarea liceului, am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe economice din Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti, specializarea Cibernetică, Statistică şi Managementul Informaţiilor între 2008-2011, apoi Facultatea de Tehnologia Petrolului, specializarea Ingineria şi protecţia mediului finalizată în 2013.

Între anii 2010-2012 am fost voluntar la Asociatia D3 Generatii Ploiesti, organizaţie non-profit, apoi referend la OMV Petrom (Exploatare şi Producţie) 2013 şi cadet la GSP Offshore Constanţa începând cu 01 februarie 2014. Din luna iulie a.c. lucrez pe platforma de foraj-marin Orizont a GSP OFFSHORE, Mexico City, Ciudadd del Carmen.”

Clar şi la obiect. Ulterior am mai aflat că a urmat mai multe cursuri de specializare, obţinând certificatul IWCF, nivel 2, că este cunoscâtoare a limbilor engleză, spaniolă şi franceză, că are abilităţi IT, carnet auto, etc., etc. dar cel mai mult că îi place ceea ce face şi vrea să devină expert în protecţia mediului pe platformele de foraj marin.

Pentru un profil al unui tânăr din zilele noastre cred că este mai mult decât surprinzător iar dacă este vorba de o tânără, atunci, cuvintele sunt de prisos. Totuşi, înainte de a trece în revistă câteva dintre femeile românce care au făcut şi fac cinste neamului românesc, nu pot sa nu-mi exprim admiraţia faţă de părinţii domnişoarei Georgiana care nu lucrează în petrol şi gaze pentru educaţia dată fiicei lor, faţă de UPG Ploieşti ca lăcaş de ştiinţă şi profesorii săi, faţă de vizionarii manageri ai GSP Constanţa ca au deschis o nouă cale de afirmare tinerilor şi nu în ultimul rând faţă de domnişoara inginer Georgiana NĂSTASE. BRAVO UPG, BRAVO GSP Constanta, BRAVO GEORGIANA! Succes şi mult noroc iar bunul Dumnezeu să te ocrotească în drumul temerar pe care ţi l-ai ales!

Când eşti contemporan cu tineri din generaţia Georgianei NĂSTASE(olimpici, inventatori, sportivi, militari, specialişti în cele mai diverse domenii, etc. ) care fac cinste României, nu poţi să nu realizezi că poporul roman are vână şi un viitor sigur iar afirmaţia marelui savant Henri COANDĂ (1886-1972) „… Ce noroc ar avea omenirea, dacă ar avea multe naţii care să-i fi adus faţă de numărul de locuitori atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani!”[2], bazată cu siguranţă şi pe cunoaşterea realizărilor conaţionalelor noastre:[3]

• Virginia Maria Andreescu–Haret (1894-1962) – prima femeie arhitect din lume
  •Ana Aslan (1897–1988) – a descoperit vitamina H3 (Gerovital), un produs geriatric brevetat în peste 30 de ţări
  •Clemansa Barberis–Plăcinteanu (1899–1986) – prima femeie compozitor de muzică de operă din România
  •Sarmiza Bilcescu (1867–1935) – prima femeie înscrisă la Facultatea de Drept din Pariş. Prima femeie avocat din Europa. Prima femeie din lume care a obţinut titlul de Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona
  •Smaranda Brăescu (1897–1948) – prima femeie cu brevet de pilot din România. •Gabriela Chaborski (1891–1936) – prima femeie conferenţiar din România
  •Irina Constanziu–Vlassopol (1900–1979) – prima femeie ofiţer din Marina Comercială Română
  •Maria Cuţarida Crătunescu (1857–1919) – prima femeie doctor în medicină (medic) din România
  •Cecilia Cutescu–Storck (1879–1969) – prima femeie profesor universitar în învăţământul de artă din Europa
  •Elena Densuşianu–Puşcariu (1875–1966) – prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România, prima femeie profesor de clinică de oftalmologie din lume
  •Smaranda Gheorghiu (1857–1944) – prima femeie care a călătorit spre Polul Nord.
  •Elena Ghika (Dora d’Istria) (1828–1888) – prima femeie care a urcat pe Mont Blanc.
  •Aurora Gruescu (1914–2005) – prima femeie inginer silvicultor din lume. Prima româncă intrată în Guinness Book.
  •Sofia Ionescu–Ogrezeanu (1920–2008) – prima femeie neurochirurg din lume.
  •Angela Lefterescu (1926–2007) – prima femeie căpitan de cursă lungă din Europa.
  •Eliza Leonida Zamfirescu (1887–1973) – prima femeie studentă a Academiei Regale Tehnice din Berlin. Prima femeie inginer din Europa.
  •Uca Maria Marinescu (n.1940) – prima româncă ce a ajuns în Antarctica.
  •Ştefănia Mărăcineanu (1882–1944) – adevărata descoperitoare a radioactivităţii artificiale.
  •Vera Myller (1880-1970) – prima femeie profesor universitar din România
  •Ella Negruzzi (1876–1949) – prima femeie avocat din România
  •Anna de Noailles (1876 – 1933) – prima femeie comandor al Legiunii de Onoare
  •Raluca Ripan (1894–1972) – prima femeie decan din România
  •Elena Stoenescu–Caragiani (1887–1929) – prima femeie aviator din România
  •Elena Teodorini (1857–1926) – prima solistă din România care a cântat pe scena teatrului Scala din Milano
  •Maria Teohari (1885–1975) – prima femeie astronom din România
  •Marta Trancu–Rainer (1875–1950) – prima femeie chirurg din România
  •Elena Văcărescu (1864–1947) – prima femeie din Academia Română
  •Luiza Zavloschi (1883–1967) – prima femeie primar din România

Şi lista ar putea continua cu prima femeie savant, zugrav ,cizmar, marinar, politician, paraşutist etc.,etc.

Bibliografie:

[1].http://issuu.com/upetrom/docs/gsp_-_site/33?e=1448701/8711952.

http://issuu.com/upetrom/docs/curierul_gsp_-_site/41?e=1448701/7479274

[2].M. Rizea; E.Rizea – Petrol, dezvoltare si (in)securitate, Ediţia a II-a, Editura SIPG Bucureşti, 2008.

[3]. https://www.google.com/?gws_rd=ssl#q=femei+celebre+din+lume

Sursa: Ziaristi Online

“Justiţia trebuie exercitată cu demnitate, respect şi sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic. În acelaşi timp, Justiţia se face cu respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor civile, inclusiv a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la imagine. Din acest punct de vedere, este de dorit ca CSM-ul şi Inspecţia Judiciară să ia atitudine, potrivit atribuţiilor legale, la modul cel mai serios ori de câte ori apar scurgeri nepermise de informaţii în presă (…)” - Klaus Iohannis *

Special pentru preşedintele României, Klaus Iohannis, revoltat de scurgerile în presă, prezentăm azi cazul unui cuplu de scurgători de informaţii cu caracter confidenţial şi protecţie secretizată din Ministerul Justiţiei: consilierul său pentru relaţiile cu societatea civilă, Andrei Muraru, şi fratele său, Alexandru Muraru, fost consilier al condamnatului penal Tudor Chiuariu.

Actualul consilier prezidenţial Andrei Muraru, fost bursier al Colegiului Noua Europă şi al Muzeul Holocaustului şi mândru conferenţiar pentru Rotary Club – Iaşi, a fost toată viaţa lui consilier. La vreo 23 de anişori a devenit, direct de pe băncile şcolii, “Consilier Relaţii Externe, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, Departamentul Relaţii Externe şi Integrare Europeană”. Apoi a început, chipurile, să-l consilieze pe primul ministru al României, nefastul şi necoptul Călin Popescu Tăriceanu. În ce probleme, mister…  De la Palatul Victoria a ajuns consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României, Dorin Dobrincu, personaj instalat ilegal de către Vladimir Tismăneanu şi menţinut ilegitim în funcţie prin trafic de influenţă exercitat de Vladimir Tismăneanu, Emil Boc şi Traian Băsescu asupra ministrului de Interne Dan Nica (apropo, Parchetul General şi DNA: acum nu mai funcţionează imunitatea). În final, Dobrincu a fost dat afară de la Arhive, aşa cum merita, consilierul său reuşind astfel performanţa ca, după ce a primit un şut în dos să facă, totuşi, un pas înainte. Aşa că de la consiliat a săltat, la cererea lui Crin Antonescu către Victor Ponta, în funcţia de director al ICCMER. Din această poziţie a reuşit performanţa de a deveni el însuşi o bulă neagră în Raportul SUA privind drepturile omului în România (pag 11), pentru “calităţile” sale deosebite înregistrate de Departamentul de Stat al SUA: “ţipete, urlete, injurii la adresa colegilor, investigaţii abuzive, birocraţie absurdă”, şamd.

Geamănul Alexandru Muraru, un CV Tudor al găştii Chiuariu – Fenechiu – Adomniţei

De menţionat că, în toată această perioadă Andrei Muraru a fost consilier pe probleme ideologice al organizaţiei de extremă-stânga Miliţia Spirituală şi consilier personal al celebrului puşcăriaş Relu Fenechiu. În paralalel, fratele său geamăn, Alexandru Muraru, îl seconda ca consilier al condamnatului penal Tudor Chiuariu, la Ministerul Justiţiei, infractor în favoarea căruia a declanşat un scandal de presă după ce a atacat-o sălbatic pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna Livia Stanciu. După cum informa Reporter Virtual, Grigore Cartianu, Ombudsman-ul Grupului „Adevărul”, a luat atunci o poziţie categorică faţă de acest atac abject: „Am citit la rubrica Blogurile Adevărul un text absolut descalificant, semnat de dl. Alexandru Muraru. Textul pare scris de C. V. Tudor, în anii săi de glorie imundă, sau de tandemul Mihai Gâdea-Mircea Badea, contemporanii noştri (…) O producţie „gazetărească” precum comentariul d-lui Alexandru Muraru este inacceptabilă, prin limbaj şi rea-credinţă, chiar şi dacă ar reprezenta opinia sinceră şi dezinteresată a autorului său”, afirma Grigore Cartianu. Poziția integrală a grupului „Adevărul” și cea a lui Grigore Cartianu, aici.

Alexandru Muraru a mai fost de vreo două ori consilier al preşedintelui Consiliului Judeţean Iaşi, Cristian Adomniţei, apoi băgat pe sub pielea lui Daniel Barbu, la Ministerul Culturii, pentru a deveni, pe aceleaşi pile relufenechiene, director al Institutului Naţional al Patrimoniului, post cu mize de zeci de milioane de euro. Pe lângă funcţia de consilier (sovietic?) de la Cotroceni, fratele Andrei Muraru mai ocupă şi un fotoliu călduţ de membru în Consiliul de Administraţie al TVR, pentru ca, în tandem informativ, geamănul acestuia, Alexandru Muraru, să ocupe un loc în Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Probabil ca merit pentru “deontologia” care a dus la ejectarea sa de pe platforma cotidianului “Adevărul”.

Tandemul penal al “miliţienilor spirituali” Muraru faţă cu profesorul de drept Corneliu Turianu

Tot în tandem, dar de data aceasta penal, cei doi fraţi gemeni sunt cercetaţi de organele de anchetă pentru furt de documente cu protecţie de secretizare din Ministerul Justiţiei şi folosirea lor pentru şantaj personal şi calomnie publică, inclusiv la TVR, în încercarea lui Andrei Muraru de a-şi instala fratele la CNSAS prin înscenarea unui caz de presă şi atacarea nefondată a secretarului Colegiului CNSAS, profesorul de drept Corneliu Turianu.

La 30.03.2012, tovarăşii celor doi Murari anunţau cu elan revoluţionar: “Asociaţia Civică Miliţia Spirituală solicită demiterea din funcţia de secretar al Colegiului CNSAS a lui Corneliu Turianu, fost secretar de partid, propagandist comunist şi absolvent al şcolii de partid.” Afirmaţia era susţinută de Andrei Muraru, care, invitat fiind la TVR pentru a expune cazul, fără a se solicita însă şi opinia celui acuzat, a fluturat Dosarul de cadre al lui Corneliu Turianu, ameninţând cu noi dezvăluiri. În replică, Corneliu Turianu a declarat ca isi da demisia de la CNSAS dar cu o singura conditie: ca Andrei Muraru, membrul organizatiei anarhiste de extrema stanga Militia Spirituala, ajuns sefut la IICCMER, sa dovedeasca ca a fost secretar PCR.

În paralel, secretarul Colegiului CNSAS l-a dat în judecată pe directoraşul cel viteaz de la IICCMER. După ce a fugit de instanţă, Andrei Muraru şi-a trimis ca apărător un “avocat cu talent clovincesc”, după cum a afirmat Corneliu Turianu: generalul de mucava Dan Voinea. Instanţa de fond nu a fost tocmai favorabilă actualului consilier prezidenţial, după cum surprinde şi Gândeşte.org: „Pârâtul Andrei Muraru a transmis cu titlu de informații reale și necontestate elemente de fapt, care fie nu sunt decât simple speculații (caracterul lucrării publicat de reclamant), fie sunt informații fără o bază factuală concretă oferită cititorilor”, se afirmă în documentele procesului, arătându-se şi că „acesta (pârâtul) nu doar că a prefigurat efectul defăimător al scrierilor sale, dar în mod evident l-a și urmărit.” Soluţia primei instanţe AICI şi un interviu cu profesorul Corneliu Turianu despre condamnarea lui Andrei Muraru AICI.

Corpul de Control reclamă penal “săvârşirea infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi neglijenţă în serviciu”

Mergând pe firul cazului, profesorul Turianu a solicitat Ministerului Justiţiei să-i identifice Dosarul de cadre, aşa numita Mapă profesională, în Arhiva ministerului. Surpriza nu s-a lăsat aşteptată: Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, împreună cu alte 17 Dosare în original, a fost subtilizată, după cum a demonstrat ancheta organelor speciale de investigaţii, chiar de către Alexandru Muraru. Pentru depistarea făptuitorilor s-a constituit o echipă a Corpului de Control a Ministerului Justiţiei care a eliberat Raportul Nr 90826/650/2012 privind “aspectul săvârşirii infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi neglijenţă în serviciu, prevăzute şi pedepsite de Art 242 şi Art 249 din Codul Penal”. Rezultatele anchetei Corpului de Control au contrazis declaraţiile mincinoase date de Alexandru Muraru în faţa autorităţilor specializate. Cercetarea penală este în curs, după ce organele au încercat să o închidă, sub un pretext demonstrat de profesorul Turianu ca fiind fals.

Pedeapsă până la 10 ani de închisoare

La cererea noastră, profesorul de drept Corneliu Turianu ne-a edificat: “Rezolutia de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului a stabilit în mod corect care sunt făptuitorii: Alexandru Muraru şi Tudor Chiuariu, cât şi vinovăţia acestora. Neînceperea urmăririi penale s-a dispus nu pentru că aceştia ar fi nevinovaţi, ci pentru că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie pentru răspunderea penală, ceea ce este cu totul greşit.  Motiv pentru care am atacat la Parchet la finalul anului trecut rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, demonstrând că, în mod eronat, procurorul de caz a aplicat regulile privind prescripţia în materie civilă. Altfel spus, procurorul a omis să observe că făptuitorul Alexandru Muraru, consilier la acea vreme al ministrului Chiuariu, avea calitatea de funcţionar public prevazută de Codul penal, ceea ce constituie o agravantă a infracţiunii respective şi atrage majorarea pedepsei cu un an de zile, respectiv la 6 ani închisoare. În acelaşi timp, ţinând cont ca Dosarul profesional conţine informaţii confidenţiale, se aplică şi Art 249, aliniat 2 din Codul Penal, care prevede o pedeapsă de la până la 10 ani de închisoare. Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru fapte ce atrag pedepse mai mari de 5 ani închisoare este de 8 ani (iar nu de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăseşte 5 ani).”

Chiuariu ar putea înfunda puşcăria pe mâna fraţilor Muraru

Consultând litera legii, am aflat că, potrivit Codului Penal în vigoare la data infracţiunii, la ART. 145 se arată că “Prin termenul “public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Iar ART. 146 stabileşte   Consecinţele deosebit de grave astfel: “Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.“. ART. 147 arătând că “Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. Prin “funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.” Aşadar, atât Alexandru Muraru cât şi şeful său, Tudor Chiuariu, dacă este găsit răspunzător de activitatea infracţională săvârşită în numele său direct – potrivit anchetei -, sunt pasibili de pedeapsa cu închisoare, urmând să se stabilească şi gradul lui Andrei Muraru de complicitate sau chiar de instigare a faptei.

După cum se ştie, Chiuariu a fost condamnat definitiv, dar cu suspendare, în Dosarul Poştei Române. Dacă însă va fi din nou condamnat penal, atunci va primi şi cei trei ani şi jumătate din condamnarea cu suspendare.

Andrei Muraru, struţo-cămila prezidenţial-monarhistă

Iar în ceea ce-l priveşte pe Klaus Iohannis, şeful agitatorului Andrei Muraru, ne întrebam cum poate reprezenta instituţia prezidenţială acest consilier al său care susţine “cu toată forţa” Monarhia? Într-un interviu pentru Gândul, realizat anul trecut, la întrebarea dacă “ar fi gata să contribuie la revenirea la monarhiei” Muraru spune fără să ezite “Da!”. “M-aş implica cu toată forţa la un asemenea proiect, evident în măsura în care ar exista o voinţă cât mai pronunţată a românilor. M-aş implica pentru că eu cred cu tărie în această formă de guvernământ şi pentru că i-ar aduce beneficii certe României, mai ales în situaţia în care ţara se regăseşte astăzi”. Un consilier prezidenţial monarhist chiar nu s-a mai văzut până acum…

(*) Semnalat de MAKE în articolul din BURSA “FUGIND DE DRACU’, AM DAT DE TATĂL DOMNIEI SALE: Klaustrarea presei”

Portalul Ziaristi Online a obţinut Documentele cazului:

Cu puţin timp în urmă, artistul Florin Rostariu, cunoscut mai ales utilizatorilor de Facebook prin pagina sa, ColoRostariu, a colorat o fotografie primită prin poşta electronică la o calitate destul de slabă, care l-ar fi înfăţişat pe Mihai Eminescu, potrivit expeditorului, un anume Steve Gurrey. Într-adevăr, din fotografia îmbunătăţită prin colorare de Florin Rostariu, un tânăr frumos, care aduce cu Eminescu, priveşte spre zări. Dar este el Eminescu? Dacă da, am putea vorbi de o a cincea fotografie care să se adauge la cele patru certe, ce reflectă trecerea prin viaţă a Românului Absolut.

Analizând situaţia cu Florin Rostariu acesta a avut amabilitatea să ne trimită şi foto-comparaţiile antropometrice pe care le-a făcut şi pe care le puteţi vedea mai jos. Graficianul, deşi pare convins, şi-a menţinut, totuşi, o foarte mică rezervă, afirmând că este “presupus a fi Mihai Eminescu pe când avea 22 de ani”, pentru a sublinia apoi: “Vreau să precizez că urechea este o dovadă de necontestat în comparaţia cu mai bătrânul Mihai Eminescu. Nici măcar gemenii nu au urechile identice! Am gasit opt asemanari perfecte care m-au făcut sigur că acest portret este al lui Mihai Eminescu!”

Pentru a ne lămuri mai bine l-am consultat şi pe eminescologul Nae Georgescu, fost bibliotecar la Academia Română şi autorul monumentalei lucrări de reconstituire a “Poesiilor” lui Mihai Eminescu, care tocmai contestase o altă fotografie ce l-ar fi reprezentat pe Eminescu, expediată de un anume Shamir Lustig (foto alăturat).

Iată ce ne-a declarat reputatul eminescolog: “Orice expertiză de acest fel se face cu obiectul în faţă. Interesează materialul, dar şi înscrisurile. Doar imagini – asta aminteşte de Nastratin Hogea care şedea lângă o gogoşerie şi negustorul i-a cerut bani pentru că nu se mai sătura privind şi savurând mirosul. Nastratin a scos banii din pungă, i-a zornăit prin faţa negustorului – şi i-a replicat: La miros de gogoşi plătesc cu zornăit de arginţi. La prima vedere, tânărul din noua fotografie pare tern, nu are foc în priviri, nu are ideal. Fruntea nu este lată, gâtul este scurt, părul nu este negru pana corbului, îmbinarea sprâncenelor nu se potriveşte cu cea din portretele canonice. Altfel, în 1872 Eminescu era la Viena şi la Berlin, dar se ştie că el călătorea mult şi nu prea lipsea, de sărbători, de acasă sau de la Cernăuţi, unde avea rude şi prieteni. Este posibil să se fi fotografiat la Cernăuţi în 1872 – dar .. cu chipul său.
Mare importanţă are provenienţa fotografiei: în ce împrejurări a fost găsită, la cine s-a păstrat, unde, etc. Dar, repet, obiectul trebuie analizat de visu.”

Cum n-avem posibilitatea aceasta ne mărginim la a lansa, totuşi, spre lumea specialiştilor, spre corecta evaluare, la 165 de ani de la naştere, şi această nouă imagine ce se presupune a-i aparţine marelui nostru înaintaş, jurnalistul, poetul, scriitorul, economistul, geopoliticianul şi gânditorul naţionalist Mihai Eminescu. (V.R.)

Sursa: Ziaristi Online

INEDIT – Eminescu decriptat de generalul Ilie Torsan by ZiaristiOnlineTV

Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu, Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).

Despre toate acestea şi multe altele puteţi afla chiar de la generalul Ilie Torsan, care a acordat un video-interviu portalului Ziaristi Online, în exclusivitate.

Documentare extrasă din articolul “Juramantul lui Ion Creanga nu este masonic“:

Matematicianul şi profesorul de criptologie cu grad de general de brigadă Ilie Torsan, relevă într-o demonstraţie ştiinţifică exemplară codul folosit de Eminescu pentru a arată că ştie cine sunt cei care îl “sacrifică”.

La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoarã”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”

Ei bine, specialistul serviciilor secrete româneşti Ilie Torsan decriptează fraza pe baza unui cod folosit şi în cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care îţi dă fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul” şi, în acelaşi timp, “O ştiu!”. Iata cheia spartă:

Citiţi şi: A fost Eminescu asasinat de masoni? Din misterele si secretele vietii si mortii Romanului Absolut si razboiul de ieri si azi contra si pentru Eminescu. VIDEO/ FOTO/ DOCUMENTE INEDITE

Două lucrări ale Profesorului Ilie Torsan despre Eminescu via Roncea.Ro şi Ziaristi Online:

ILIE TORSAN Investigatie Criptologica by Dan Toma Dulciu

Ilie Torsan Mihai Eminescu Documente….si Enigmele lor. by Dan Toma Dulciu

Amintire de Famiglie

“Gemenii secreţi ai lui Fenechiu“. Aşa au fost porecliţi de presa locală din Iaşi fraţii Andrei şi Alexandru Muraru, protejaţii baronului Relu Fenechiu şi şpăgarului Tudor Chiuariu, cunoscuţi infractori penali, unul deja puşcăriaş, altul pregătindu-şi valiza, după ce DNA a descoperit în Ancheta Retrocedărilor frauduloase două noi şpăgi solicitate de acesta, în valoare de numai 5 500 000 de euro.

Pentru fostul ministru al Justiţiei, Alexandru Muraru a ales să-i sară la beregata doamnei Livia Stanciu, preşedinta ICCJ, într-un articol pentru care a fost dat afară de pe platforma blogurilor Adevărul.

“Inacceptabilul derapaj a avut loc în textul intitulat „O înfrângere cât o generaţie umilită: Tudor Chiuariu“, text publicat în data de 31 ianuarie 2014. Redacţia Adevărul îşi asumă prezenţa acestui text în secţiunea sa de Bloguri, dar consideră că domnul Muraru a folosit spaţiul public oferit prin blogul său de pe adevarul.ro în interes personal”, scriau editorii Adevărul.

Muraru îl considera pe infractorul Chiuariu – zis Al Şpagone – drept un fel de geniu al Justiţiei, “onest”, “competent”, “profesionist”, şamd. Un adevărat profesionist, după cum s-a văzut: profesionist al şpăgii. “Dincolo de penibila apărare făcută unui infractor dovedit, cu fapte săvârşite chiar din postura de ministru al Justiţiei, autorul se remarcă printr-un atac violent la adresa unui stâlp al sistemului de Justiţie: preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, afirma ziarul Adevărul, cerându-şi scuze cititorilor săi pentru acest atac imund. Pentru acestea şi multe altele astăzi, Alexandru Muraru, cârtiţa lui Fenechiu şi Chiuariu, este membru al Consiliului de Administraţie al Radioului Public (!) în timp ce fratele său şi-a săpat un loc călduţ în Consiliul de Adminstraţie al TVR. “C-aşa-i în tenis!”

La capitolul “multe altele” se adaugă şi un furt calificat de documente secrete din Ministerul Justiţiei – pe când era consilierul personal al lui Chiuariu -, cu scop de şantaj, după cum relevă profesorul Corneliu Turianu, înfăptuit de fratele său geamăn, Andrei Muraru, în prezent consilier pentru relaţia cu societatea civilă al preşedintelui Klaus Iohannis. Se pune, desigur, problema: care societate civilă? Dacă este vorba, pe lângă asociaţia “Miliţia Spirituală”, de la care se revendică, şi de oengiştii de la PMSI (*), atunci poate ar fi cazul să intervină DNA.

Pentru că tot DNA a surprins furtul de documente secrete din Ministerul de Interne, soldat cu arestarea a doi complici. Cităm din ordonanţa DNA: “Suspecta Popa-Mocanu Ingrid-Luciana, în calitate de consilier al ministrului Afacerilor Interne, i-a permis accesul suspectului Șova Mihai la documente care conțineau informații nedestinate publicității și la care acesta nu avea acces, conform atribuțiilor de serviciu, pe care cei doi, ulterior, le-au fotocopiat în scopul obținerii unor foloase necuvenite.”

Exact acesta este şi cazul celor doi gemeni Andrei şi Alexandru Muraru, cârtiţele lui Fenechiu şi Chiuariu, după cum reiese din sesizarea înaintată Parchetului de secretarul Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu, pe care o prezentăm mai jos, aşa cum am obţinut-o prin mijloace specifice. Mâine veţi afla ce-i paşte pe cei doi gemeni, dintr-un alt document interceptat de redacţia noastră. (Z.O.)

(Va urma)

(*) Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi

DOMNULE PRIM-PROCUROR,

Subsemnatul CORNELIU TURIANU, domiciliat în Bucureşti, sector 1, vă supun atenţiei următoarele precizări referitoare la plângerea mea, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, sub numărul 12807/P/2014, împotriva numitului MURARU DAN-ANDREI (cu domiciliul în Bucureşti, str. Precupeţii Vechi nr.65, bl.FG, et.4, ap.12, sector 3), înaintată de dvs. Secţiei 17 Poliţie în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.259 n.c.p. (Anexa 1):

În realitate, faptele comise de MURARU DAN-ANDREI întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj şi, prin urmare, vă rog să dispuneţi trimiterea plângerii Secţiei 17 Poliţie în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.207 alin.1 si 2 n.c.p.

Vă reamintesc că, ulterior depunerii plângerii înregistrate sub nr.12807/P/2014, la cererea mea, Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 5 Bucureşti mi-a comunicat rezoluţia din 10.12.2013 (Anexa 2) privind pe MURARU IULIAN-ALEXANDRU, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.242 alin.1 Cod penal (actualul art.259). De reţinut că neînceperea urmăririi penale nu s-a datorat stabilirii nevinovăţiei făptuitorului MURARU IULIAN-ALEXANDRU, ci aşa-zisei incidenţe a cazului de nepedepsire prevăzut de art.10 lit.g C.proc.pen.

Concret, Secţia 17 Poliţie a stabilit că „în registru apare menţiunea că dosarele în cauză (17 dosare profesionale-n.n.) au fost scoase din arhivă la data de 17.10.2007 şi înaintate consilierului MURARU ALEXANDRU…” „acestea au fost solicitate telefonic de către consilierul ministrului MURARU ALEXANDRU, i-au fost puse la dispoziţie de către M.V.” „Deşi i-a solicitat să semneze în registru pentru primirea acestora, acesta i-a spus că nu are timp însă dosarele îi vor fi returnate imediat după ce vor fi consultate de către ministru” (Tudor Chiuariu-n.n.); „până la această dată dosarele nefiindu-i restituite de către MURARU ALEXANDRU”.

Subliniez că la data sustragerii celor 17 dosare profesionale, inclusiv al meu, MURARU ALEXANDRU avea calitatea de „funcţionar public” prevăzută de art.147 Cod penal.

Aşadar, MURARU DAN-ANDREI este cel care a săvârşit infracţiunea de şantaj prevăzută şi pedepsită de art.207 alin.(1) si (2) n.c.p., urmărind ca prin ameninţarea subsemnatului cu darea în vileag a unei fapte imaginare, compromiţătoare pentru mine, pretins existentă în dosarul meu profesional sustras de fratele său geamăn MURARU ALEXANDRU-IULIAN, să mă constrângă să demisionez din Colegiul CNSAS în favoarea numirii pe aceeaşi funcţie a fratelui său geamăn (prin intermediul P.N.L., ai căror membrii sunt ambii fraţi gemeni, precum şi ministrul Chiuariu – Anexa 3).

Astfel, actele respective au fost comentate iniţial de MURARU DAN-ANDREI în articolul „Simularea purificării. Lustraţie şi iluzie” din ziarul Observatorul Cultural.

De asemenea, anterior primului termen de judecată, aceste documente au fost prezentate şi comentate de către MURARU ANDREI-DAN într-o emisiune de ştiri pe postul naţional de televiziune.

Apoi, cum arătam în plângerea mea, MURARU ANDREI-DAN a fost cel care a depus la instanţa civilă acte din dosarul meu profesional, sustras în întregime de fratele său geamăn (Anexa 4).

Precizez că accesul la aceste dosare profesionale, care conţin documente cu protecţie de secretizare, este permis titularilor în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În acest sens, prin Sentinţa civilă nr. 2850/28.10.2008, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că aceste dosare care consemnează evoluţia profesională a unui magistrat nu reprezintă informaţii de interes public, ci conţin date personale, confidenţiale, consfinţite ca atare de dispoziţiile legale cu caracter special cuprinse în statutul judecătorilor şi procurorilor (Anexa 5).

Menţionez că nici până în ziua de azi dosarul nu este recuperat, iar eu nu îl pot consulta spre a verifica autenticitatea actelor folosite de MURARU DAN-ANDREI pentru şantaj comparativ cu originalele aflate în dosarul profesional.

Anexez în copie cele 5 anexe menţionate în motivarea plângerii.

Prof. univ. dr. Corneliu Turianu

DOMNULUI PRIM-PROCUROR AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA SECTOR 5 BUCUREŞTI

Facsimilele şi alte documente despre caz, mai jos:

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru. CAZUL TURIANU vs MILIŢIA SPIRITUALĂ

EXCLUSIV: Consilierul lui Klaus Iohannis, Andrei Muraru, ideolog al “Miliţiei spirituale”, în proces cu secretarul CNSAS Corneliu Turianu, are fratele, Alexandru Muraru, cercetat pentru furt de acte din Ministerul Justiţiei

Amintire de Famiglie

În continuarea articolului Consilierul lui Iohannis, Andrei Muraru, cercetat pentru şantaj, instigare şi complicitate la furt de documente secrete. Profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS l-a prins cu documentele (1) », publicăm astăzi demersurile profesorului Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, de demantelare a nodurilor unei reţele de tip mafiot:

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul CORNELIU TURIANU, domiciliat în Bucureşti, sector 1, în temeiul art.340 n.c.p.p., formulez prezenta plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă prin Ordonanţa nr. 1953/II-2/2014 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti

La data de 06.11.2012, Corpul de Control al Ministrului Justiţiei a sesizat „in rem” Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti cu privire la faptul că, în urma controlului efectuat în perioada 21.09. – 19.10.2012 de către inspectorii desemnaţi din cadrul Corpului de Control al Ministrului la Direcţia Resurse Umane şi la Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Ministerului Justiţiei, s-a constatat dispariţia din arhiva centrală a instituţiei a unui număr de 17 dosare profesionale, printre care şi dosarul meu profesional, deşi acestea figurau înregistrate într-un registru de depozit multianual, constituit începând cu anul 1999.

La data de 10.12.2014, urmare a cererii mele, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti mi-a trimis copie a Rezoluţiei nr.11501/P/2012 din data de 10.12.2013, împreună cu referatul întocmit de organele de poliţie. (Anexa 1)

Cercetările au fost efectuate de Secţia 17 Poliţie, care „a stabilit că în registru apare menţiunea că dosarele în cauză au fost scoase din arhivă la data de 17.10.2007 şi înaintate consilierului MURARU ALEXANDRU (…) Cu această ocazie au fost identificate două înscrisuri olografe tip „bilet” ataşate registrului prin capsare, în care sunt enumerate sub formă de listă mai multe dosare profesionale identificate prin numele magistratului şi numărul de arhivă al dosarului, listă însoţită de menţiunea „dl MURARU ALEXANDRU, consilier personal la Dir. Comunicare, având menţionată data de 17.10.2007 (…) Referitor la dosarele de personal a căror lipsă a fost constată din arhivă, Gădăleanu Maria declară că potrivit unor uzanţe neoficiale, acestea au fost solicitate telefonic de către consilierul ministrului MURARU ALEXANDRU, i-au fost puse la dispoziţie de către Marinescu Valjean, au fost menţionate în registru de arhivă după care s-a deplasat la et.1 al instituţiei, în biroul lui MURARU ALEXANDRU IULIAN căruia i le-a înmânat (…) Deşi i-a solicitat să semneze în registru pentru primirea acestora, acesta i-a spus că nu are timp însă dosarele îi vor fi returnate imediat ce vor fi consultate de către ministru (Tudor Chiariu – n.n.) (…) până la această dată dosarele nefiindu-i restituite de către MURARU ALEXANDRU (subl.n.)”

În final însă, organul de cercetare penală constată că, la data de 17.10.2007, MURARU IULIAN-ALEXANDRU nu avea calitatea de funcţionar public în cadrul Ministerului Justiţiei, potrivit prevederilor art.6 lit. a si b raportat la art.2 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi, pe cale de consecinţă, la data de 17.10.2012 s-au împlinit termenul de prescripţie pentru comiterea infracţiunii prev şi ped de art.242 alin.1 Cod penal.

Examinând actele premergătoare efectuate în cauză şi preluând motivarea că făptuitorul nu ar avea calitatea de funcţionar public, procurorul Florea Stoian Andreia dispune prin Rezoluţia din 10.12.2013 neînceperea urmăririi penale faţă de MURARU IULIAN-ALEXANDRU sub aspectul săvârşirii infr.prev.de art.242 alin.1 C.p.

Impotriva acestei Rezoluţii am formulat plângere, invederând că noţiunea de „funcţionar public” la care se face referire în art.242 C.p. este cea definită de chiar Codul penal în art.147, respectiv: „Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145” şi nicidecum definiţia funcţionarului din Statutul funcţionarilor publici.

Pornind de la definiţia dată de Codul penal, în speţă este incident art.242 alin.3 Cod penal, anume: „Dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an”. Deci pedeapsa este în acest caz este de maxim 6 ani. Pe cale de consecinţă, aplicând art.122 alin.1 lit.c, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani. Aşadar, se impunea dispunerea începerii urmăririi penale împotriva consilierului MURARU ALEXANDRU-IULIAN sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.242 alin.3 Cod penal.

Primul-procuror însă, prin Ordonanţa nr.1953/II-2/2014 din 06.01.2015, contrar procurorului de caz deşi constată că numitul Muraru Iulian-Alexandru avea la data de 17.10.2007 calitatea de funcţionar public, în conformitate cu dispoziţiile art.147 Cod penal, fiind angajat în cadrul Ministerului Justiţiei în calitate de consilier al ministrului Justiţiei, omite să schimbe calificarea în art.242 alin.3 Cod penal, sustragere de înscrisuri în formă calificată (şi nu art.242 alin.2 care se referă la fapta de distrugere din culpă săvârşită eventual de Gădăleanu Maria).

Ca şi cum nu ar fi fost suficientă această „omisiune” a încadrării corecte a faptei săvârşite de Muraru Alexandru-Iulian, primul-procuror susţine că din probele aflate la dosarul cauzei „nu a rezultat dincolo de o îndoială rezonabilă condiţia ca autorul faptei să se fi aflat în momentul comiterii acesteia în exercitarea atribuţiilor de serviciu”. Cu alte cuvinte, când Muraru Alexandru, în calitate de consilier al ministrului Tudor Chiuariu, a solicitat dosarele ce i-au fost aduse în birou (şi pe care nu le-a returnat spunând ca „vor fi returnate imediat ce vor fi consultate de către ministru”), cei doi – consilierul personal şi ministrul – se aflau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu??? Atunci, în ce calitate au cerut şi li s-au dat respectivele dosare, care, potrivit dispoziţiilor art.42 alin.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, consacră caracterul confidenţial al datelor din dosarul profesional şi permit doar titularilor accesul la propriul dosar profesional??? Or, rezultă fără putinţă de tăgadă că respectivele dosare profesionale, deşi nu conţin informaţii de interes public, au fost sustrase de consilierul MURARU ALEXANDRU-IULIAN, cu complicitatea ministrului T. Chiuariu, tocmai în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aceştia folosindu-se abuziv de funcţiile lor la acea dată în cadrul Ministerului Justiţiei.

Primul-procuror mai susţine că „în urma cercetărilor efectuate în cauză nu au fost identificate documente arhivistice care să ateste traseul urmat de acestea (dosare sustrase-n.n.)”. Ba există, „cele două înscrisuri olografe tip bilet” şi depoziţiile martorului Marinescu Valjean şi faptuitoarei Gădăleanu Maria care sunt arhisuficiente pentru a înlătura orice dubiu.

Mai mult, este cert că dosarul profesional al subsemnatului, folosit ulterior în scop de şantaj de MURARU ANDREI-DAN, fratele geamăn al făptuitorului MURARU ALEXANDRU-IULIAN, nu a fost restituit Ministerului Justiţiei nici până în ziua de azi. (Anexa 2)

Astfel că am rămas fără nici un document privind parcursul meu profesional şi în imposibilitate de a verifica autenticitatea actelor depuse în instanţă de către pârât în dosarul civil nr.11527/299/2012 aflat pe rolul Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru judecarea acţiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâţilor Muraru Andrei-Dan şi Observator Cultural.

Astfel, MURARU DAN-ANDREI a urmărit ca, prin ameninţarea subsemnatului cu darea în vileag a unei fapte imaginare, compromiţătoare pentru mine, pretins existentă în dosarul meu profesional, sustras de fratele său geamăn MURARU ALEXANDRU-IULIAN, să mă constrângă să demisionez din Colegiul CNSAS în favoarea numirii pe aceeaşi funcţie a fratelui său geamăn (prin intermediul P.N.L., ai căror membrii sunt ambii fraţi gemeni, precum şi ministrul Tudor Chiuariu – Anexa 3 şi 4).

În concluzie, vă rog ca în conformitate cu prevederile art.340 n.c.p.p. să admiteţi plângerea astfel cum a fost formulată, să desfiinţaţi soluţia atacată şi să trimiteţi cauza la procuror pentru a pune în mişcare acţiunea penală împotriva făptuitorului MURARU ALEXANDRU-IULIAN pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere de înscrisuri în formă calificată prevăzută de art.242 alin.3 C.pen. (art.259 alin.2 din noul Cod penal). De observat că şi într-un caz şi în altul, maximul pedepsei prevăzute de lege este peste 5 ani închisoare, astfel că termenul de prescripţie prrevăzut de art.122 alin.1 lit.c Cod penal (art.154 alin.1 lit.c din noul Cod penal) este de 8 ani.

Anexez în copie cele 4 anexe meţionate în motivarea plângerii.

Prof. univ. dr. Corneliu Turianu

DOMNULUI PRESEDINTE al JUDECĂTORIEI SECTOR 5 Bucureşti

Sursa: Ziaristi Online

UPDATE: Miercuri, 4 februarie, jurnalistul Victor Roncea se intreba public cand va fi inculpat Adrian Sarbu si pentru crimele la care se face complice, ca organizator principal al reprimarii salbatice de catre mineri a studentilor anticomunisti din Piata Universitatii, pe cand acesta era şef de cabinet al lui Petre Roman. Sa dea Dumnezeu sa se redeschida Dosarul Mineriadei, scria Roncea, unul dintre militantii din Piata Universitatii arestati ilegal de mineri si cadre ale FSN in 14 iunie 1990, din cadrul Facultatii de Arhitectura, unde minerii au navalit la primele ore diminetii. Joi, 5 februarie, Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie a infirmat rezolutiile de neincepere a urmaririi penale in complexul caz privind evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, reluand judecarea lui si provocand un soc in randul autorilor represiunii criminale. Iata articolul lui Victor Roncea, care a anticipat redeschiderea Dosarului Mineriadei si in care Adrian Sarbu este acuzat si de o tentativa de atentat terorist asupra manifestantilor din Piata Universitatii:

De peste doua decenii, Adrian Sarbu practica spalarea de bani si evaziunea fiscala. Orice simplu ziarist din Romania cunostea acest fapt. Daca Sarbu nu ar fi beneficiat insa de protectia tuturor guvernarilor de pana acum, ar fi putut fi arestat cand si-a inceput activitatea infractionala care avea sa-l transforme in milionar si factor de influenta al vietii politice din Romania, cat si principal agent distructiv al moralei si valorilor nationale, prin intermediul fostului sau post de televiziune, ProTv. De asemenea, daca nu ar fi beneficiat de protectia presedintilor-mafioti Iliescu, Constantinescu si Basescu, manipulatorul Sarbu ar fi putut fi arestat si inchis, de 25 de ani, si pentru tentativa de atentat terorist si complicitate la crima. Despre ce este vorba? Conform marturiilor din Dosarul Mineriade din 1990, Adrian Sarbu, pe atunci seful de cabinet al primului-ministru Petre Roman, a pus minerilor la dispozitie 20 de garnituri de tren si 11 autocare pentru a veni in Capitala. In cursul diminetii de 11 iunie 1990, Bogdan Patrascu, deputat FSN de Dambovita, secretarul Camerei deputatilor si secretar general FSN, a fost informat de Adrian Sarbu ca la Guvern s-a luat hotararea de evacuare a Pietii Universitatii si a fost solicitat pentru a-si acorda tot sprijinul necesar. Pe 11 iunie avusese loc, sub conducerea lui Ion Iliescu, o sedinta secreta cu sefii structurilor de forta in vederea “curatirii” Pietei Universitatii, in care se mai aflau protestatari in greva foamei si manifestanti anti-comunisti. La intrunirea desfasurata la Palatul Scrovistea au participat primvice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne, generalul Mihai Chitac, seful Inspectoratului General al Politiei, generalul Corneliu Diamandescu, generalul Vasile Ionel, consilier al lui Ion Iliescu, suspectat de apartenenta la GRU, seful SRI, Virgil Magureanu, ministrul Apararii , generalul Victor Atanasie Stanculescu, (care ulterior a decolat spre Geneva, preferand sa nu fie in tara la momentul operatiunii), s.a. In urma acestei sedinte, conform unui Raport asupra Dosarului, vazut si citat de BBC, Adrian Sarbu i-a telefonat ministrului de atunci al Transporturilor, Corneliu Burada, pentru a-i cere sa asigure transportul minerilor cat si al unor “colective ale oamenilor muncii” trimise de FSN Galati. Ministrul i-a raspuns ca e nevoie de o comanda speciala, care in cele din urma a fost facuta. Atrocitatile comise de mineri in iunie 1990 s-au soldat cu sase morti, oficial, in realitate cateva zeci, si sute de raniti si arestati ilegal, maltratati bestial. Insa pe langa faptul ca Sarbu a fost un organizator al represiunii din iunie 1990, el ar trebui cercetat si pentru propria-i tentativa de asasinare in masa printr-un act terorist, respectiv aruncarea in aer a balconului Universitatii prin plasarea unei masini-capcana incarcata cu exploziv. In parte, planul sau a fost realizat, ancheta dovedind ulterior ca autobuzele Ministerului de Interne au fost incendiate, in timpul interventiei din Piata Universitatii din 13 iunie 1990, dinspre partea ocupata de fortele de politie, alte distrugeri similare din centrul orasului si de la TVR justificand apoi pentru FSN chemarea minerilor. Ideea lui Sarbu urma sa fie pusa in practica de un cadru militar reactivat in decembrie 1989 de agentul GRU Nicolae Militaru, un anume Ilie Dragoi, supranumit “generalul rosu”, care ulterior a devenit consilier parlamentar. Portalul Ziaristi Online a publicat in premiera o informare pe aceasta tema facuta de doi generali SRI (r), Adrian Barbulescu si Aurel Rogojan, in cadrul unui interviu aparut si in revista “Vitralii”, a veteranilor serviciilor secrete romanesti. Prezentam un extras relevant:

Tentativa de atentat terorist din Piata Universitatii

• “Circula si versiunea unei tentative de atentat terorist in Piata Universitatii…

In primul rand, cei aflati acolo trebuia sa fie aparati de un asemenea pericol, fiindca riscul exista. Era real, perceptibil, deci manifest. Prevenirea unui atentat terorist preocupa in cel mai inalt grad Brigada Antiterorista. Cu atat mai mult cu cat unii agenti provocatori  ai G.R.U.,  numiti de generalul Militaru la comanda unitatilor fostului Departament al Securitatii Statului si chiar unii dintre colaboratorii de sorginte militara, de aceeasi factura filosovietica, atat ai presedintelui, cat si ai primului ministru, nu s-au ferit sa cocheteze cu  amenintarea terorista…

In al doilea rand,  trimisul presedintelui la conducerea unui serviciu de informatii spunea, in dupa amiaza  zilei de 18 mai 1990, referindu-se la fenomenul “Piata Universitatii”  si adresandu-se “activului de baza al serviciului“, compus  in exclusivitate de oamenii generalilor Militaru si Stanculescu:  “ (…) domnilor, daca  pegra sociala, lumpenproletariatul, care  jinduie sa se catere in fotoliile puterii , va si reusi sa ajunga acolo, nu va vad prea bine (…) . Teoreticienii puterii politice spun ca o societate ca sa functioneze optim, din cand  in cand, are nevoie sa-i fie administrate electrosocuri… teroriste”. Fara comentarii !

In al treilea rand,  foarte putina lume a dat atentie unei provocari terorist-diversioniste lansate atunci, pe care presa a preluat-o cu usurinta intr-o varianta inexacta si a lasat-o asa, “in aer”, ca probabilitate, si anume ca cineva a dorit sa sperie manifestantii si a pus in circulatie zvonul ca se va detona o bomba in Piata Universitatii. Intre releele de transmitere a zvonului au fost mentionati Adrian Sarbu (pe atunci sef de cabinet al lui Petre Roman – n.r.) si secretarul general al Guvernului Paul Jerbas…

Eu, insa, am aflat altceva. Zvonul a avut la baza un fapt real. A existat o asemenea idee, dar cineva s-a opus foarte vehement…

• Cine a avut ideea si cine s-a opus ?

S-a opus primul adjunct al directorului S.R.I., generalul Mihai Stan.

• Dar ideea actului criminal de la cine a venit ?

Nu stiu, banuiesc ceva, dar cel dispus sa organizeze amorsarea bombei, un autoturism care sa fie detonat, era un  general M.Ap.N, reactivat si numit de generalul Militaru sa preia comanda unei foste unitati speciale a Departamentului Securitatii  Statului, ramase intacte si in organigrama S.R.I., fiindca altfel nu se putea. I se spunea “generalul rosu”, datorita notorietatii simpatiilor sale, pentru care fusese scos din randul cadrelor active ale  Directiei de Informatii Militare. Autoturismul urma sa fie din dotarea unei unitati a S.R.I.. Explozibilul se angajase sa-l procure un colonel M.Ap.N.,  care detinea si el o functie de conducere  in S.R.I.. Atentatul urma sa fie atribuit  “extremistilor din randul manifestantilor”. Reteta este atat de cunoscuta, incat originea ei este oricui evidenta.

Generalul Mihai Stan mi-a spus ca,  daca nu ar fi avut posibilitatea sa se opuna, atentatul ar fi fost pus pe seama “elementelor fanatice  (….)”  si a preferat sa nu-si duca vorba la sfarsit. Am inteles. L-am intrebat, daca cel ce a venit cu propunerea se gandise sa faca imposibila identificarea proprietarului autoturismului. Nici vorba!

• Cum au putut sa se gandeasca la asa ceva ?

Cu mult, cu foarte mult sange rece. La cate crime aveau deja pe constiiinta, cateva in plus nu le-o incarca prea mult.”

Victor Roncea

Integral la PREMIERA: Cum a fost la SRI in 13-15 iunie 1990. DEZVALUIRI: Oamenii lui Petre Roman si Militaru au vrut sa arunce in aer balconul Pietei Universitatii

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Agerpres si Emanuel Parvu

Fotograful profesionist Dinu Lazar a avut amabilitatea sa ne ofere, la 100 de ani de la nasterea Prea Fericitului Teoctist (7 Februarie 1915 – 30 Iulie 2007), o serie de fotografii realizate la un Trag de Carte la care a participat si vrednicul de pomenire Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Multumindu-i in mod deosebit, le prezentam mai jos, insotite de un text autobiografic al Patriarhului, publicat la ultima sa aniversare de pe pamant in revista Magazin Istoric si ziarul Ziua, si reprodus dupa Teoctist.Info:

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Sursa: Ziaristi Online

Publicarea de către Eugen Simion a unei lucrări pretins de specialitate despre cauzele morţii lui Eminescu a scandalizat lumea eminescologilor. Un colocviu desfăşurat pe 15 iunie 2014 la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) a academicianului Eugen Simion a fost transcris într-un volum lansat la Biblioteca Academiei Române pe 15 ianuarie 2015. Zi declarată a Culturii Naţionale a României, din care lipseşte însă chiar numele sărbătoritului zilei, Mihai Eminescu. Propunerea, ca şi omisiunea notabilă, i-a aparţinut aceluiaşi Eugen Simion. Eminescologul Nae Georgescu, autorul lucrării “Boala şi moartea lui Eminescu“, observa ciudăţenia în cauză chiar la prima punere în practică a Legii (“Eminescu şi cultura naţională“, Ziaristi Online, 11.01.2011). Anul acesta, la 165 de ani de la naşterea lui Eminescu, Eugen Simion s-a întrecut pe sine. De ziua lui Eminescu i-a spus de ce n-a murit. N-a murit de sifilis, ceea ce orice cercetător onest ştia de mult timp. Dl. Simion, a aflat, iată, în 2015, ceea ce medicul neuropatolog Ovidiu Vuia a certificat în 1997! Acum ştie şi el. Şi o spune ca şi cum el ar fi descoperit-o (“Medici: Eminescu a fost diagnosticat şi tratat greşit pentru sifilis, a murit intoxicat cu mercur“, Mediafax, 15.01.2015). Ce mai contează că chiar noi am publicat documentul olograf al Autopsiei lui Sutzu, care spunea acelaşi lucru cu 125 de ani în urmă? Acum a aflat Simion, acum o spune şi el. Dar preşedintele propriei fundaţii mai ştie şi că Eminescu n-a murit nici de lovitura pe care a primit-o în moalele capului. Ci musai de intoxicaţie cu mercur. Nu are nici un fel de dubiu. Dl. Simion ştie, cu aceeaşi certitudine ce nu poate deriva decât, poate, din numele ales pentru fundaţia lui, şi când şi-a încheiat Eminescu “opera majoră”. După cum şi scrie, în “Argumentul” care însoţeşte textele a 13 autori prinşi în coperţile unei lucrări îndoielnice: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” Numai că din cuprinsul volumaşului său, intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” şi încropit într-o manieră de OUG marca Ponta, nu reiese de nicăieri cum de a dobândit dl. Simion asemenea certitudini detectivistice demne de Colombo. În schimb reiese o evidenţă. Şi anume că dl. Simion, asemenea întru totul dlui Pleşu & Manolescu & Coop, este deranjat că în ultimii ani, în urma unei campanii de presă declanşată de Asociaţia Civic Media pe 15 ianuarie 2007, tot mai mulţi români au început să afle care este adevărul despre viaţă şi moartea lui Eminescu, gazetarul naţionalist şi luptătorul pentru unirea tuturor românilor în graniţele “Daciei Mari”. Aşa că s-a gândit să pună un capac “academic” tuturor dezvaluirilor şi cercetărilor specialiştilor, care au ajuns, în sfârşit, şi la publicul larg.  Cercetători dintre care, unii, sunt veritabili eminescologi. Eminescologi care, încă din titlul plin de imaginaţie, sunt trimişi de dl. Simion într-o zonă a… imaginarului (fictiv, imaginat, ireal, închipuit, născocit, nereal, plăsmuit, scornit, fantezist). La fel i s-o fi spus şi lui Eminescu, prim-redactorului ziarului Timpul, în fatidica zi de 28 iunie 1883, când a fost arestat şi internat politic: ca suferă de “imaginaţii”. Pentru că, “nu-aşa?”, conform afirmaţiilor academicianului Eugen Simion, de la lansarea broşurii sale, aşa cum au fost citate de Mediafax, “opera lui Eminescu a fost creată până la 33 de ani, după care au urmat cei şase în care a fost bolnav”. Aţi înţeles esenţa: eminentul jurnalist – probabil primul jurnalist român deţinut politic şi internat abuziv într-o clinică psihiatrică – s-a îmbolnăvit, brusc, exact după ce a scris ultimul său editorial din Timpul: “Pentru libertatea presei“. O spune (şi) Simion, colegul lui Brucan şi Tismăneanu de la… “Lupta de clasă”. Pardon… Academia Română. Ne oprim aici. Noi suntem doar jurnalişti. Simpli jurnalişti. Dar eminescologii, suntem convinşi, îşi vor spune cuvântul cu privire la tentativa de reasasinare civilă a lui Eminescu de către Eugen Simion. O primă reacţie, pe care o reproducem, în serial, dintr-un volum proaspăt apărut, vine de la profesorul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica şi autorul lucrării “EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României“. O reacţie dură, dar perfect justificată de imbecilităţile textului “academic” al Fundaţiei ce trăieşte numai din furtul de harismă al Academiei Române. De data asta, cineva trebuie să-i spună “Până aici!”. Profesorul Constantin Barbu o face oferind cititorilor, pe lângă o analiză la sânge a “studiului” scos de FNSR, şi despuierea de uniforma de academician a impostorului Eugen Simion. În finalul expunerii lui Constantin Barbu veţi vedea un academician gol, doar cu un tatuaj mic pe posteriorul său: o inimioară cu o seceră şi-un ciocan sub cuvintele adânc înscrise, cu roşu, pe pielea albă a academicianului:  “Ia liubliu tebia ARLUS”…

Constantin Barbu

Eugen Simion,

inchizitorul ramolit

Interviu realizat de Costin Crețu

- De ce crezi că a tipărit Eugen Simion această carte în care vrea să pornească un război împotriva tuturor eminescologilor, el nefiind eminescolog?

Academicianul Eugen Simion, inchi­zitorul ramolit al eminescologiei, a tipărit cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor cu dorința și voința de a falsifica iluzoriu și cu orice preț un adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu.

Calculul lui Simion a fost acesta:

1. a) Eugen Simion îi viclenește pe doctorii Irinel Popescu, acad. Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș și pe acad. Ioan Aurel Pop (împreună cu Cecilia Cârja și Ioana Bonda) ca să stabilească moartea lui Eminescu prin intoxicare cu mercur.
2. b) Eugen Simion prezintă diag­nosticul medical drept absența sifilisului (într-o așa-zisă consfințire de către Academia Română) și moartea lui Eminescu din cauza unui tratament eronat cu mercur. Numai că textul [Autopsiei lui] Mihail Eminescu a fost publicat de câteva decenii (chiar dacă și cu câteva zeci de greșeli de transcriere); un facsimil (fragment plus o filă, fără indicarea sursei) a fost publicat de Călin Cernăianu. Facsimilul color inedit al [Autopsiei lui] Mihail Eminescu (BAR, ms. I, 1) și transcrierea fără eroare a textului (cu stabilirea indubitabilă a autorului, doctor Suțu, care n-a semnat documentul) le-am publicat eu de patru ori până acum. Anume în Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu (vol. XXI), în Eminescu a fost ucis, în Autopsia lui M. Eminescu, în Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu (interviu realizat de Maria Huculici, publicat în Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2014 și, integral, în Ziariști Online, în decembrie 2013).
3. c) Eugen Simion vrea să-l absolve de vină pe Maiorescu (și pe Rege), criticul Junimii fiind cel care l-a internat forțat în cămașă de forță și nelegal (Art. 442 din Codul Civil nu îi permitea interdicția și internarea la Institutul Caritatea). Simion este stupefiant prin ceea ce debitează în argumentul cărții Maladia lui Eminescu, anume că Maiorescu este „legislatorul culturii române“. Nimeni nu este legislatorul unei culturi. Simion, ca și Manolescu (pe care îl consider necalificat în materie de Eminescu), se visează ca urmaș al lui Maiorescu, în linia: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu – Manolescu / Simion. Numai că Maiorescu este răspunzător de uciderea lui Eminescu (împreună cu Regele), este și agent străin, este și plagiator român (Logica „lui“ este o sumă de texte plagiate). Mai vrei Eugen Simion să fii urmașul lui Maiorescu? Acest academician analfabet năzuia încă de pe vremea când scria în Lupta de clasă să fie critic de direcție pentru cultura română, un fel de inchizitor în 1959, și un ramolit în 2015. Suntem cu toții curioși să vedem de ce se sforța Eugen Simion să fie inchizitor critic în 1959? Iată ce scria Eugen Simion în Lupta de clasă în articolul Studii monografice despre creația unor scriitori: „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul prolet­cultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revo­luționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx (din care nu dă nici un citat!): „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.

Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avan­garda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misti­cismul și diversiunea națio­nalistă“. Analfabetul poate chiar să scrie că „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medie­vali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divi­nitate“. Nu știu cum de nu i-a fost rușine să se urce în scaunul de președinte al Academiei Române! Eugen Simion a scris de mai multe ori că a publicat de foame în Lupta de clasă dar când citești și rechizitoriile teoretice din Gazeta literară, se naște întrebarea: la cât căcat a mâncat, de ce minte că-i mai era foame?

- Ce crezi că înțelege Eugen Simion prin „zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți, complexați, resentimentari, ne­mernici“?

– Este problema lui Eugen Simion că intră în polemică împotriva unor emi­nescologi de temut. El n-a avut curaj să polemizeze nici cu criticul minor Nicolae Manolescu, care l-a umilit numindu-l Poulidor (adică al doilea biciclist al Franței!).

Plagiatorul Manolescu (copiator din Jauss, Mihai Zamfir etc.), numindu-l pe Eugen Simion-Poulidor, adică al doilea biciclist (al Franței), recunoștea, pe cana­peaua lui Freud, că el este primul biciclist (poate chiar al Franței, că tot e el ministru UNESCO al României la Paris). Între complexați probabil a trecut-o pe Ioana Both. Între oratori, limbuți și resentimetari, pe cei de la Dilema: N. Manolescu, Andrei Pleșu, Z. Ornea, Cristian Preda etc., M. Cărtărescu. Supărat ar putea fi pe Călin Cernăian, care l-a desființat pe acade­mician în Conjurația anti-Eminescu (fără motive clare, ca să fiu obiectiv).

Numai că memoria și vârsta îi joacă feste lui Eugen Simion când scrie că Noica ar fi produs sintagma nemernicia românească.

- Eugen Simion, într-o recreație a memoriei, îi atribuie lui Noica sintagma „nemernicia românească“, deși Noica vobea despre o netrebnicie românească. Explică-mi acest lucru.

– În Jurnalul de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu vorbește despre netrebnicia românească, cu care Noica înjura în 1973, întristat de nefacsimilarea caietelor lui Eminescu: „mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica“. Atunci când un filosof genial vorbește historial despre trebnicie și netrebnicie, are în abisul minții și pe Sollen și pe chrè. Nu poți să-i ceri lui Eugen Simion să știe Kant (din care nu citează niciodată în 80 de ani de viață, nici când scrie Proza lui Eminescu, în 1964), nici greacă veche. Că greacă bizantină nu știe, și de aceea îi spun că minte că a citit de nu știu de câte ori Eminescu în întregime.

Așadar, Eugen Simion trebuie să rămână în nemernicia lui, netrebnicia rămâne pentru alții. Academicianul falsi­ficator și mincinos a vrut să pună ștampila Academiei peste minciuna bolii lui Emi­nescu. Îi era teamă că rămâne fără tăticul criticii literare românești. Și, ca bun euro­pean, fost stalinist (care cita excitat în Lupta de clasă „revolta în genunchi“ despre care vorbea „criticul sovietic Kemenov“) îl vede pe Maiorescu „ger­manofil“. S-au schimbat vremurile!

Din Vladimir Simionovici Kemenov, Eugen Simion a luat teoria celor două culturi, anume din cartea Caracteristicile a două culturi apărută la Editura Partidului Comunist Român în 1948. Răspândacul kominternist Eugen Simion era îmbibat de „cele mai grandioase idei ale timpului, ideile lui Lenin și Stalin, în imagini caracteristice ale realismului socialist“. Pare incredibil, dar Eugen Simion și-a însușit teoria celor două culturi (chiar citează sintagma), și-a însușit teoria revoluției socialiste și a realismului socialist din Kemenov și alți zmei ai epocii.

Kemenov era cofondatorul ARLUS care era subordonat ideologic VOKS-ului. VOKS este „Asociația Generală pentru Relații Culturale ale URSS cu Străinătatea“ condusă de Kameneva (sora lui Troțki), Denisov, Petrov și Vladimir Simionovici Kemenov. După informații franceze VOKS este „controlată de NKVD“, „întreține legături cu poliția politică (NKVD)“ și cu „Comitetul Central al Partidului Sovietic“. Arhiva care adă­postește conexiunile NKVD – VOKS – ARLUS se constituie în Fondul R-5283 și are 13.351 de dosare, conservate la Moscova de către GARF. Așa-zișii corifei ai criticii literare române din ultimii 50 de ani care se pretind demențiali urmași ai lui Maiorescu scriau amândoi în Lupta de clasă.

În toxica Luptă de clasă, Eugen Simion și Nicolae Manolescu scriau alături de Stalin, Dej, L. Tismăneanu, Paul Cornea, Silviu Brucan etc.. Lupta de clasă era „Organul teoretic și politic al Comi­tetului Central al Partidului Munci­toresc Român“, iar Eugen Simion publica sinistrul articol Studii monografice despre creația unor scriitori în numărul din septembrie al anului 1959 (pag. 106-118). De câțiva ani, falsificatorul Eugen Simion tot încearcă să inducă în memoria comunității științifice că marele filosof Noica l-ar fi învățat să facsimileze manuscrisele lui Eminescu! Trebuie să se știe că, în timp ce Eugen Simion făcea pe procurorul culturii române în 1959, marele filosof Noica era arestat în decembrie 1959. Are dreptate Simion să vorbească despre nemernicia româ­nească, a lui și a celorlalți tineri staliniști. Proiectul Noica – Barbu este singurul proiect autentic privitor la tipărirea ma­nuscriselor lui Eminescu în facsimil, transcrierea manuscriselor pagină cu pagină, refon­darea ediției Perpessicius, comentarea adecvată și consubstanțială, refacerea bibliotecii genialului poet.

Cum a sărit stalinistul Eugen Simion de la Lupta de clasă direct la Sorbona din Paris sunt puțini care știu. Dar știu. În timp ce în Lupta de clasă îi „înjura“ pe „fasciștii“ interbelici (Eliade, Cioran, Noica, Vulcă­nescu?), la Paris trebuie să-i fi avut ca țintă non-imaginară pe Cioran (21, Rue de l’Odéon), Eliade (4, Rue Charles Dullin). O Monica Lovinescu (baba relativă de la Paris, doar nu degeaba își dăduse doctoratul pregătitor în Eugen Lovi­nescu…), Eugen Ionescu…

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

Preşedintele Fundaţiei pentru Stiinţă şi Artă, Eugen Simion, a publicat împreună cu 13 autori un volum intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” prin care încearcă să “claseze” cazul morţii lui Eminescu. Volumul, considerat lamentabil de lumea eminescologilor, a provocat reacţii pe măsură. Portalul Ziaristi Online a prezentat deja prima parte a unei analize “la sânge” pe care profesorul Constantin Barbu, discipolul lui Constantin Noica, i-o face atât lui Simion cât broşurii în cauză. Maestrul Constantin Barbu, revoltat, a publicat în replică lucrarea “Eugen Simion – Inchizitorul ramolit”, în care sunt redate şi extrase din “operele” lui Simion din organul PMR si PCR “Lupta de clasă”. Cum ar fi:  „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“. Astăzi continuam cu partea a doua a interviului pe care Constantin Barbu i l-a acordat lui Costin Creţu:

- De ce vorbește Eugen Simion despre Eminescu drept „victimă recentă a fanteziei negre“ dezlănțuite împotriva lui Maiorescu?

– Academicianul Eugen Simion este obraznic și impertinent. Există câțiva eminescologi „tari“, care cunosc Eminescu și în operă și în viață. O chintesență de eminescologi. Cu care anti-eminescologul Simion nu poate polemiza niciodată. Pentru că nu știe carte și chiar dacă ar fi vrut să se specializeze în Eminescu nu ar fi fost în stare fiindcă nu-l ține celula. Nici în broșura lui despre Proza lui Eminescu (1964) nu-l citează pe Maiorescu deloc! Doar ca traducător al unui capitol din Schopenhauer (Despre geniu), cu trimitere bibliografică inexactă…

Tot ce scrie Simion despre archaeus este „parafrază inadecvată“ (ca să nu zic plagiat) din Călinescu. Ar fi bine să deschidă măcar traducerea lui Eminescu din Kant, ca să nu zică posteritatea că a murit prost fără să știe ce e Ding an sich și cu e cu spațiul și timpul… Desigur, niciodată n-a spus Eugen Simion că Immanuel Kant ar fi punctul lui forte.

Eugen Simion se preface că e Maiorescu și ne trimite la balamuc pe toți! Ce ar vrea el să spună prin fantezie neagră? Cultura minoră, de institutor imaginar, a lui Eugen Simion nu-i permite să discute nici opera, nici viața lui Eminescu. El nu știe nici măcar istoria sifilisului, cum aș îndrăzni eu să-l mai întreb care-i istoria rațiunii pure?! De altfel, doctorii repetă ceea ce au scris I. Nica și Octavia Vuia. E dreptul fiecăruia dintre doctorii care scriu în această carte să analizeze subiectiv semnele medicale păstrate (ca documente reale, ca mărturii contemporane poetului, ca amintiri, rememorări…).

Eu am analizat și am adus la lumină [Autopsia lui] Mihail Eminescu (autor Suțu), Creerii lui Eminescu (autor dr. Al. Tălășescu), mărturia nepotului doctorului Suțu, o mărturie din arhiva A.C. Cuza.

Cu puterea acestor probe, cer deshumarea lui Eminescu.

Academicianul închipuit de azi și uitat de mâine (urmându-l pe necalificatul Manolescu) pune în discuție crima împotriva lui Eminescu. Neștiind istorie literară, nu știe textul lui Eminescu despre fond și formă (în care îl desființează pe Maiorescu), despre ein aufgegebener Mensch, nu știe prefețele lui Caragiale la edițiile din Eminescu (și nici ura lui Maiorescu împotriva lui Caragiale), nu știe de ce Creangă n-a mai terminat o poveste pe care vrea să i-o dedice, manuscris, lui Maiorescu, nu știe nici două scrisori foarte grăitoare din corespondența Slavici – Maiorescu și Maiorescu – Slavici.

Dar, Eugen Simion, de fapt nu știe nimic. De aceea îl și obligă să se sinucidă științific pe modestul academician Aurel Ioan Pop. În articolul Mihai Eminescu. Repere biografice (Maladia lui Eminescu… pag. 30) Aurel Ioan Pop scrie stupefiant ca pe vremea când Eugen Simion lucra la Lupta de clasă: „Am constatat că s-a scris destul de mult pe această temă, mai ales după 1989 și chiar recent, spre sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000, inclusiv anul acesta, la București, sub egida Academiei Române a avut loc o conferință care și-a propus rezolvarea misterului bolii lui Eminescu și stabilirea odată (sic!) pentru totdeauna a unui diagnostic asupra căruia să nu mai planeze dubii și controverse. Comisia de medici care au (sic!) studiat dosarul poetului au (sic!) ajuns la concluzia că acesta a suferit de psihoză maniaco-depresivă, cunoscută azi și sub numele de sindromul bipolar.“ Întâi de toate academicienii ar trebui să învețe limba română. Nu vreau să dau exemple ridicole din textul lui Aurel Ioan Pop. Vreau doar să știe și el și Eugen Simion că nu sunt ei savanții care pot stabili ceva pentru totdeauna. Băieți, dictatura a murit! Frecându-vă toată ziua de pecenegul plagiator dan berindei, v-ați infectat.

- De ce s-ar opune Eugen Simion tezei asasinării lui Mihai Eminescu cu complicitatea lui Maiorescu?

– Eugen Simion este un personaj închipuit, care fantazează de unul singur că ar fi vreo instituție intelectuală care-și permite să dea verdicte. Într-un fel, el este scheletul din propriul său dulap. După crizele de inchizitor vioi din Lupta de clasă și din Gazeta literară, a ajuns astăzi să aibă crize de ramolit care nu mai știe nici ce-a zis Noica și nu mai știe bine nici versurile lui Eminescu (a se vedea prefața lui Simion la volumul I din Eminescu, Opere, ed. D. Vatamaniuc). L-am provocat public pe Simion, l-am provocat public pe Manolescu. Le-am dat aceeași temă: să scrie cîte 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu, ca să-i vadă școlarii cât sunt de ridicoli în analiză, chiar proști. A le spune că sunt proști nu este o jignire ci o dovadă de sinceritate și de prietenie. Îi spun prietenește lui Eugen Simion că este bine să recunoască superioritatea…

A uitat că a coordonat un manual în care s-au furat peste 40 de pagini, chiar din ograda lui Liiceanu.

Să-i amintim academicianului Simion textul lui Liiceanu, intitulat Un jaf cultural:

„Am aflat de transplantul celor 40 de pagini din cartea dnei conferentiar Maria Catanescu, aparuta la Editura Humanitas, in manualul de limba romana publicat de Editura Corint, punindu-mi cineva revista Observator cultural in mina. M-a uimit in primul rind articolul doamnei Carmen Musat, cel in care, cu pendanterie filologica si cu o indignare bine temperata, se facea expertiza unui jaf cultural. (Spun „jaf“, pentru ca la 40 de pagini nu mai poate fi vorba de „furt“.) „Ia uite, mi-am zis, intr-o lume de gasti, mai exista cineva care functioneaza ca o adevarata instanta culturala. Mai exista cineva care reactioneaza pur si simplu pentru ca sanatatea unei comunitati culturale este grav afectata.“ I-am multumit in gind si mi-am propus sa-i scriu citeva rinduri. Pina astazi nu am facut-o.

Ce sa spun despre doamna doctor Florina Rogalski, autoarea jafului? In cazul dinsei, motivele mele de melancolie sint multe si greu de sistematizat. Am cunoscut-o asta-vara, in timpul unei dezbateri furtunoase cu ministra invatamintului pe marginea manualelor liceale. O adevarata doamna: tinuta distinsa, bun gust vestimentar, o umbra placuta de aroganta pe chip, o dictie impecabila, discurs fluent si articulat, patetism si indignare atit cit cereau imprejurarile. Cum va fi intrind acum aceasta doamna in clasele Scolii Centrale („de filologie“) tragind dupa ea povara unui plagiat de 40 de pagini? Judecind dupa raspunsul – impudic – pe care l-a dat Observatorului cultural, banuiesc ca pastrindu-si aerul distins si assuré. Doamna Rogalski nu regreta si nu-si cere scuze ca fura haiduceste din cartile colegilor ei. Ca orice hot cu tupeu se supara pe Carmen Musat, iar pe noi ne lamureste ca fiind vorba de informatii standardizate, bine sintetizate de Maria Catanescu, orice expunere despre originile limbii romane va lua in mod fatal forma textului catanescian.

Dar un plagiat, se vor intreba multi, este, ca deposedarea de o proprietate intelectuala, un furt ca toate furturile sau un furt, doar asa…, sa-i zicem, „metaforic“? Raspuns: un plagiat este un furt-furt. Florina Rogalski va fi platita de catre Editura Corint pentru citeva zeci de mii de manuale de romana. Suma este considerabila (peste 100 de milioane) si ea va reprezenta contravaloarea paginilor pe care Florina Rogalski le-a luat cuvint cu cuvint din cartea Mariei Catanescu fara sa o mentioneze pe aceasta, ca autoare, pe coperta si fara ca aceasta sa fie, la rindul ei, platita. Pe scurt, doamna Rogalski i-a furat doamnei Catanescu drepturile ei de autor. Iar Editurii Humanitas, care avea proprietatea editoriala asupra cartii Mariei Catanescu, ea i-a furat drepturile editoriale.

Sub comunisti, unde am lucrat ca cercetator la un institut al Academiei, un plagiat atragea dupa sine desfacerea contractului de munca. Banuiesc ca doamna profesoara dr. Rogalski va continua sa-i invete limba romana pe elevii de la Scoala Centrala, recomandindu-le manualul „ei“, propunindu-le, adica, hotia ei. Dar cum o vor privi elevii pe profesoara pe care au prins-o copiind?

O ultima vorba despre Eugen Simion, „coordonatorul“ manualului. Ce gir! Cu ce sanse pleaca la drum un manual coordonat de insusi presedintele Academiei! Iar „batrinul“ presedinte ii bate protector pe umar pe „tinerii mei colaboratori“ si ii lauda pentru ca „s-au straduit – ne spune el in Prefata – sa explice in mod convingator aparitia si evolutia limbii romane atit cit spatiul le-a permis“. Si spatiul le-a permis pret de un furt de 40 de pagini.

Ce neinspirat, dl Simion! Sa laude tocmai paginile doamnei Catanescu, pe care dinsul le-a atribuit „tinerei colaboratoare“ Rogalski. Ce nesansa! Sa coordonezi o hotie de asemenea proportii!

Gabriel LIICEANU

Director al Editurii Humanitas “ (http://www.observatorcultural.ro/)

Elita plagiară nu stă degeaba. Slugile ideologice au născut azi, au întreținut paralitic și vor domina dement falimentul României în existență, istorie, cultură, educație, pretigiu, viitor…

Voi povesti altădată, pe larg, cum    l-am obligat pe Simion să tipărească manuscrisele lui Eminescu, pe care nu le-a răsfoit nici astăzi, pe care nu le poate citi niciodată. De altfel, nici nu știe că 32 de volume din 39 au greșeli de impozare, pagini lipsă, multe rânduri șterse… Evident, caietele lui Eminescu trebuie tipărite din nou. Vreau să afle în chip special și apăsat că a semnat peste munca lui Mircia Dumitrescu (cu cei 40 de stundenți ai săi) și a Gabrielei Dumitrescu, el nefăcând absolut nimic.

Stupid fiind, ca și Manolescu, neinițiat și incult nu vrea să se documenteze în epoca Eminescu și se expune ridicol scriind prefețe de trei-patru pagini. Degeaba i-am dat vreo 10-15 volume din cele 21 ale Codului invers! Omul se odihnește bine în incultura lui academică. Aș vrea să-l văd pe Eugen Simion la un post de televiziune explicându-i duduii excitate de ce a tradus Eminescu Inbegriff prin asumțiune. Despre Gramatica sanscrită mi-e frică să-l întreb ceva fiindcă în volumul XXIV ne obligă să îl credem pe cuvânt că ar exista limba sunskrita. Imbecilii care-i luaseră intergatoriul din 13 iunie 1889 lui Eminescu scriau „limba sanscriptă“. Pe cine să crezi: pe Simionul din 2015 sau pe imbecilii din 1889?

Superficialul Simion nu vrea să-și vadă tătucul critic ca asasin, fiindcă rămâne orfan (de Eminescu nu-i pasă!). Și nici Regele Carol I nu trebuie amestecat în crima împotriva lui Eminescu, fiindcă rămâne Academia Română fără fondator.

Să nu fi știut Nietzsche ce transmite când scria că „Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii“?

Nu știu câți academicieni sub acoperire are această societate, dar știu că românii cei mai geniali: Eminescu, Brâncuși, Noica nu au fost membri ai Academiei Române în timpul vieții. Ar fi fost și greu fiindcă Statutul Academiei Române are greșeli de ortografie, ceea ce Eminescu și Noica n-ar fi suportat. Brâncuși nu le-ar fi observat, fiindcă el însuși făcea greșeli de ortografie. Dar nu de artă!

- Eugen Simion consideră o iraționalitate întunecată faptul de a investiga faptele lui Maiorescu, pe care academicianul de azi îl consideră „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu. I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“.

– Eugen Simion vorbește ca să se afle în treabă. Tot așa cum știe din auzite cîte ceva despre documentele din arhivele secrete austriece. În urechiada lui zice că ar trebui publicate și celelalte, dacă mai sunt. Numai că eu am publicat câteva sute de pagini în Codul invers! Ceea ce știa Franz Joseph în 1883, nu știe Eugen Simion nici în 2015:

A vorbi în termenii aceștia: „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu. I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“ înseamnă că n-ai uitat să scrii ca la Lupta de clasă (unde nu erau, totuși, permise greșelile de limbă, ca la Academie…). De Cugler, de Șerbănescu, de Brătescu-Voinești, ce să zicem? În epocă, Hasdeu îi era superior în filologie lui Maiorescu, Tocilescu îi era superior lui Maiorescu în istorie, iar în logică Maiorescu era un mare plagiator. Dacă e să fim cinstiți cu prefața lui Maiorescu la volumul de Poezii din 1883, textul lui Maiorescu este ridicol, scris într-o limbă de lemn penibilă. Aproape că nu există în această ediție poezie fără greșeli de tipar.

Ar fi bine ca Simion să se ducă la bibliotecă, deși este târziu, foarte târziu.

- Ai publicat în revista Tribuna (15 ianuarie 2012) studiul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Studiul tău a provocat replica palidă a lui Nicolae Manolescu însoțită de tot felul de comentarii produse de perieci flatulenți. Pe Nicolae Manolescu l-ai definit ca necalificat în Eminescu. Acum, Eugen Simion scrie în prefața Maladiei lui Eminescu că Maiorescu a ajuns „simbol al complicităților joase și inspiratorul și proteguitorul unei odioase crime intelectuale…“. În timp ce Mano­lescu spunea că studiul tău are „stupide ipoteze“, Eugen Simion (ca fost lucrător la Lupta de clasă) scrie că este o aberație care „se lățește și face carieră într-o cultură a suspiciunii și a comploturilor“.

Ce replică îi dai lui Manolescu și ce replică îi dai lui Eugen Simion?

– Replica mea este chiar textul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României.

EMINESCU.

Istorisirea celei mai cumplite crime

din istoria României

Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României o voi înfățișa în 12 cărticele (de 120-150 pagini fiecare).

Cărticelele se vor înșirui, urmând firul roșu, straniu și complicat ca un ghem obscur (bine țesut de profesioniști ai crimei) – al evenimentelor desfășurate între 28 iunie 1883 și 15 iunie 1889 -, astfel:

Volumul I – Panorama cuprinde istorisirea crimei începând cu arestarea din 28 iunie 1883, tratarea inversă de la Caritatea doctorului Suțu, drumul spre spitalul din Viena (fără pașaport?), povestea celor aproape 4 luni petrecute la Ober-Döbling, crima încheiată în 15 iunie 1889; numele contemporanilor crimei: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D. A. Sturdza, Alexandru Șuțu, complicii direcți și indirecți (comanditar, instrumentalist, medic criminal…); dezvăluirea arcanelor tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar; acțiunile aman­telor-spioane (Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz…); urzelile serviciilor secrete și urmele rămase în arhive cu telegrame secrete și corespondență cifrată; intero­gatoriul nihilistului Mihai Eminescu și moartea sa; criminalii și procesul privind uciderea lui Eminescu.

Arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 este pusă la cale de Titu Maiorescu, pe post de cauza instru­mentală a Regelui Carol I.

Ca să înțelegem cea mai complicată zi din viața lui Eminescu, ziua sechestrării și arestării ilegale, marți 28 iunie 1883, trebuie să desfășurăm cronologia acestei zile.

Cronologia zilei de 28 iunie 1883 este următoarea:

Ora 5 – Discuţie aprinsă Eminescu – Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei.

   Document: ms. 2292 (agenda lui Eminescu)

Ora 6 – Carte de vizită a doamnei Slavici, trimisă lui Maio­rescu (preconcepută de Maiorescu însuși, ca să aibă documente postume care să argumenteze “internarea” la Caritatea)

   Fata din casă duce cartea de vizită lui Maiorescu

   Document: cartea de vizită ce se află la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu din București.

Ora 7 – Maiorescu şi Simţion pleacă la Şuţu, pentru a aranja internarea lui Eminescu, plătind și 300 de lei, în avans.

   Document: Maiorescu, În­sem­­nări zilnice, marţi 28 iunie.

Ora 10–10:15 – Eminescu, la Maiorescu acasă în Strada Mercur nr. 1.

   Document: Maiorescu, În­semnări zilnice, marţi 28 iunie.

Orele 11–19 – Eminescu în Baia Mitraşevski

   Documente: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

   Scrisoarea lui C. Dimitriu către Mihai Brăneanu.

Ora 19 – Baia Mitraşevski – Eminescu ascuns.

               Eminescu se luptă cu toţi cei ce vor să-l imobilizeze în cămaşa de forţă

   Document: Scrisoarea lui C. Dimitriu, bun cunoscător de secrete, este cel care va da 1000 de lei pentru înmormântarea lui Eminescu, este cel care îl va elibera pe Slavici (nevinovat) din pușcărie, în 1916.

   Document: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

După ora 19 – Internare în cămaşă de forţă în Institutul “Caritatea” al doctorului Şuţu (scena “Capşa” nu există, nici drumul la Cotroceni, unde l-ar fi putut împuşca pe Rege cu pistolul pe care şi-l cumpărase, de curând, nu există; Regele era plecat din 25 iunie la Sinaia – Document: Monitorul Oficial).

Discuția, din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaș, începe din cauza geloziei doamnei Slavici (așa cum reiese din însemnările lui Eminescu din Agenda sa, Manuscrisul 2292).

Geloasă, și refuzată de Eminescu, doamna Slavici sparge oglinda din hol, produce o ceartă violentă și, tocmai din aceste motive, fiind vinovată, îi trimite lui Titu Maiorescu prin fata din casă o carte de vizită în care îi scrie criticului: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el că foarte reu”.

Doamna Slavici urma planul lui Maiorescu. “Logicianul” Maiorescu avea nevoie de un fundament medical, în baza căruia putea să meargă la Caritatea, ca să-l interneze pe Eminescu, nebunul din imaginația și dorințele lui Maiorescu. Numai că Maiorescu nu s-a gândit că doamna Slavici (unguroaică, agentă, curvă) nu este vreo somitate medicală. Nici Titus Livius Maiorescu nu era medic.

În Însemnările sale zilnice, Maiorescu își notează: “Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte de la D-na Slavici, la care locuiește Eminescu”.

Se vede din această însemnare a lui Maiorescu că este scrisă pentru postumitate cu gândul de a avea probe care să justifice arestarea lui Eminescu și internarea în institutul de nebuni al lui Șuțu.

Fără să fi vorbit ceva cu Eminescu, Maiorescu merge la doctorul Șuțu însoțit de Simțion și aranjează ilegal internarea lui Eminescu, plătind, chiar în avans, 300 de lei (cât costa o cameră la ospiciu, pentru o lună).

La ora 10, Eminescu îi face o vizită lui Maiorescu, acasă, în strada Mercur nr. 1 și Maiorescu îl îndeamnă pe Eminescu să meargă la societatea Carpații, vestita societate irredentă română (în strada Știrbei Vodă) de unde ar fi trebuit ca Simțion să-l ducă la doctorul Suțu.

Evident, Eminescu nu acceptă această variantă de existență “dicatată“ irațional de Maiorescu și nu merge la Societatea Carpații de unde ar fi urmat să-l ducă Simțion la institutul de nebuni. Maiorescu știa că la Societatea Carpații vor fi razii ale poliției lui D.A. Sturdza și Eminescu putea fi arestat (se știe din scrisoarea, pe care am publicat-o ca inedită, lui Slavici către Maiorescu).

La ora 12, poliția programase percheziție și arestări la Societatea Carpații.

Societatea Carpații îl avea ca membru de prim rang și pe Mihai Eminescu, dar era condusă de doi agenți ai Vienei, ardelenii Secășanu și Ocășanu.

Eminescu stă la Maiorescu în vizită între 10 și 10,15. La ora 10 și jumătate Maiorescu (după ce-i scrisele lui Theodor Rosetti un bilet de înștiințare, anume că Eminescu a înnebunit și va trebui internat la Suțu), îi scrie o telegramă Mitei Kremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi dă un mesaj pentru Rege: “Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”. Telegrama se traduce astfel: Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune. Titus. (a se vedea comentariile lui Cernăianu).

Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei, observăm că din textul german al lui Maiorescu răsare numele lui Eminescu: “LEIder NoCh UnbEStiMmt. Sonst alles gut. ”

Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele EMINESCU.

Din sunele telegramei nu poți găsi în cuvintele de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui Kremnitz.

Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor de sub cuvinte). Înarmată cu această telegramă, Mite Kremnitz pleacă cu trenul de ora 13 și se duce la Sinaia, unde Regele se afla deja din ziua de sâmbătă 25 iunie (cum știm din Jurnalul lui Carol I, pe care îl scria Mite Kremnitz și din Monitorul Oficial).

În ziua de marți 28 iunie 1883, vedem în Jurnalul regelui pe care îl scria Mite Kremitz consemnarea expulzării jurnalistului francez Emil Galli, care scria la ziarul L’Indépendance Roumaine, care apărea în București, în franțuzește.

Așadar, în Jurnalul regelui scris de Mite Kremitz se vorbește de acțiunile poliției executate în această zi și de expulzarea lui Galli. Nicio vorbă despre Eminescu.

Din telegrama lui Maiorescu aflăm că internarea la nebuni, din păcate (Leider) este încă incertă, așadar Eminescu nu este încă scos din joc și împins pe calea distrugerii.

Pentru Maiorescu: altfel, toate bune (sonst alles gut). Toate erau bune pentru Maiorescu, în afară de înscrierea lui Eminescu printre nebuni, ceea ce s-ar fi tradus prin: Eminescu este nebun, tot ce a scris în presă nu este real, nici adevărat, nu mai rămâne din el decât poetul, nimic altceva.

Volumul II. Cercul strimt.

Dacă Eminescu ar fi fost nebun, tot scrisul său nu grăia nimic despre realitate. Atunci, toată lumea ar fi fost liniștită: Regele, Brătianu, Carp și D.A. Sturdza nu plănuiau Tratatul secret cu Austro-Ungaria (în care se prevedea că Regatul Român nu va intra cu armata în Tran­silvania), Regina Elisabeta nu era spioana Țarinei, Mite Kremnitz nu era spioana Împăratului Germaniei (și amanta cum­natului Maiorescu și a Regelui Carol I), Maiorescu nu avea harem…

Telegrama lui Maiorescu dezvăluie premeditarea multiplă a crimei, fiind în joc comanditarul, adică Regele, cauza in­strumentală, adică Maiorescu și Șuțu, complici la crimă: direct Mite Kremnitz și poate fără știință Ecaterina Slavici și Constantin Simțion.

De la Societatea Carpații de auto­selectează drept complici: Ocășanu, Se­cășanu și Siderescu.

Eminescu era absolut conștient de cercul strimt în care se mișcă. De aceea s-a ascuns în baia Mitrașevski, unde va sta între orele 11 și 19.

“Memorialiștii” au inventat două episoade în această zi, anume scena în care Eminescu ar fi intrat în cafeneaua Capșa și ar fi amenințat-o cu pistolul pe doamna Capșa (scena este inexistentă, doamna Capșa nu scrie nimic despre așa ceva în Amintirile sale) și că ar fi mers și la Cotroceni ca să-l împuște pe Rege (care se afla la Sinaia din data de 25 iunie).

Ciurcu spune că așa ar fi povestit Ventura. Absolut neadevărat.

Mărturia fundamentală o avem în scrisoarea lui C. Dimitriu, trimisă în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu. Iată scrisoarea:

Bucureşti, 16 iulie 1883

Dragă Mişule,

Un băiat îmi aduse epistola ta aici în suterană şi la moment îţi răspund. Merindele le voi lua târziu, nu vă mulţumesc, ci doresc ca să vă mulţumesc cât de curând la mine cu o friptură din dobitoacele îndopate ce mi-aţi trimis.

Nimic nu se ştie despre Opera ta!

Cât despre Eminescu nu mai încape speranţă de îndreptare.

Cum am auzit că fratele tău – acum câteva spătămâni –, în loc să plece, a luat bani din toate părţile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc. şi de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuşi a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-şi va perde minţile.

În cele din urmă brusca pe toată lumea. A ameninţat cu revolverul pe Miulescu în prezenţa lui Ciuflecu; Simţion, inginerul la care stetea mai mult, a observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, căci el avea concediu de plecare. Eminescu simţindu-se însuşi decăzând a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupsese toate hainele, aruncându-le în apă. Când s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc., el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească pe lună 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des Ocăş, ducându-i rufe; acum doctoru’ nu mai primeşte pe altcineva, zicând că face rău pacientului. El tot aiurează despre câte în soare şi lună!

Are insomnie – deci nu va suferi mult timp!

România liberă e guvernamentală – Laurian pleacă cu o misie în streinătate.

Altfel – Mizerie!

Nu spui unde mergi, te vom revedea în curând?

Salutări lui Peteu şi tuturor. Bine şi sănătate de la al tău

Dinu

În jurul orei 19, a sosit la stabilimentul de băi Mitrașevki comisarul de poliție C.N. Nicolescu.

Comisarul Nicolescu fusese informat cu câteva ore înainte de Ocășanu și Siderescu că Eminescu ar fi atins de alienație mintală și că se află în stabilimentul de băi din strada Poliției nr. 4, încă de la ora 11.

Așadar spionul austriac Ocășanu a informat poliția română, a lui D.A. Sturdza.

Trebuie să amintim că la Șuțu, tot Ocășanu îi aducea haine curate lui Eminescu, dar nu pentru a avea poetul haine curate ci pentru a vedea dacă Eminescu este mal-tratat cum se stabilise.

Ocășanu este numit în rapoartele secrete ale serviciilor austro-ungare “martirul nostru” și “omul sigur” din interiorul Societății Carpații.

Ocășanu era spion austro-ungar și om al poliției române. Deodată apare și Constantin Simțion pe care comisarul Nicolescu îl numește “D-l Constantin Simțion”, în timp ce Eminescu devenise deja “numitul Eminescu”.

Din scrisoarea lui Constantin Dimitriu reținem că Eminescu s-a ascuns în baia Mitrașevski și că s-a împotrivit internării sale la Institutul Caritatea, Eminescu “luptându-se contra tuturor”.

“L-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la Șuțu”, aceasta este imaginea care ar trebui să cutremure neîncetat istoria României: Eminescu dezbrăcat, băgat forțat în cămașa de forță și dus la spitalul de nebuni, la Caritatea la Șuțu.

După o scrisoarea, aflată în Arhiva A.C. Cuza, în care S.B. spune că a stat în ultimele șapte nopți cu Eminescu cel din izolator (adică între 8-15 iunie 1889), nihilistul nostru a murit tot în cămașă de forță, cu capul zdrobit (document: Creerii lui Eminescu de dr. Al. Tălășescu, cel care a avut în mână creierii lui Eminescu).

III. Eminescu la Institutul Caritatea

Eminescu este dus în camașă de forță la Institutul Caritatea, în seara zilei de 28 iunie 1883, în baza Procesului verbal al poliției, semnat de comisarul Nicolescu. La Șuțu, este mal-tratat cu injecții cu mercur, morfină, clor, vezi­catoare, băi de picioare, iodură de po­tasiu. Juridic, rămân două probleme: Eminescu a fost internat la un spital de nebuni fără acordul său și nici cu acordul familiei. Când fratele său, Matei Eminovici, a aflat s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate pe Eminescu din institutul de alienați Caritatea. Ceea ce avocatul diabolic Maiorescu a zădărnicit, în baza ideii că numai cel ce l-a internat poate să îl externeze. Maiorescu mai produce și o falsă ciornă de scrisoare (neexpediată) către Gheorghe Eminovici prin care încearcă să inducă ideea că tatăl lui Eminescu și-a lăsat fiul în grija criticului Junimii, teoreticianul formelor fără fond. Maiorescu nu l-a vizitat la Institul Caritatea pe Eminescu decât o singură dată, împreună cu Doctorul Willhelm Kremnitz, când nu a stat decât un minut, la fel ca și la 1 Ianuarie 1884, la spitalul Ober-Döbling, la Viena. La Șuțu, l-au mai vizitat pe Eminescu spionul austro-ungar Ocă­șanu (sub pretextul ca îi duce haine curate) și „spionul’’ lui Maiorescu, inginerul Constatin Simțion care, în chip imper­tinent, îl informa pe avocatul diavolului că Eminescu vorbește în hexametri și pentametri. Ironic și distrugător, Eminescu le transmitea că „nu mai știe nici o limbă”. Dar în ce limbă le transmitea nihilistul nostru că nu mai știe nici o limbă? În limba supraomului?

1. Plecarea la Ober-Döbling, la Viena.

La două zile după semnarea Tratului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, Eminescu este trimis la Ober-Döbling, la Viena. În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu și fiica sa, Livia. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord. Livia Maiorescu Dymsza îi scria Emiliei Humpel (sora lui Maiorescu):

“Bucureşti, 21 Octomvrie 1883

Str. Mercur, 1

Dragă mătuşă Emilio,

Azi dimineaţă am văzut la gară pe Eminescu, care a plecat la Viena cu un păzitor şi cu d-l Chibici. El fusese adus în cupeu cu o oră încă înainte de plecarea trenului şi, după cum ne povesti Ch., trecuse foarte încântat prin străzile puternic luminate de soare, îi făcuseră mai cu seamă mare plăcere numeroasele acoperişuri noui de tinichea. Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa : “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea. A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede cu deosebire la mânile lui, reduse acum la mânuşiţe de copilaş, cu păstrarea însă a gropiţelor. E palid, ras ca şi mai înainte, numai musteaţa-i e lungă şi sprânce­nele ciudat de stufoase. Unghiurile ochilor s’au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez. Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua, în care, deja nebun, a fost ultima oară la noi, chiar în ziua internării lui. În total, un aspect destul de liniştitor. La drept vorbind, nu prea voiam să merg la gară, te stăpâneşte un sentiment atât de dureros pentru el, acesta însă dispare cu total la vederea-i. Nu ştiu cum să mă exprim; la un om sănătos aş califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i şi râsul lui sunt exact ca mai înainte, cînd făcea mare haz de anecdote popeşti. Soutzo crede ca nu prea e speranţă de îndreptare. Acum s’a dus, fie spre a intra in institutul de Stat la Schlager, fie, de nu va fi loc acolo, la Leidersdorf, unde se află şi Cerchez. Papa i-a scris lui C. Popazu, care va fi la gară spre primire.

[Convorbiri literare, 1937, ian.-mai, p. 22-23]

Eminescu era conștient că Maiorescu îl aruncă în gura lupului și, încă, Argus era numele dat poliției austriece. În ultimii ani de jurnalistică, Eminescu scrisese despre felonia de la Viena. Nu este de mirare că încercase să îl scuipe pe Maiorescu. E de reamintit și gestul de a face un ochean din degetele mâinii drepte, semn că Ocașanu îi era cunoscut nihilistului nostru ca spion trădător. Eminescu este însoțit de Chibici-Revneanu, care nu va mărturisi nimic în cazul Eminescu, el nespunând decât că „Europa are nevoie de pace”, și asta peste mulți ani.

Eminescu a fost trimis la Viena, grație insistențelor Emiliei Humpel, sora avocatului Maiorescu. Ea îi scria în septembrie 1883 lui Maiorescu: “Îmbolnăvirea lui Eminescu a fost și rămîne pentru mine ceva adînc tulburator. Atunci am scris de îndată Clarei – tu erai deja plecat -, opinînd că ar trebui imediat internat într-unul din spitalele cele mai bune din străinătate. M-am oferit să trimit imediat 200 de franci, iar la nevoie și mai mult. Se pare că atunci nu s-a putut, deoarece erați toți plecați. Pot să-mi exprim acum aceeași părere? Oricît de bine ar fi el găzduit la Sutzo, pentru sănătatea lui nu face nimic. Clara mi-a scris deseori despre el, despre noile simptome și despre faptul că este pierdut. Dar ce știm noi, ce știu de fapt toți medicii bucureșteni la un loc despre asta?”

1. La Ober-Döbling.

În sanatoriul particular al doctorului Obersteiner, Eminescu a stat între 2 noiembrie 1883 și 26 februarie 1884. Din dosarul medical, dr. Ion Grămadă a primit un rezumat al tratamentului și al petrecerii timpului de către Eminescu în sanatoriu. Ion Grămadă scrie că a primit rezumatul de la un asistent al spitalului din Ober-Döbling, fiindcă dosarul cu foile de observație asupra pacientului Eminescu ar fi fost luate de un reprezentant al Ambasadei Române la Viena, trimis de P.P. Carp. Obersteiner scrie despre poetul român Mihai Eminescu de la izolare:

“12 Iänner. Von der Isolierabteilung weg. Singt nicht mehr, eher deprimier, giebt nicht mehr die falschen Namen, liest. Besuch Maiorescu’s ohne nachhaltigen Einfluss.

24 Iänner. Anscheinend recht gut, giebt über alles passende Antwort, erinnert sich nicht an den Begian seiner Krankheit, teilnehmend, Ernst, freun dich, wünscht Auskunft über seine Verhätnisse.

8 Februar. Recht gut, aber ziemlich verschlossen, kümmert sich sehr viel um das Essen, kann sich nicht recht beschäftigen, liest wenig.

26 Februar. Reist mit Herrn Chibici nach Florenz. Dauer des hiesigenb Aufenthaltes: 2 November 1883 – 26. Februar 1884.”

“Herr Eminescu, de la <<isolare>>

Sanatoriul particular / Prof. Obersteiner / Viena, Döbling

Sumar din povestea bolii Domnului Eminescu Mihail.

Pacientul a dus un fel de viață spirituală obositoare și dezordonată. El este unul dintre cei mai prețuiți și eminenți poeți români. De 6 luni, survine o viață neregulată, irascibilă, de 4 luni violentă stare de iritare, delir, diverse halucinații, insomnie, comportare agresivă, vociferări. Primit în sanatoriul dr. Soutzo este tratat cu vezicătoare, băi de picioare, chlor, morfină, iodură de potasiu. Se ameliorează, rând pe rând, stările de iritare violentă, rămâne în continuare delirul.

Starea și decursul bolii.

[2 noiembrie 1883] Foarte confuz, vorbește și cîntă, total dezorientat. Numește diverse persoane cu același nume: regele Norvegiei, regele evreilor, Heinrich Heine, împaratul Chinei și așa mai departe. Uneori, mai iritat, bate în ușă.

8 noiembrie 1883. Criză cu pierderea cunoștinței, ușoare convulsii și mai pe urmă vărsături.

10 noiembrie. Deseori repede iritat, vorbește neîntrerupt în ton de predică, cu pătura în cap, lucruri absurde: Abra-Kadabra. Prin vorbe însuflețite de încurajare, poate fi adus la răspunsuri raționale.

26 decembrie. De un timp, secreție ușoară a urechii drepte.

10 ianuarie. De două zile, mai liniștit.

12 ianuarie. Este scos din secția de izolare. Nu mai cîntă, ușor deprimat, nu mai dă numiri false, citește. Vizita lui Maiorescu nu-l influențează.

24 ianuarie. Pare destul de bine, dă răspunsuri corecte, își amintește de începutul bolii, ia parte la discuții, serios, prietenos, dorește informații în legătură cu situația lui.

8 februarie. Destul de bine, dar rezervat, tăcut, se interesează foarte mult de mîncare , nu se poate preocupa de nimic, citește puțin.

26 februarie. Pleacă cu domnul Chibici la Florența.

Durata șederii în localitate: 2 noiembrie 1883 – 26 februarie 1884.”

La Viena Eminescu s-a însănătoșit, fiindcă nu i s-a administrat nici un tratament.

Ceea ce ştim din jurnalul și corespondența lui Freud, medic la Ober-Döbling, în 1884.

1. Crima şi documentele ei.

Crima împotriva lui Eminescu a început prin administrarea mercurului chiar din ziua de 28 iunie 1883. Atunci s-a produs anihilarea lui Eminescu, jurnalistul. Cauzele sunt în principal patru:

1. Cauza politică (situaţia Europei, Tratatul secret cu Austro-Ungaria, complotul împotriva Regelui Carol I, siguranţa Regatului Român)
2. Cauza subiectivă (pătratul amoros: Mite Kremnitz, – Titu Maiorescu, Carol I, Eminescu) (Scrisorile indiscrete trimise Veronicăi Micle, ajunse în mâna lui Caragiale, apoi la C.A. Rosetti).
3. Lupta pentru supremație simbolică: boala supremaţiei la Carol I şi Titu Maiorescu („gelozia“, invidia, ura distrugătoare contra lui Eminescu).
4. Afacerile dezvăluite de Eminescu ca jurnalist (Stroussberg, Warshawski etc.).

Crima şi documentele ei se găsesc în dosarele 968/1883, 1568/645//1889, certificate medicale, telegrame, articole, rapoarte ale servicilor secrete, corespondenţă. Doctorul Șuțu recunoaște în Autopsia lui Mihai Eminescu (Ms. I, 1, publicat de mine în facsimil color inedit, în Eminescu a fost ucis, în Memorialul Mihai Eminescu, în Arhiva Mihai Eminescu, ms. I, 1): “Eroare. Eminescu n-a avut sifilis.”

VII. Inculpaţii acestei crime multiple: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D.A. Sturdza, Doctorul Şuţu şi complicii: Mite Kremnitz, P.P. Carp, I.C. Brătianu, Ocăşanu, Secăşanu, Siderescu, Simţion…

VIII. Tratatul secret în economia crimei împotriva lui Eminescu.

Situaţia explosivă începând din 27 iunie 1883, până în 30 octombrie 1883. Libertatea presei – o problemă pentru politicenii Europei.

1. Amantele şi rolul rol în afacerea Eminescu.

Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Ecaterina Slavici, Veronica Micle

1. Serviciile secrete.

Reconstituirea crimei după rapoar­tele serviciilor secrete (documente secrete din mai multe arhive ale serviciilor secrete europene, în bună parte inedite).

Ambasadorii, prim-miniştrii şi împăratul Austriei.

Politicienii români: Carol I, I.C. Brătianu, P.P. Carp, D.A. Sturdza.

1. Ultimul Interogatoriu şi moar­tea lui Eminescu. Se publică facsimil după originale din dosarul 968/1889, inedit precum şi o mărturie- scrisoare a îngrijitorului care l-a vegheat pe Eminescu în ultimele 7 nopţi de viaţă la institutul doctorului Şuţu.

XII. Procesul Eminescu contra României.

Dosarul cuprinde documentarul com­plet al unui proces care va avea loc cu adevărat.

Eminescu ne-a lăsat în agenda sa, ms. 2292, (fila 38r), testamentul, încrustat. Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lasat-o ca secret sacrificator. Îi trasmisese lui Maiorescu, anume, că este ein aufgegebener Mensch, un om sacrificat.

Doctorul Tălășescu, ținând creierul lui Eminescu în mână văzuse, „așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală“ și creierul „ucis de o violență crudă“.

Îmi plac versurile următoare din Scrisoarea a III-a :

“Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vreun falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?(…)

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oamenii vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii (…)

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie

Patrioţii!“

Vouă vă plac, domnilor contem­porani ?

Academicianul Nicolae Manolescu e incult în materie de Eminescu față de Eugen Simion. Ceea ce este aproape același lucru, degeaba îl jignește cu apelativul Poulidor. Manolescu a mai și târât după el o rețea de perieci, între care la loc de cinste este Ion Pop, o nulitate.

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

Războiul din 1919 între români și unguri terminat cu zdrobirea armatei bolșevice maghiare și înlăturarea pericolului bolșevic în centrul Europei pentru următorii 25 de ani reprezintă o mare realizare militară românească pentru care întreaga Europă și lumea civilizată ar trebui să ne fie recunoscători. Cu atât mai mult cu cât victoria categorică, încununată cu ocuparea capitalei inamice, Budapesta, la 4 august 1919, a fost realizată de armata română singură, fără participarea aliaților, care de multe ori în decursul acestei campanii ne-au fost mai puțin favorabili. Nu numai din cauza unor interese de moment și calcule meschine, dar și prin prisma prestigiului, Budapesta fiind singura capitală inamică cucerită de o reprezentantă a Antantei, în schimb Puterile Centrale cuceriseră în război trei capitale aliate: Bruxelles, Belgrad și București. O revanșă istorică de prim rang, o impunere pe calea armelor a hotărârii de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,  și nu în ultimul rând, o tranșare categorică a disputei milenare care i-a opus pe români și unguri. După cum sublinia istoricul Constantin Kirițescu: O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia!  Românii au tranșat diferendul cu sabia, dar pe timpul ocupației s-au arătat demni și îndurători cu populația. Au pus doar simbolic o opincă a plugarului român în vârful Parlamentului de la Budapesta, spre atenționare și aducere aminte.

O astfel de realizare militară și politică de prim rang ar fi trebuit și ar trebui cunoscută, făcută publică și amintită mereu, orice popor din lumea asta ar fi mândru de o astfel de realizare. Și totuși, majoritatea românilor habar nu are de acest război, nu se publică nimic în presă, nu se realizează emisiuni și documentare TV pe această temă.  De aceea, tema principală a numărului 2 al revistei de istorie militară românească și internațională Tactica și Strategia este chiar despre acest război, în cele mai mici amănunte ale sale.  Un război necunoscut, uitat de cărţile de istorie, ignorat cu desăvârşire din motive ideologice în perioada comunistă dintre 1945 – 1989 şi prea puţin adus în discuţie în perioada postdecembristă, nu ştim de ce, război petrecut acum 95 de ani, o cifră rotundă, cam ignorată în publicaţiile româneşti, preocupate mai mult de comemorarea a 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial. Vorbim în acest număr al revistei şi de gărzile naţionale, de aportul românilor în pacificarea Vienei şi crearea statului cehoslovac în 1918, merite recunoscute la acea vreme, dar uitate astăzi.

În 1919 a fost un război adevărat, în toată regula, un război pe viaţă şi pe moarte, cu zeci de mii de combatanţi de ambele părţi, cu atacuri, contraatacuri, bătălii grele, cu participarea tuturor forţelor, infanterie, cavalerie, artilerie, aviaţie, trenuri blindate, un război nu mai prejos ca şi confruntările precedente din primul război mondial. Acest război, desfăşurat pe un câmp de luptă de sute de kilometri, încheiat cu ocuparea Budapestei la 4 august 1919, pentru români a reprezentat o premieră, primul război în epoca modernă în care ne-am luptat fără coaliţie (eram într-o coaliţie, Antanta, dar care nu a participat la război). Mai mult, dacă considerăm acest război ca şi o continuare a primului război mondial, Budapesta a fost singura capitală inamică ocupată de Antanta, respectiv de armata română, în contrapartidă cu cele trei capitale aliate ocupate de Puterile Centrale în decursul războiului: Bruxelles, Belgrad şi Bucureşti. Cu atât mai important apare aportul românilor, care reuşesc să stingă focarul bolşevic din centrul Europei, din Ungaria, în acelaşi timp menţinând, alături de polonezi, graniţa Europei civilizate împotriva bolşevismului pentru încă 25 de ani. O reuşită plătită cu sânge românesc, prea puţin cunoscută şi uitată chiar de către români.

La acea vreme opinia publică și politicienii europeni, în marea lor majoritate, aclamau și aduceau mulțumiri serviciului făcut de România lumii întregi, astăzi cu toții au uitat, și e normal să o facă, dacă nici noi nu mai știm nimic. Iată ce spunea deputatul francez Paul Doumer în 1919:

Franţa şi România şi-au pus armatele în serviciul unui interes general. Ambele popoare latine poartă cu fală drapelul civilizaţiei. Intrarea românilor în Budapesta, pierderile pe care armata noastră le-a încercat în Ungaria, ce sunt ele decât jertfe voluntare aduse triumfului libertăţii popoarelor şi îngenuncherii barbariei ameninţătoare? Bolşevismul răpus, graţie României, este un serviciu ce nu se va uita niciodată, pe care mica reprezentantă a latinităţii în Orient l-a adus întregii omeniri. Dar campania antibolşevică din Rusia, dusă în comun cu marii noştri aliaţi?

Serviciu care nu se va uita niciodată? Noi l-am uitat deja, și încă nu au trecut o sută de ani de atunci.  De aceea Tactica și Strategia vi-l reamintește dedicând jumătate din cele o sută de pagini color eroilor români care au îndeplinit un vis milenar, realizarea României Mari.  Sunt multe hărți, imagini în premieră, biografii ale combatanților, descrieri ale luptelor și faptelor de arme și multe altele. Vorbim și de modul în care românii au controlat Viena și Praga în vremurile de anarhie ale sfârșitului de an 1918, când capitala austriacă era pradă haosului, despre organizarea gărzilor naționale române și confruntările militare avute cu grupările maghiare și trupele regulate maghiare, despre masacre și atrocități în Transilvania, dar și despre luptele cu bolșevicii ruși de la est, pe Nistru, moartea generalului Poetaș, bătăliile de la Hotin și Atachi. Situația strategică a României din 1919 părea fără ieșire, luptând pe două fronturi divergente, la est și la vest, dar și cu nordul nesigur cuprins de anarhie. În aceste condiții trupele române ocupă Pocuția și nordul Maramureșului pentru a face legătura cu polonezii și cehoslovacii. Găsiți imagini unice cu românii în Pocuția, la Colomeea și în alte locuri. Sunt descrise pe larg cele două operații, ofensiva din 16 aprilie 1919, dar și perioada de expectativă pe Tisa, atacul bolșevic din 20 iulie și contraatacul român, trecerea Tisei și ocuparea Budapestei, dar și perioada de ocupație, inclusiv problema despăgubirilor și rechizițiilor din teritoriile ocupate.

Alte teme abordate în revistă, după cum se vede în cuprinsul alăturat:

Războiul Multicentric (Multicentric Warfare), sau Războiul Bazat pe Rețea, explicat pe înțelesul tuturor, în așa fel încât oricare cititor să fie familiarizat cu ceea ce înseamnă războiul modern, mai ales acum, în această circumstanță geopolitică complicată.

Războiul de șase zile, incredibila victorie a Israelului împotriva coaliției arabe și unele secrete din spatele ei.

Bătălia de la Poltava (1709), care a schimbat echilibrul de putere în nordul Europei, dar și povestea unui colonel român participant la această bătălie.

Tudor Greceanu, un as în temnițele comuniste, incredibila poveste a pilotului român de vânătoare cu 42 de victorii, luptător pe frontul de est și de vest, scăpat din încercuirea de la Stalingrad, închis în temnițele comuniste după război, evadat de la închisoarea din Aiud, condamnat la moarte, i se schimbă pedeapsa în închisoare pe viață practic în drum spre plutonul de execuție, decedat în 1994 într-o garsonieră modestă în București, cu ambele picioare amputate.

Alte rubrici interesante: Martorul istoriei, povestea lui Miron Iustin, copil de trupă pe Frontul de Vest, amintirile lui de la Oarba de Mureș, din Ungaria și Cehoslovacia, cu fotografiile sale de atunci și acolo. Terra Dacica Aeterna, trupa de renactori de la Cluj cu filiale în țară care refac și rememorează atmosfera și povestea lumii antice a dacilor și romanilor. Pe urmele Vânătorilor de Munte români în Caucaz, omagiul a patru alpiniști români în Caucaz, adus Vânătorilor de Munte români, temă centrală a numărului 1 din Tactica și Strategia. Și multe altele, de exemplu: Arme și Muniții, povestea archebuzei și armelor de foc portative, Drone, Cărți și filme pe tematică.

Tactica și Strategia este o publicație trimestrială ce aduce în primplan istoria luptelor și conflictelor românilor dar și cele de pe plan mondial,  care încearcă să aducă în faţa cititorului român multe aspecte mai puţin cunoscute, analize pertinente, pe înţelesul tuturor, ale bătăliilor şi războaielor din istoria noastră, dar şi din istoria lumii, pentru a învăţa din trecut şi a fi pregătiţi pentru viitor. E suficient să ne uităm în jur, toate popoarele îşi studiază istoria, dar şi istoria militară, atât a lor, cât şi a lumii întregi, este o muncă şi o dovadă că alţii sunt interesaţi. Dar noi? Şi noi suntem interesaţi, dar încă nu avem suficiente mijloace de informare asupra părţii care ne interesează în primul rând, istoria noastră militară. Acest gol dorim să-l umplem prin această revistă, în care veţi găsi mari bătălii din istoria noastră analizate în amănunt, date despre gânditorii noştri militari, despre mari generali sau comandanţi de oşti, despre arme fabricate în România, precum şi aspecte geopolitice actuale, de spionaj sau colaterale. Istoria militară universală este şi ea bine reprezentată, cu aspecte şi influenţe asupra evenimentelor istorice majore, inclusiv asupra istoriei noastre naţionale.

100 de pagini full color la prețul de 26 lei, poate fi găsită în rețeaua Inmedio, chioșcurile roșii din Malluri, Auchan sau Kaufland, dar și în alte rețele de distribuție presă, dar și în rețele de librării a și Cărturești sau Librăria Eminescu din centrul Bucureștiului.

Sursa: Cristian Negrea via Ziaristi Online

Mai jos, un clip de prezentare pentru Nr 1 al revistei, dedicat vânătorilor de munte:

„Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generație. Cu unele calități și un defect: parvenirea socială… Un ipocrit inegalabil!” – Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”

Înainte de a publica ultima parte a analizei profesorului Constantin Barbu privind atacul perfid al lui Eugen Simion la Eminescu, publicăm o parte din “opera” sa mai puţin cunoscută (cel puţin de către cei loviţi de orbul găinilor): aceea de propagandist comunist. Eugen Simion în “Lupta de Clasă”:

„Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploatatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul proletcultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revoluționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx: „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.
Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avangarda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misticismul și diversiunea naționalistă“. Iar „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medievali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divinitate“.

Ziaristi Online vă invită să vă oripilaţi aici (şi încă nu am început să vorbim despre misiunile sale în “lumea clasei exploatatoare”…):

Eugen Simion in “Lupta de Clasa” – Organ al PMR by Ziaristi Online

Preşedintele României, Klaus Iohannis, are o problemă: târâie în spatele său un consilier, care, pe lângă faptul că este considerat o “cârtiţă” a corupţilor condamnaţi penal Relu Fenechiu şi Tudor Chiuariu, începând de miercuri, 18 februarie a.c., a devenit el însuşi un condamnat, printr-o hotărâre irevocabilă a Tribunalului Bucureşti (foto mai jos). Deşi pe parcursul procesului a încercat să ameţească instanţa oferind patru adrese pentru citarea sa şi şi-a schimbat avocaţii de mai multe ori, într-un final, actualul consilier prezidenţial pentru relaţia cu societatea civilă şi autorităţile publice nu a mai putut fugi de deznodământ. Andrei Muraru, fost director pe la IICCMER şi ideolog al grupării de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, a mistificat realitatea privind cariera profesorului universitar dr. Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, invocând în fals o funcţie în fostul PCR pe care acesta nu a avut-o. Muraru a susţinut în scris şi în public, chiar în Jurnalul TVR, ajutat de “dieontoloaga” Rodica Culcer, că îşi bazează aceste afirmaţii, ce s-au dovedit a fi mincinoase, pe documente aflate în Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, de la Ministerul Justiţiei, pe care a şi fluturat-o ca “dovadă” în faţa camerelor TVR. Operaţiunea de denigrare prin dezinformare neagră era menită să-l determine pe profesorul Corneliu Turianu, prin presiuni mediatice şi psihice, să-şi dea demisia de la CNSAS pentru ca în locul lui să fie instalat chiar fratele geamăn al lui Andrei Muraru, Alexandru Muraru, pe vremea aceea consilier al ministrului penal Tudor Chiuariu. Toata schema frauduloasă de cumetrie abjectă prin care se urmărea, în principal, infiltrarea “Miliţiei Spirituale” la vârful CNSAS, a dus însă la devoalarea unei alte infracţiuni, care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani: furt calificat de documente cu regim de secretizare specială din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de furtul a 16 Mape profesionale, înfăptuit de Alexandru Muraru, în calitate de funcţionar public, prin abuz în funcţie şi trafic de influenţă, uzând de numele ministrului Tudor Chiuariu. Date din aceste 16 dosare au fost folosite apoi pentru şantaj şi atacuri instrumentate prin intermediul mass-media. Ambii puşcăriabili, atât Chiuariu cât şi geamănul Muraru, sunt în prezent cercetaţi de organele de anchetă penală (şi) pentru aceste fapte. Sentinţa definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti nu îi va ajuta prea mult. Şi aceasta nu este ultima situaţie ce ţine de trecutul tenebros, reţelar, al familiei Muraru, cu repercusiuni până în prezent dar şi viitor…

Datele problemei, a cărei evoluţie şi rezolvare portalul Ziaristi Online a urmărit-o, întâmplător, de la început, din 2012, până la sfârşitul firesc de zilele acestea, le găsiţi aici:

Presedintele IICCMER Andrei Muraru, condamnat de Instanta pentru minciuna cu scop de dezinformare si manipulare a opiniei publice in cazul secretarului Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu

EXCLUSIV: Consilierul lui Klaus Iohannis, Andrei Muraru, ideolog al “Miliţiei spirituale”, în proces cu secretarul CNSAS Corneliu Turianu, are fratele, Alexandru Muraru, cercetat pentru furt de acte din Ministerul Justiţiei

Consilierul lui Iohannis, Andrei Muraru, cercetat pentru şantaj, instigare şi complicitate la furt de documente secrete. Profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS l-a prins cu documentele (1)

Cârtiţele lui Chiuariu şi Fenechiu, deconspirate de profesorul Turianu. Fraţii gemeni Alexandru şi Andrei Muraru, noduri într-o reţea de tip mafiot. DOCUMENTE (II)

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru. CAZUL TURIANU vs MILIŢIA SPIRITUALĂ

Generalul de mucava Dan Voinea umilit la Inalta Curte de Casatie si Justitie in procesul directorului IICCMER cu profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS

GHIMPELE: Oficial al Guvernului, dat DISPĂRUT de CNSAS, după ce a fost dat în judecată de Corneliu Turianu

Secretarul CNSAS Corneliu Turianu da de pamant cu “Militia spirituala”

Justiţia Română merită felicitată!

Foto: Serviciul Român de Informaţii (SRI)

Generalul (r) SRI Cristian Troncotă a avut amabilitatea să ofere în exclusivitate portalului Ziaristi Online un capitol din lucrarea sa, “Duplicitarii”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, dedicat generalului-colonel (r) Iulian N. Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, care astăzi împlineşte 84 de ani. Îl redăm mai jos:

IULIAN VLAD – UN ROMÂN PROFESIONIST ÎN FRUNTEA SECURITĂŢII

 „Dorim să se cunoască faptul că generalul-colonel (r) Vlad N. Iulian este singurul român profesionist care a fost în fruntea aparatului de informaţii şi contrainformaţii al României de la Eugen Cristescu încoace. Prin îndrumarea şi modul în care a condus aparatul de securitate a demonstrat că pe primul plan prevala interesul major al naţiei şi nicidecum al clicii ceauşiste”[1].

Cine parcurge cu atenţie acest text desprins dintr-un memoriu întocmit de un grup de ofiţeri superiori din fostul Departament al Securităţii Statului, prin care se solicita în august 1990 „obiectivitate maximă în judecarea generalului Iulian Vlad”, nu poate să scape două aspecte esenţiale. În primul rând faptul că profesionişti ai instituţiei (pentru că au existat şi din aceştia) îşi asumau responsabilitatea – într-o atmosferă total ostilă, în care sintagma securişti-terorişti rămăsese încă vie în mentalul colectiv, din timpul revoluţiei – de a atrage atenţia opiniei publice, cu câteva zile înainte de începerea proceselor intentate ultimului şef al DSS, că nu se dorea din partea lor nimic altceva decât o judecată obiectivă, în cadrul legii. Era o mare şansă pentru regimul democratic, abia instaurat, de a păşi cu dreptul, în sensul că principiile statului de drept puteau deveni realităţi, şi nicidecum simple sloganuri electorale, repetate până la saturaţie de noii politicieni. Acum, după ce au trecut mai bine de două decenii de la acel moment şi putem privi evenimentele cu mai multă luciditate, echilibru, detaşare şi obiectivitate, va trebui să recunoaştem cu părere de rău că nu s-a ţinut cont de acest avertisment.

În al doilea rând, comparaţia cu Eugen Cristescu nu este deloc întâmplătoare. Ea venea din partea unor profesionişti care cunoşteau foarte bine destinul tragic al şefului Serviciului Special de Informaţii din perioada regimului autoritar al guvernării mareşalului Ion Antonescu şi tocmai de aceea doreau ca istoria să nu se mai repete în părţile ei negative. Atât Eugen Cristescu cât şi Iulian Vlad proveneau din familii de români plugari, cu o situaţie mai mult decât modestă, urcaseră treptele ierarhiei profesionale până la cel mai înalt nivel doar prin propriile lor calităţi şi realizări. Numai că momentul în care au accedat la funcţia supremă a instituţiei s-a consumat într-o conjunctură politică internă şi internaţională extrem de tensionată. Dar şi unul şi celălalt şi-au asumat responsabilitatea comenzii cu gândul de a-şi ajuta ţara şi conaţionalii într-un moment de grea cumpănă. Din nefericire, amândoi au avut parte, în cele din urmă, de o judecată politică, fiind supuşi la umilinţe nemeritate. Eugen Cristescu a fost acuzat în aşa-zisul „proces al marii trădări naţionale” pentru crime de război şi dezastrul ţării, dar fără ca să se poată aduce nici măcar o singură probă în susţinere[2]. La rândul lui, Iulian Vlad a fost acuzat mai întâi de „genocid”, apoi de „complicitate la genocid”, ceea ce, de asemenea, n-a putut fi probat juridic, iar documentele „micului proces al marii trădării naţionale” – după expresia unei ziariste[3] – stau mărturie. Eugen Cristescu a fost considerat de ziarişti interesaţi ai vremii ca fiind şeful Gestapoului român[4], iar Iulian Vlad comparat, nici mai mult nici mai puţin cu Kaltenbrunner[5]. Fostul şef al SSI-ului a fost condamnat la moarte, sentinţa fiindu-i comutată ulterior la închisoare grea pe viaţă, iar Iulian Vlad la 14 ani închisoare şi degradare militară. Spre deosebire de Eugen Cristescu – care a decedat în temniţă – Iulian Vlad a supravieţuit detenţiei. Dar nu acest aspect mai are importanţă în judecarea istoriei ci faptul că mai există un element de asemănare, aproape până la identitate, între cei doi. Este vorba despre poziţia lor faţă de factorul de decizie supremă în stat. Amândoi şi-au dovedit loialitatea, Cristescu faţă de Ion Antonescu, Vlad faţă de Nicolae Ceauşescu, doar până la un punct. Meritul lor istoric este că au înţeles foarte bine care este limita loialităţii: interesele poporului român. Fără să trădeze ori să treacă de partea cealaltă a baricadei, datoria lor a fost de a asigura continuitatea instituţiei. Este o regulă nescrisă a frontului secret şi un principiu fundamental respectat de mai toate instituţiile similare din toate statele. Şi aceasta pentru că în situaţii de prăbuşiri inerente ale unui regim politic, continuitatea naţional-statală se realizează prin conservarea a tot ceea ce a fost preponderent pozitiv în activitatea acelor instituţii care asigură sistemul imunitar al statului şi a naţiunii (armata şi serviciile de informaţii şi securiate).

Iată şi motivul pentru care personalitatea generalului Iulian Vlad trebuie să-şi găsească locul în orice disertaţie istorică dedicată serviciilor secrete româneşti. A face altfel înseamnă a lăsa premeditat un loc gol, care, alături de alte mistere şi enigme, precum şi de o sumedenie de controverse, inerente domeniului, ar putea fi echivalentă cu o falsificare a istoriei. Prin urmare, nu este vorba de o încercare de reabilitare, ci pur şi simplu de un demers analitic bazat pe surse memorialistice şi documentare, atât cât au fost accesibile în actualul stadiu al cercetării.

De la învăţător la şef al Securităţii

Aşadar, cine a fost Iulian Vlad şi de ce a intrat, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, în contradicţie cu revoluţionarii, nu cu cei din stradă, ci cu cei „de profesie”, adică cu acei activişti ai PCR, mai vechi sau mai noi, care au preluat puterea imediat după fuga cuplului dictatorial? Vom încerca în continuare o sinteză a datelor şi informaţiilor oferite de mass-media românească postdecembristă la care am adăugat propria investigaţie, ce vine să introducă în circuitul ştiinţific o serie de informaţii şi documente rămase până acum inedite.

Iulian Vlad s-a născut la 23 februarie 1931 în satul Gogoşiţa, din judeţul Dolj. Clasele primare le-a absolvit la şcoala din comuna natală, după care a urmat cursurile Liceului Gheorghe Chiţu din Craiova. Provine dintr-o familie modestă de agricultori, oameni harnici şi cu credinţa în Dumnezeu. Mama sa, Eugenia, fusese crescută de patru mame vitrege. Tatăl său, Nicolae, în tinereţe cântăreţ bisericesc, apoi perceptor şi inspector financiar, a luptat ca militar în termen pe Frontul de Est în al doilea război mondial. După zece ani de prizonierat în URSS s-a întors acasă, în momentul când băiatul cel mare, Iulian, era deja elev în anul doi de liceu.

Iată cum descrie ziaristul Constantin Preda casa generalului Iulian Vlad din satul natal, pe care a vizitat-o în noiembrie 1990, acolo unde nu se mai afla decât mama sa Eugenia, în vârstă de 78 de ani, la acea dată: „Este o casă simplă de ţară. Modestă chiar. Nici vorbă de acareturi, de avere sau de vreun picior de palat. Înăuntru e o atmosferă apăsătoare, aproape de doliu, o melopee nesfârşită. Pereţii casei sunt văruiţi în alb. Undeva, într-un colţ, o maşină veche de cusut (marca Singer), pe masă un ceasornic vechi parcă şi el de când lumea, apoi un calendar bisericesc, un ulcior minuscul de apă, câteva macaturi decolorate de vreme, o pictură naivă (gen Ghiţă Mitrăchiţă) şi, în rest, fotografii, fotografii ale generalului, în aproape toate ipostazele. … Pe lângă lucruri mai vechi, aproape de neluat în seamă [se mai află] o etajeră cu cărţi prăfuite (Voltaire, Balzac, Aristotel, Gorki, Tolstoi, Z. Stancu, M. Preda etc.), almanahuri, tratate de pedagogie”[6].

Mama sa, Eugenia, îşi amintea că în copilărie şi adolescenţă, fiul ei, Iulian, era „mai mult timid şi nu era răutăcios cu nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată pe nimeni. Îi plăcea să citească şi, la şcoală, la Craiova, a fost mereu premiant”[7].

Locuitorii satului Gogoşiţa, acolo unde „până şi stâlpii de telegraf au o nostalgie a lor”, prietenii din copilărie păstrau încă în memorie amintiri interesante despre Iulian Vlad. Victor Marin, fost brigadier la CAP spunea: „Eu îl cunosc pe domnul general de prin ’36, de când păşteam oile cu el. A fost un băiat cinstit, nu i-a plăcut niciodatâ să se ia la harţă cu nimeni, cum se mai întâmpla pe atunci. … I-a plăcut mult cartea … până şi cu copiii stătea de vorbă. Barem pe bătrâni îi respecta de pomenire. Când venea acasă, îi lua pe taică-său şi pe nevastă-sa şi se ducea cu ei … pe dealul unde a copilărit. Sau dacă, de exemplu, venea careva la el acasă, niciodată ai lui nu spuneau că nu este acolo, ci, dimpotrivă, îi primea pe toţi cu mare omenie. Nu numai cu mine s-a purtat frumos, ci cu tot satul”[8].

Un alt consătean, Ion Marin, îşi aducea şi el aminte: „Tot la fel, am copilărit şi eu cu dl general, şi el şi sora sa au fost oameni cuminţi. Când tatăl dumisale a fost prizonier în Rusia, el, mic aşa cum era, a ţinut rosturile casei. Parcă îmi amintesc, avea chiar şi un car cu boi. … Să-l fi văzut desculţ, prin mărăcini, ducând oile de la spate. Pe atunci erau alte vremuri. Eu, până pe la 16 ani, aveam o cămaşă lungă de îmi ajungea până la călcâie. Ne zicea întotdeauna: «Măi fraţilor, să fiţi cuminţi şi cinstiţi!»”[9].

După terminarea studiilor liceale, Iulian Vlad s-a înscris la Institutul Pedagogic din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu rezultate foarte bune. A activat apoi, pentru o scurtă perioadă, ca învăţător la o şcoală generală, după care a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar. Începând cu data de 1 mai 1952 a fost încadrat ca ofiţer activ, cu gradul de sublocotenent, în Ministerul de Interne. Ulterior a absolvit şi Facultatea de drept din Universitatea bucureştenă.

Din cei 37 de ani cât a lucrat neîntrerupt în Ministerul de Interne, 25 a activat exclusiv în domeniul învăţământului, urcând treaptă cu treaptă „de la simplu ofiţer direcţionar” la şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie, până la funcţia de şef al Direcţiei Învăţământ, denumită ulterior şi Direcţia Centrală de Cadre şi Învăţământ. Timp de trei ani (1975–1977) a îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii Militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde a predat cursul de drept[10]. În toată această perioadă, după cum singur a mărturisit cu modestie, s-a remarcat „mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării unor materiale de sinteză şi bilanţ”[11].

În schimb, cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au lucrat alături de el, fac referiri la o serie de calităţi cu care s-a impus: curajul, patriotismul, modestia, cinstea, corectitudinea, onoarea militară, exigenţa faţă de subordonaţi. Dar, ca orice şef al unei instituţii care îşi desfăşoară activitatea în spiritul, litera şi uneori chiar la limita legii, generalul Iulian Vlad a făcut şi greşeli, alteori a dat dovadă de conservatorism şi imobilism în rezolvarea unor cazuri mai deosebite. De aici şi percepţia diferită în rândul subordonaţilor.

De pildă, un absolvent al Şcolii de ofiţeri de la Băneasa, Aurel Preda, îşi amintea şi un episod din perioada evenimentelor provocate de cutremurul din 4 martie 1977: „În acea perioadă, eram elev la fosta Şcoală militară de ofiţeri a Ministerului de Interne Băneasa, Bucureşti, arma miliţie, comandant fiind generalul Vlad Iulian. Momentul producerii cutremurului l-a surprins pe fostul comandant al şcolii în zona Aeroportului Băneasa în timp ce se îndrepta spre locuinţa sa. Dându-şi seama de greaua cumpănă prin care trec locuitorii Capitalei, fostul comandant s-a gândit la popor, la onoarea de militar cu care a fost investit, întorcându-se imediat în şcoală pentru a alarma, mobiliza şi deplasa efectivele şcolii în Bucureşti pentru salvarea de vieţi omeneşti, asigurarea ordinii şi liniştii publice, paza unor obiective grav afectate. Îmi amintesc cu emoţie de cuvintele rostite de fostul comandant, generalul Iulian Vlad, venit imediat în şcoală: «Copii, poporul român trăieşte un eveniment tragic, de curajul bărbăţia şi spiritul de sacrificiu de care dumneavoastră trebuie să daţi dovadă, depind salvarea multor vieţi omeneşti aflate sub dărâmături. Să nu uitaţi nici un moment jurământul dat faţă de ţară». În haosul ce domnea în acele momente în Capitală, fostul comandant a ordonat mobilizarea rapidă, reuşind ca într-un timp foarte scurt, elevii şi cadrele să fie prezente acolo unde era nevoie de ei. În zilele şi nopţile tragice ce au urmat, efectivele şcolii, în fruntea căreia se afla generalul Iulian Vlad, şi-au făcut datoria cu prisosinţă”[12].

Din vara anului 1977, generalul Iulian Vlad a fost numit în funcţia de secretar de stat la Ministerul de Interne, cu atribuţii specifice în coordonarea structurilor de contraspionaj. Se pare că imediat după această promovare s-a confruntat cu un caz mai deosebit, soldat cu greve consecinţe atât pentru prestigiul instituţiei cât şi pentru cariera şi chiar viaţa unor ofiţeri de securitate. Colonelul (r) I.T. Cărbunescu, ce activase în structurile de contraspionaj, a dezvăluit presei, postdecembriste că generalul Iulian Vlad ar fi dovedit, în acest caz, inabilitate, oportunism şi chiar rea credinţă, până la complicitate cu spionajul străin. Ofiţerul povesteşte că în 1979 – deci pe vremea când Iulian Vlad era adjunctul lui Tudor Postelnicu la conducerea DSS – , i s-a prezentat „un caz suspect de trădare fără precedent în istoria ţării, chiar din interiorul CPEX”, ulterior stabilindu-se că respectivul demnitar ţinea o legătură impersonală cu un ataşat militar acreditat la Bucureşti. Iniţial, generalul Iulian Vlad, a înţeles corect gravitatea situaţiei, fiind hotărât să acţioneze pentru anihilarea trădătorului. Ulterior şi-ar fi schimbat optica, acreditând ideea că s-ar afla în faţa unei acţiuni, nu de spionaj, ci de compromitere a unui cadru de valoare din conducerea partidului. De aici şi măsurile ordonate pentru „sabotarea a tot ceea ce a putut crea mai bun contraspionajul în elucidarea acestui caz”. Din punctul de vedere al colonelului Cărbunescu, consecinţele atitudinii generalului Vlad ar fi fost grave, nu numai în evoluţia periculoasă a situaţiei operative din acel timp, prin „muşamalizarea afacerii”, ci şi prin crearea unor nedumeriri şi îngrijorări în rîndul generalilor şi ofiţerilor de securitate cu responsabilităţi în domeniul contrasponajului. La fel de grav este considerat şi faptul că trei dintre ofiţerii implicaţi în acest caz au fost trecuţi în rezervă, unul internat într-un spital la secţia de neuropsihiatrie, iar altul decedat în condiţii suspecte – în concediu -, „fiind pescuit asfixiat din apa Mării Negre, lăsând doi orfani minori”[13].

În anul 1984 generalul Iulian Vlad a fost promovat adjunct de ministru cu aceleaşi atribuţii, iar din octombrie 1987 până în decembrie 1989 l-a înlocuit pe Tudor Postelnicu la şefia DSS, în rang de ministru secretar de stat[14]. Numirea într-o asemenea funcţie s-a făcut într-un moment în care instituţia era total discreditată în faţa conducerii superioare de partid şi de stat: trădări după trădări (nu mai puţin de 3o de ofiţeri din structurile de informaţii externe care dezertaseră în timpul misiunii, cerând azil politic în Occident), la care se adăuga o deprofesionalizare aproape generalizată a ofiţerilor de informaţii atât din structurile externe cât şi din cele interne, datorată ingerinţelor ori pretenţiilor tot mai aberante ale cuplului dictatorial. Din nefericire pentru el, în timpul celor doi ani petrecuţi în fruntea DSS-ului, generalul Iulian Vlad n-a putut să îndrepte o asemena situaţie, aspect recunoscut cu obiectivitate chiar în „şedinţa de analiză şi comunicări de ordine”, din ziua de 31 octombrie 1989, când, de faţă cu şefii unităţilor centrale de securitate, a precizat că „unul din duşmanii cei mai mari este munca noastră slabă, în mare parte ineficientă”[15]. Iată deci atestări documentare care vin să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, că în realitate, Securitatea, acea temută sau diabolică „gardă pretoriană” – ca să folosim expresia unui reputat scriitor şi jurnalist[16] –, nu mai era decât o instituţie care trăia prin faima cruzimilor din anii ’50 şi pentru care cea mai gravă ameninţare nu o reprezenta nici „imperialismul occidental”, nici „uneltirile reacţionarulor ori a elementelor declasate din interior” ci pur şi simplu ineficienţa propriei activităţi.

„De data asta noi l-am salvat pe nebun”

Doar la câteva săptămâni după ce a preluat conducerea DSS, generalul Iulian Vlad s-a confruntat cu revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987, pe care a caracterizat-o ca fiind „o treabă spontană, dar bine făcută, fără amestec străin”[17]. Coroborarea unor informaţii obţinute de la foşti ofiţeri de securitate implicaţi în acele evenimente, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, cu datele deja publicate ne dezvăluie câteva aspecte interesante pentru istoriografie. Astfel, după o înţelegere tacită cu generalul Iulian Vlad, colonelul Dumitru Nătăleţu – şeful Securităţii judeţene Braşov – ar fi „ocolit” ordinul transmis de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, prin care se ceruse intervenţia în forţă şi folosirea mijloacelor represive contra „elementelor declasate”. Ca urmare, ofiţerii de securitate s-au mărginit doar la măsuri strict informative pentru a calma spiritele şi a-i depista pe liderii şi „elementele mai active” din rândurile protestatarilor. Din totalul celor arestaţi, doar 10-15 muncitori braşoveni au fost trimişi în faţa justiţiei, fiind acuzaţi de „tulburare a liniştii publice”, şi primind pedepse mai mult „simbolice”, cu executarea la locul de muncă. Şi toate acestea datorită lui Nicolae Ceauşescu, care „nu putea să accepte ideea că are în ţară opoziţie” chiar din rândul muncitorilor, după cum a mărturisit Iulian Vlad[18].

Pentru evenimentele de la Braşov s-a găsit şi un „acar Păun”. Cel sacrificat, colonelul Nătăleţu, a fost imediat schimbat din funcţie şi ameninţat cu Tribunalul Militar de către Tudor Postelnicu. Subtil, Iulian Vlad a stăruit pe lângă ministrul de Interne, că o astfel de soluţie nu era deloc oportună, mai ales în acel context. Exista într-adevăr riscul de a se crea o stare de nemulţumire, de data aceasta în rândul ofiţerilor de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor interne. Aceştia – şi e vorba înspecial de cei care se implicaseră în liniştirea muncitorilor protestatari – se considerau nevinovaţi. Evenimentele izbucniseră de la un conflict de muncă real – intârzierea din partea conducerii uzinei Tractorul de a le achita salariaţilor drepturile băneşti sub motivaţia unor restanţe în planul de producţie[19]. Ofiţerii de securitate dovediseră inteligenţă, în sensul că găsiseră metode mai eficiente pentru normalizarea situaţiei decât cele represive ordonate de ministrul de Interne. Majoritatea dintre ei rămăseseră convinşi că orice inabilitate din partea lor, mai ales recurgerea la forţă, putea avea urmări grave atât pentru regimul politic, cât şi pentru instituţia Securităţii statului. Nu este exclus ca acesta să fi fost şi motivul real pentru care CC al PCR nu a făcut o analiză asupra evenimentelor de la Braşov din noiembrie 1987. În schimb, conducerea DSS, personal generalul Iulian Vlad a formulat câteva concluzii expuse în şedinşa anuală de bilanţ şi materializate în actualizarea Ordinului 02600, privind păstrarea ordinii publice[20]. De asemenea, din ordinul şefului DSS, colonelul Dumitru Nătăleţu a fost transferat ca simplu lucrător la compartimentul Arhive din cadrul Centrului de Informatică şi Documentare, iar după câteva luni a ieşit la pensie. În discuţiile cu tinerii ofiţeri de la compartimentul Arhivă, colonelul Nătăleţu a scăpat la un moment dat afirmaţia că „de data asta noi l-am salvat pe nebun, dar dacă se vor mai repeta evenimentele de la Braşov, n-o s-o mai facă nimeni”. Temători şi suspicioşi, ca nu cumva să fie puşi în faţa unei provocări, cei care au auzit această afirmaţie s-au făcut că nu înţeleg despre ce nebun era vorba. Dacă şi-ar fi dovedit curiozitatea puteau risca, ulterior, o confruntare cu organele de contrainformaţii, ceea ce desigur că nimeni nu-şi putea dori. Abia în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au adus aminte de aceste vorbe, înţelegându-le tâlcul. Oricum, prin felul în care a acţionat pentru liniştirea spiritelor după evenimentele de la Braşov, în ciuda faptului că a fost nevoit să sacrifice un ofiţer de valoare, generalul Iulian Vlad a câştigat de partea sa încrederea majorităţii ofiţerilor de securitate, mai vechi sau mai noi, aspect extrem de important pentru confruntarea ce avea să urmeze în decembrie 1989.

Există însă şi mărturia unui revoluţionar braşovean, potrivit căreia, după evenimente, în timpul anchetelor, ar fi fost bătut la tălpi cu bâta chiar de generalul Iulian Vlad[21]. Nu ştim să se fi făcut vreo confruntare între cei doi, în faţa organelor de procuratură, pentru elucidarea acestui episod, fapt pentru care continuă să rămână multe semne de întrebare asupra seriozităţii lui.

Un alt aspect mai puţin cunoscut din activitatea generalului Iulian Vlad este că prefera să se documenteze singur – şi nu prin consilieri – asupra unor probleme considerate de el ca fiind de excepţională importanţă pentru securitatea statului român. Aşa se explică prezenţa sa, la începutul lunii august 1989, la sediul unităţii care gestiona Arhiva Securităţii, din cadrul CID, pentru a studia dosarele şi întreaga documentaţie despre revoluţia maghiară din 1956. S-a uitat cu multă atenţie, ceasuri întregi, asupra albumelor de fotografii ce reprezentau tricolorul maghiar cu stema comunistă decupată, precum şi scenele terifiante cu ofiţeri de securitate maghiari masacraţi de către revoluţionarii budapestani pentru că deschiseseră focul asupra demonstranţilor fără ordin din partea superiorilor. Probabil că de aici şi din experienţa evenimentelor de la Braşov s-a fundamentat în mintea generalului Iulian Vlad convingerea că aparatul de securitate al regimului comunist din România, într-un context de evenimente asemănătoare nu ar avea altă şansă de salvare decât să evite implicarea în acţiuni cu caracter represiv, iar întreaga activitate să fie direcţionată doar spre procurarea, prelucrarea şi analiza informaţiilor. Cele trei procese intentate după revoluţia română din decembrie ’89 demonstrează că generalul Iulian Vlad a acţionat în acest sens. Mai mult, s-a străduit să-şi disciplineze din timp subordonaţii pentru a nu avea surpriza unor „colonei nebuni” – adică ofiţeri scăpaţi de sub control, ce puteau acţiona haotic -, după formula folosită de George Bush şi Mihail Gorbaciov în cadrul întâlnirii lor de la Malta[22].

La fel de importantă este şi mărturia colonelului de securitate, Dumitru Răşină, fost şef al Inspectoratului de Securitate Arad, făcută în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Este vorba despre întrunirea din 11 noiembrie 1989, ordonată de şeful DSS şi desfăşurată concomitent în trei oraşe: la Bucureşti cu şefii de securitate din Muntenia şi Oltenia – şedinţă condusă de generalul Iulian Vlad – , la Braşov cu şefii structurilor de securitate din judeţele transilvănene şi bănăţene – prezidată de generalul Aristotel Stamatoiu -, şeful de atunci al CIE, şi la Iaşi cu şefii de securitate din judeţele moldovene şi dobrogene, condusă de generalul Victor Neculicioiu, la acea vreme şef al UM 0110 (aşa-zisa unitate anti-KGB). La aceeaşi oră, respectiv 11, cei trei înalţi demnitari ai DSS au citit textul unei note din conţinutul căreia rezultau patru idei forte: 1) din informaţiile deţinute de conducerea DSS rezulta că secretarul general al partidului şi preşedintele Republicii, Nicolae Ceauşescu, urma să fie înlăturat, existând chiar mai multe variante, inclusiv aceea a prinderii şi judecării lui, în situaţia în care s-ar fi opus schimbării şi ar fi încercat să fugă într-un loc de unde putea conduce o eventuală mişcare de rezistenţă; 2) prin ordinul conducerii DSS, ofiţerilor operativi li se interzicea să-şi contacteze reţeaua de informatori (agentura secretă) pentru a verifica informaţiile privind înlăturarea cuplului dictatorial; 3) prin acelaşi ordin, ofiţerii operativi puteau să primească din partea agenturii doar informaţii, sesizări ori reclamaţii ale oamenilor muncii din intreprinderi şi alte sectoare productive despre distrugeri, furturi ori sustrageri de bunuri de valoare; 4) în cazul unor mişcări de stradă cu caracter protestatar, îndreptate contra lui Ceauşescu, „şeful Securităţii cu întregul aparat din subordine nu se implică în acţiuni represive”[23]. Deci, generalul Iulian Vlad ştia că trebuie să-şi ţină sub control subordonaţii, conturându-le misiuni foarte precise cu scopul de-ai disciplina perfect pentru a preveni apariţia unor „colonei nebuni”.

Până la identificarea acestui document, dacă mai există clasat în vreun depozit de arhivă, şi publicarea lui integrală – ceea ce ar fi benefic pentru istoriografie – se poate formula concluzia că instituţia Securităţii statului român, prin posibilităţile informative interne şi externe, aflase din timp ce se pregătea României, iar prin acţiunea din 11 noiembrie 1989 i s-a schimbat practic obiectivul prioritar al misiunilor. Dacă până atunci, prioritar pentru DSS era „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei conducătoare”, de la acea dată Securitatea urma să se limiteze doar la acţiuni strict informative.

Că o astfel de hotărâre, am putea-o numi istorică, a fost luată de generalul Iulian Vlad în deplină cunoştinţă de cauză, ca unică soluţie pentru a salva instituţia, într-un context intern şi internaţional total ostil, o demonstrează şi documentele de informare ale DSS. De exemplu, un raport olograf, strict secret, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad şi adresat secretarului general al partidului, atrăgea atenţia asupra a două chestiuni esenţiale în legătură cu întâlnirea dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov care urma să aibă loc peste câteva zile la Malta, 2-3 decembrie 1989: 1) „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale”; 2) „Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Busch şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R.P.Chineză, Cuba şi România”[24]. După câte ştim, ulterior, în declaraţiile de presă, Mihail Gorbaciov a negat discutarea la Malta a situaţiei României[25].

Un alt document al DSS, extrem de interesant, este „Rezumatul informaţiilor mai deosebite din telegrame”, elaborat la 18 decembrie 1989. În capitolul 4, care sintetiza informaţiile obţinute prin filieră argentiniană, se menţiona:

„În perioada următoare, guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul în care PCR să nu mai aibă rolul conducător.

-URSS şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populaţia Transilvaniei la revolte împotriva guvernului de la Bucureşti.

-URSS va acţiona pentru a obţine sprijin în România, în direcţia «reactivării» unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară”[26].

Întrebat de senatorul Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, dacă Securiatea a ştiut despre legăturile ofiţerilor KGB de pe teritoriul României, generalul Iulian Vlad a răspuns: „Îi cunoşteam, erau agenţi activi în conservare[27]. Probabil că prin astfel de informaţii, Securitatea l-a convins pe Ceauşescu să-i convoace – în seara de 20 decembrie – la sediul CC pe reprezentanţii Ambasadei URSS, pentru a le cere retragerea ofiţerilor sovietici care se aflau la Timişoara[28].

Duplicitar faţă de „revoluţionarii de profesie”

Despre felul în care generalul Iulian Vlad a gândit şi a acţionat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, documentele publicate, precum şi depoziţiile celor chemaţi de organele Procuraturii Militare să depună ca martori în procesele intentate fostului şef al DSS, stau mărturie[29]. Ele demonstrează fără dubii următoarele: trupele de securitate au primit ordin să intre în dispozitiv la Timişoara fără cartuşe de război, ceea ce a stârnit mânia lui Ceauşescu, deopotrivă cu a celor care l-au trimis ulterior pe Iulian Vlad în faţa instanţelor de judecată; la Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a sugerat generalului Vasile Milea o acţiune energică din partea Armatei şi a Securităţii, pentru a-l aresta pe Ceauşescu, ceea ce ar fi avut darul de a calma spiritele. Acest lucru nu a fost posibil, întrucât nu a primit acceptul din partea ministrului Apărării Naţionale, din motive încă insuficient explicate, dar fără îndoială că ar fi dat peste cap tot ceea ce se planificase. La ora 7:45 în dimineaţa zilei de 22 decembrie, deci înainte de fuga cuplului dictatotial din clădirea CC, generalul Iulian Vlad a ordonat ca dispozitivul de securitate al clădirii să fie ridicat. Au fost retraşi astfel circa 400 de militari din dispozitivul extern de securitate. Direcţiei a V-a i-a dat ordin să lase manifestanţii să intre în sediul CC, iar şefului USLA să-şi retragă trupele. Şi ordinele au fost executate imediat şi fără alte complicaţii. După ridicarea elicopterului prezidenţial, alături de generalul Ştefan Guşe, generalul Iulian Vlad s-a pus la dispoziţia revoluţionarilor, reuşind împreună şi sub supravegherea acestora să dea ordine pentru a preveni declaşarea unui război civil. Sintagma „securişti – terorişti” a fost inventată şi propagată cu sârg de agenţii creatori ai curentelor de opinie aflaţi în directă legătură cu agenţii KGB şi cu „revoluţionarii de profesie”, pentru ca aceştia din urmă să-şi consolideze puterea, în mijlocul unor sângeroase evenimente revoluţionare transmise în direct la radio şi televiziune. Poate că nu întâmplător, un alt memorialist din rândul foştilor generali de securitate – Ion Mihai Pacepa – a dezvăluit presei: „Cei care au preluat conducerea revoltei populare din ţară au avut meritul istoric de a-şi instala cartierul general la sediul Televiziunii Române. Aceasta a făcut ca revolta să se desfăşoare cu iuţeala fulgerului în întreaga ţară. Nu mă îndoiesc că istoria va consemna şi această tactică românescă realizată în comun de românii din ţară şi de cei din exil, şi că ea va fi repetată în alte ţări care continuă să fie subjugate de tiranii totalitare”[30]. Prin urmare, totul fusese bine pus la punct, în cele mai mici detalii, tocmai pentru ca surprizele să poată fi evitate. România a fost un poligon de încercare a acestei „noi tactici revoluţionare”. În România s-a făcut şcoală pentru o nouă generaţie de „revoluţionari de profesie”.

Un alt aspect de interes îl reprezintă modalitatea în care a fost arestat generalul Iulian Vlad. În după-amiaza zilei de 31 decembrie 1989, pe când se deplasa cu maşina spre Ministerul Apărării, la radio deja se anunţase arestarea sa. Stupefiat şi-a continuat drumul, pentru că trebuia să prezinte ministrului, generalul Nicolae Militaru, planul de măsuri pentru anihilarea teroriştilor. Când a intrat în cabinetul ministrului, împreună cu generalul Aristotel Stamatoiu, şeful CIE şi generalul Vasile Gheorghe, şeful trupelor de securitate, a văzut că în încăpere se mai aflau Gelu Voican Voiculescu, generalul Vasile Ionel, adjunctul ministrului şi şeful Marelui Stat Major, şi surpriză, ambasadorul URSS acreditat în România. Acesta din urmă ceruse „întâmplător” audienţă la ministrul român, deşi era un vizitator frecvent, poate un fel de „consilier” al cabinetului. Mai întâi a raportat generalul Vasile Gheorghe problemele care îi erau repartizate, după care i s-a spus că poate să părăsească încăperea. La fel s-a procedat şi cu generalul Stamatoiu. Generalul Vlad nu a mai apucat să raporteze întrucât i s-a cerut să predea pistolul. Deşi fostul şef al Securităţii a explicat că niciodată nu a purtat pistol, a fost nevoie de intervenţia unui maior pentru a-i face o percheziţie corporală. A predat apoi cheile de la fişet, iar 10 soldaţi cu baionetele la armă l-au condus la locul de detenţie, o închisoare improvizată într-o unitate militară pe şoseaua Olteniţei[31].

O altă problemă ce trebuie lămurită este de ce liderii Frontului Salvării Naţionale – noua structură politică ce a preluat conducerea statului român – nu au avut încredere în generalul Iulian Vlad ? Şi de ce a fost arestat în ziua de 31 decembrie 1989, chiar în momentul în care finalizase un plan de măsuri pentru elucidarea problemei teroriştilor ? Şi de ce a fost nevoie să fie umilit în momentul arestării ?

Un posibil răspuns vine chiar din partea lui Silviu Brucan, cel mai consecvent şi înverşunat contestatar al generalului Iulian Vlad, pe care l-a acuzat, în repetate rânduri, de „duplicitate”, deci activitate potrivnică faţă de interesele FSN[32], şi nici decum faţă de ceea ce doreau protestatarii din stradă. Din perspectiva istorică va trebui să recunoaştem că „obsesiile” şi „neliniştile” brucaniene nu sunt deloc întâmplătoare. Crescut la şcoala „revoluţionarilor de profesie” de la sfârşitul anilor ’40, dar şi în spiritul disciplinei faţă de cei care l-au instruit, „marele analist politic” – în viziunea căruia revoluţia democratică din România nu putea avea deplin succes decât după trecerea a cel puţin 20 de ani, perioadă în care trebuie implementat un vast program de reforme, de data aceasta în sens capitalist – a rămas fixat pe ideea că o revoluţie, în adevăratul înţeles doctrinar, nu poate fi făcută şi condusă decât de „revoluţionarii de profesie”. Nemulţumiţii de conjunctură, naivii şi oportuniştii, adică cei dispuşi să treacă foarte uşor pe baricada opusă în momentele prielnice, sau cei oneşti care aveau alte viziuni despre înlăturarea lui Ceauşescu, nu aveau ce căuta în conducerea revoluţiei. Rolul lor era doar de a aplauda succesele revoluţiei, adică de a se lăsa manipulaţi şi de a nu ieşi din rândurile aşa-numitului „stupid people”. Consecinţele unei asemenea concepţii s-au văzut în decembrie 1989, în România. Ele sunt cunoscute, dar încă nerecunoscute de cei responsabili.

În schimb, generalul Iulian Vlad, un om de a cărui onestitate şi bune intenţii nu s-a îndoit, şi nu se mai poate îndoi nimeni de bună credinţă, crescut în spiritul desciplinei şi onoarei militare – specifice muncii de securitate – , un bun teoretician în domeniul său de activitate, s-a dovedit în cele din urmă şi un veritabil comandant, în sensul că a ştiut să-şi ferească subordonaţii de a cădea pradă uşoară în faţa furiei „revoluţionarilor de profesie”. Au fost şi excepţii, adică evenimente care s-au soldat cu decesul multor cadre ale Ministerului de Interne pe care generalul Iulian Vlad nu a fost capabil să le prevină, ca de exemplu: masacrarea soldaţilor din trupele de securitate la Otopeni şi a grupei de luptători antiterorişti în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale[33], ori crimele abominabile făcute de extremişti în judeţele Harghita şi Covasna asupra lucrătorilor din Miliţie şi Securitate, la fel şi despre masacrul de la Sibiu, aspecte asupra cărora vom reveni cu o analiză mai în detaliu într-unul din capitolele următoare.

Setoşi de răzbunare, de jocul „de-a războiul” ori de-a „teroriştii”, cu tribunale revoluţionare şi sentinţe politice dinainte stabilite, „revoluţionarii de profesie” nu-i puteau ierta generalului Iulian Vlad verticalitatea, adică faptul că nu li se alăturase încă de la început. Bine documentat şi inteligent, primul şi ultimul ofiţer român ajuns în fruntea Securităţii, cunoscând bine că instituţia pe care o conducea nu putea apare în postura de organizaţie pucistă, dar nici teroristă, pentru că era deprofesionalizată, a prevăzut totuşi prăbuşirea regimului ceauşist – un regim „diabolic”, „corupt”, „ineficient” şi „total lipsit de credibilitate în faţa poporului român”, după propriile-i expresii[34]. Desigur că nu a fost singurul care a împărtăşit astfel de opinii sau convingeri. Dar, spre deosebire de „revoluţionarii de profesie” – pe care de altfel îi avea pe listă, ştiind bine şi cine se afla în spatele lor -, generalul Iulian Vlad rămăsese convins că îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu se putea realiza fără „explozii de nemulţumire” ori „evenimente dureroase”, deci exact invers de cum gândeau analiştii de la Moscova încă din februarie 1989[35]. Dacă privim din această perspectivă cu obiectivitate va trebui să recunoaştem că şeful DSS a avut perfectă dreptate. În marea majoritate a oraşelor şi localităţilor ţării trecerea puterii din mâinile autorităţilor comuniste în mâinile adevăraţilor reprezentanţi ai poporului, adică a revoluţionarilor (de altfel oameni conştienţi şi care au dorit să se implice cu cele mai bune intenţii în viaţa cetăţii, aspect asupra căruia merită tot respectul) s-a realizat paşnic. Conlucrarea între Armată, Securitate, Miliţie au funcţionat perfect în acele locuri. Schimbarea de regim se putea face, în concepţia lui Iulian Vlad prin conservarea acelor forţe vii ale naţiunii, capabile să sprijine consolidarea noii guvernări democratice. Aspect pe care puciştii nu l-au înţeles ori s-au făcut că nu-l înţeleg, ceea ce ar explica ferocitatea cu care şi-au revărsat mânia revoluţionară de tip sovietic asupra instituţiei Securităţii. A fost greşeala fatală pe care „emanaţii”, care s-au insinuat la conducerea statului român, au făcut-o, fapt pentru care istoria îi judecă aspru. Au lăsat în urmă peste o mie de cadavre ale unor români a căror vină nu a fost alta decât faptul că şi-au dorit, la fel ca imensa majoritate a poporului român, să trăiască mai bine. Mai mult, au nimicit o instituţie care a dorit să conserve tot ceea ce era de valoare şi în interesul naţional. Fapte pentru care nu au fost judecaţi, ceea ce este un sacrilegiu. Doar istoria mai are dreptul să-i judece. O astfel de concluzie o putem formula astăzi, după 25 de ani de la acele evenimente, când realizăm că mai mult s-a distrus decât s-a construit.

Da, dar s-a realizat o transformare profundă a naţiunii române, s-ar grăbi alţii să spună. Adică, din aplaudaci ai Ceauşeştilor ne-am transformat în sicofanţi ai comisarilor de la Bruxelles. Asta da transformare !

Pentru că a avut alte viziuni decât strategii din jurul lui Gorbaciov şi chiar a acţionat pentru a le pune în practică, ultimul şef al DSS s-a dovedit a fi cel puţin inocent. Cine se putea împotrivi atunci Moscovei? Iată o întrebare pe care o considerăm retorică şi din nefericire se pare că generalul Iulian Vlad ori nu şi-a pus-o ori a evitat să şi-o pună. Nu trebuie exclusă nici varianta că şi-a pus-o, numai că într-o astfel de ipostază înseamnă că din prea mult patriotism sau naţionalism de bună calitate a refuzat să accepte simplitatea, evidenţa şi logica răspunsului. Pentru o astfel de inabilitate, căci inabilitate se cheamă atunci când încerci să gândeşti altfel decât „revoluţionarii de profesie”, generalul Iulian Vlad a trebuit să plătească. Dar nu oricum, ci de aşa natură încât să ia asupra sa – culmea ironiei – toate neroziile, crimele, duplicităţile şi trădările înfăptuite timp de patru decenii de o instituţie creată şi direcţionată, alteori supravegheată ori manipulată tocmai de şefii cei mari – părinţii spirituali şi instructorii de clasă – ai „revoluţionarilor de profesie”. Pe frontul secret, duplicitatea se plăteşte extrem de aspru, chiar şi atunci când este făcută cu buna intenţie de a mai salva ceva din ceea ce este valoros şi mai poate fi util societăţii.

Cristian Troncotă, “Duplicitarii”, 2014 / Exclusiv Ziaristi Online

Vedeţi şi: DOCUMENT Strict Secret: Securitatea l-a informat pe Ceauşescu că vine apocalipsa comunismului. Ziarul BURSA EXCLUSIV via Cristian Troncotă – “Duplicitarii” şi Victor Roncea şi Marian Rizea – “KGB-ul în Revoluţia Română”

Note:

[1] Vezi scrisoarea semnată de col.(r)Traian Bara, col.(r) Ion Sandu, col.(r) Dumitru Stoicescu, col.(r)Vasile Drăgoi, col.(r) Vasile Bobocescu, Lt.Col.(r) Luciana Bara, în „Europa”, august 1990.

[2] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti – memorii, mărturii, documente -,Bucureşti 1994.

[3] Roxana Dascălu,, Micul proces al marii trădări naţionale, în „Tinerama”, 8-10 noiembrie 1990, p.5.

[4] „Curierul”, 28 septembrie 1944.

[5] Octavian Paler, Procesul teroarei, în „România liberă”, vineri 12 iulie 1991.

[6] Constantin Preda, Acasă la părinţii lui Iulian Vlad, în „Ţara”, nr.30 din 11 noiembrie 1990.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, în „Ţara”, nr.29, din 29 octombrie – 4 noiembrie 1990.

[9] Ibidem.

[10] „Evenimentul zilei”, nr. 73, din 5 septembrie 1992.

[11] Ibidem.

[12] „Europa”, nr.12, noiembrie 1990.

[13] „Zig – Zag”, nr.38, decembrie 1990.

[14] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, p.185.

[15] Din agenda de lucru a unui ofiţer de securitate, în „Strict secret”, an II, nr.54, 7-13 mai 1991.

[16] Octavian Paler, loc.cit.

[17] Şerban Săndulescu, op.cit, p.

[18] Ibidem.

[19] „Magazin istoric”, s.n., noiembrie 1997.

[20] Şerban Săndulescu, op.cit., p.186.

[21] Vezi „România liberă”, 14 noiembrie 1990.

[22] Vezi pe larg Brian Crozier, Hans Huyn, Eduard sablier, Constantin Menges, Fenixul roşu, Editura Agni, Bucureşti, 1996.

[23] Serban Săndulescu, op.cit., p. 190.

[24] Xerocopia documentului în posesia autorului.

[25] Dumitru Preda, Mihai Retegan, Principiul dominoului, Bucureşti, 2000, p. 27.

[26] Xerocopia documentului în posesia autorului.

[27] Şerban Săndulescu, op.cit, p.191.

[28] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op.cit, p.28.

[29] Iulian Vlad l-au închis pentru a nu vorbi, dialog al ziaristei Magdalena Amancei cu Valentin Vâlcu, avocatul lui Iulian Vlad, în „Expres magazin”, nr.8-9/1991; Angela Băcescu, Procesul lui Iulian Vlad înscenare politico-judiciară, în „Europa”, ianuarie –martie 1991; Rolul real al Securităţii în revoluţie, în „Totuşi iubirea”, mai 1991; Magdalena Amancei, Destituit de Ceauşescu, arestat de Iliescu…, în „Expres magazin”, nr.21/1991; Mircea Bunea, Procesele revoluţiei, în „Adevărul” februarie-iulie 1991; Em. Marinache, Un mare erou, sau un criminal cabotin ?!, în „Palatul de justiţie”, nr.7/1991.

[30] Vezi interviul luat de Cornel Dumitrescu generalului Ion Mihai Pacepa în „Ziua”, 19 februarie 2001, p.7.

[31] Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit., p. 299-300.

[32] Silviu Brucan, Cine şi de ce nu vrea „să-l supere pe generalul Vlad”, în „Adevărul”, 29 ianuarie 1991; idem, Teroriştii au existat, numai dacă nu se doreşte nu se poate afla adevărul despre ei, în „Adevărul”, 30 ianuarie 1991.

[33] Colonel (r) Ion Sandu, Revoluţie. Terorism. Antiterorism. Contrarevoluţie. Decembrie ’89. Scenariul şi regia, Carte interviu de Dan Lupescu, Craiova, 1999, p.46-55; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – Studiu documentar -, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1998, p.244-245 şi 252-255; Elizabeth Spencer, Masacrul de la Otopeni, Editura Viitorul Românesc, 1993.

[34] Generalul Iulian Vlad, Secretul căderii lui Ceauşescu, în „Evenimentul zilei” nr.72, 14 septembrie 1992

[35] Vezi pe larg Dumitru Preda, Mihai Retegan, op.cit., p.18-19.