CARACATIŢA INCULTURII POATE FI RĂPUSĂ

Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, trebuie forţat să se trezească

Iată că se prezintă un moment cum nu se poate mai favorabil pentru a opri nefastele efecte ale întunecimii la care ne supune caracatiţa inculturii. Moment în care Festivalul Enescu poate fi pus, în sfârşit, sau repus pe baze artistice, estetice, etice şi morale sănătoase, contribuind prin manifestările programate în cadrul său la aşezarea în conştiinţa publică a marelui compozitor la rangul ce i se cuvine, dar şi la stimularea talentelor naţionale, la favorizarea afirmării lor, nu aşa cum s-a întâmplat de atâţia ani încoace.

Moment, de asemenea, în care pegra de la Opera Naţională din Bucureşti a început să fie demascată de DNA, moment în care e posibilă şi fundamental necesară numirea în fruntea instituţiei a unei personalităţi cu greutate morală şi indiscutabilă competenţă profesională, în locul unui “manager” compromis, aflat pe lista de aşteptare a puşcăriei, dar singurul din ţară admirat de cel care de voie de nevoie lasă locul liber la cârma Festivalului George Enescu.

Pentru ca acest moment să fie cu adevărat transformat într-unul memorabil, benefic pentru demnitatea culturii româneşti, ar fi destul ca Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, să se trezească în sfârşit. Şi să acţioneze. Ferm. Şi cu bun simţ. Nu însă favorizând numirea, ca Director, în locul unui tenor ratat a unui bariton ratat, aşa cum se spune că se pregăteşte să facă la Opera din Cluj.

Domnule Ioan Holender, atenţie la voltaj!

Poate curenta serios de tot

Ioan Holender, fuck-totum financiar-artistic de ani şi ani de zile la Festivalul George Enescu – deîndată ce a fost evocată obligaţia DNA-ului de a verifica situaţia din această întreprindere lucrativă pentru unii şi mecanismele suveică internaţională – a anunţat cu promptitudine că ediţia din acest an e ultima la care îşi exercită talentele. Bon debarras! Ce uşurare! După ce într-o perioadă atât de lungă, şi cu fonduri de milioane şi milioane de euro, acesta n-a generat nicio efervescenţă reală în viaţa muzicală a ţării, deşi avea în mână un instrument extraordinar, făurit de alţii, şi a asigurat aici doar o simplă piaţă de desfacere pentru orchestre de pretutindeni, domnul Ioan Holender, iată, care n-a creat, la Festivalul George Enescu, circumstanţele afirmării unor talente excepţionale din ţara gazdă, a găsit în sfârşit soluţia salvatoare şi pentru harul artistic naţional şi pentru prestigiul reînnoit al Festivalului Enescu!

Imaginaţi-vă catastrofa morală şi culturală pe care la Viena – de unde foarte tânărul muzician George Enescu era trimis la Paris de maestrul său, Johannes Brahms, pentru că în capitala Austriei nu mai avea nimic de învăţat, – imaginaţi-vă că acolo Directorul Artistic (cum îşi zice) al Festivalului Enescu a declarat, după cum scrie Adevărul din 18 mai 2015: “După finala Eurovision îmi doresc ca trupa Voltaj să aibă un moment pe scena Festivalului George Enescu”. Ar fi fost mult mai bine şi mai onest dacă îşi exprima crezul artistic, aici ilustrat, înainte de a fi pus mâna pe destinul manifestărilor dedicate geniului naţional al muzicii, şi nu acum când îşi încoronează cariera cu acest demers halucinant. Cât despre eşecul ruşinos al formaţiei amintite, inutil să mai vorbim. E unul dintre lucrurile pe care le ştie toată lumea.

Mascaţii la Opera Naţională din Bucureşti

Spectacol mare, premieră mare de tot la Opera Naţională: bal mascat, sau cel puţin început de bal mascat. Nu e vorba însă de opera lui Verdi, cum ne-am fi putut imagina. Nu! Nici pomeneală. E pur şi simplu începutul acţiunii procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care au ordonat mascaţilor de la poliţie să-l ridice pe Răzvan Dincă, odată cu mai mulţi dintre complicii fărădelegilor sale. Suspendat la 13 mai, kulturnicul penal va fi cercetat sub control judiciar, fiind acuzat de abuz în serviciu şi de fals în declaraţii. Decizia Tribunalului Bucureşti e definitivă.

Pentru prejudiciul calculat (până în prezent) la 630.000 lei, cinci persoane cu funcţii de conducere la Opera Naţională sunt cercetate pentru abuz în serviciu, şi anume: Dincă Ioan Răzvan – director general, Moldovan Alina Ofelia – director general adjunct, Petrescu Georgeta – director economic, Iacob Mădălina Gabriela – şeful biroului de achiziţii publice, Grigore Sebastian Eduard – coordonatorul echipei tehnice şi administrative. Un dosar adiţional a fost deschis şi pe numele unui oarecare Dan Mircea, acuzat că societatea pe care o administrează a “păzit” (sau împânzit) Opera Naţională din Bucureşti fără să deţină nici atestatul obligatoriu şi nici licenţa de funcţionare pe care le prevede legea.

Procurorii au deocamdată în evidenţă unele dintre potlogăriile lui Răzvan Dincă repertoriate începând din februarie 2008, pe când era la Operetă, şi pe cele continuate în mod vertiginos la Opera Naţională începând din martie 2013.

Chestiunile pe care le ridică situaţia actuală sunt numeroase: Prima dintre acestea se referă la iresponsabilitatea aşa-zisei comisii care l-a numit “prin concurs” pe Răzvan Dincă la Direcţia Operei Naţionale din Bucureşti; asta cu atât mai mult cu cât era evident că nu avea habar de muzică, de operă, de cânt, şi că se cunoşteau deja ilegalităţile comise de el la Teatrul din Buzău, revelate de presă; În al doilea rând: de unde şi până unde susţinerea acestuia de atâţia ani de zile de către Ministerul Culturii, în ciuda evidenţei dezastrului administrativ. Ce e de fapt în spatele acestei suspecte protecţii oficiale?

Dincolo de aspectele administrative, financiare, dincolo de dezastrul pe care-l reprezintă dugheana numită Teatru de Operetă şi Musical (pus în evidenţă de articolele noastre anterioare), dincolo de calamitatea destrămării funcţionalităţii Operei Naţionale din Bucureşti (semnalată de asemenea în această rubrică), ambele institutuţii fiind guvernate de Răzvan Dincă, şi dincolo de costurile colosale, de zeci de milioane de euro, dincolo de toate acestea se ridică uriaşa problemă necuantificată, a decăderii artistice şi morale a instituţiilor muzicale în cauză, trauma la care au fost supuşi în mod permanent artiştii, mulţi eliminaţi pe parcurs, pe măsură ce nu erau slugarnici faţă de kulturnik, rol în care, în schimb, s-au distins asistentul-kulturnik – obedientul Mihai Cosma şi sindicalistul-preş Leonard Pădureţ, trombonist la Operă (şi la propriu şi la figurat). Neanchetaţi până în prezent.

Prudenţa e mama înţelepciunii

Ştiind mai bine ca oricine lista potlogăriilor săvârşite, deşi e de presupus că a putut uita o bună parte dintre acestea, kulturnikul presimţea că se apropie ora explicaţiilor. Prevăzător. Prudent. Dar nu destul. Şedinţele sale de spiritism pre-penitenciar, terapia sa de grup, cu instrucţiunile adecvate transmise complicilor pentru a păcăli justiţia, n-au servit la mare lucru. “Judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că în cauză există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul Dincă Ioan Răzvan a încercat să-i influenţeze pe ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunilor de care sunt acuzaţi, a martorilor din cauză, şi totodată să sustragă sau să altereze mijloacele materiale de probă”, se menţionează în motivarea instanţei. Crima organizată în exerciţiul funcţiunii!

Înregistrarea de către procurori a convorbirilor telefonice – din perioada 6 – 27 februarie – arată limpede că inculpaţii s-au întâlnit de mai multe ori pentru a se pune de acord asupra declaraţiilor pe care aveau să le dea la nevoie în faţa organelor de urmărire penală. Aflăm acest lucru prin comunicatul Agerpres din 14 mai.

Ba, mai mult, şi anume că anchetatorii au dovada că Răzvan Dincă a purtat discuţii telefonice cu un director de la Curtea de Conturi, din acestea reieşind că urmărea să sustragă şi eventual să distrugă anumite documente pe care le ştia compromiţătoare.

Prudenţa e poate mama înţelepciunii, cum se spune, dar potlogăriile, după cum se vede, pavează cu certitudine Calea Lactee ce duce după gratii.

Scandal porno cu copii la Operetă

Din nenumăratele mărturii apărute recent despre modul în care Răzvan Dincă a guvernat Opereta şi apoi Opera, şi apoi şi una şi alta prin persoane interpuse, alegem aici doar un fragment revelator pentru viziunea despre cultură şi artă a kulturnikului, despre valoarea morală, etică şi iniţiatică pe care le-o atribuie.

Autorul unei postări pe www.fcsteaua.ro relatează că la 21 noiembrie 2010 mergând la Operetă să asiste la spectacolul cu Liliacul de Johann Strauss-fiul “a fost uimit şi dezgustat” văzând holurile Teatrului de Operetă Ion Dacian “împânzite” de imagini cu “pornografie infantilă, cu tablouri porno cu copii”. Despre aceste scene de oroare, kulturnikul declara că “este o onoare” că fotograful în cauză a acceptat să le expună la Operetă şi, cu o aroganţă satanică, organiza zilnic în acea ambianţă “ateliere pentru copii”!!! Mai departe, despre Liliacul, regizat de Răzvan Dincă: “Efectiv şi-au bătut joc de muzica superbă şi de scenariul frumos al piesei… L-au transformat într-un mediu orgiastic homosexual, sau bisexual, cu puternice tente sexuale şi de prost gust… De exemplu: Prinţul apare ca un bisexual excentric care se sărută cu alţi bărbaţi sau femei, femeile se sărută între ele, etc., etc.”. Revenind la poze, iată ce scrie mai departe spectatorul şocat: în prima poză se văd doi oameni goi pregătindu-se pentru un act sexual şi un copil nevinovat care stă şi se uită la ei. În poza a doua apare o mamă care-şi dezbracă fiica minoră şi o prezintă aşa dezbrăcată şi roşie în obrăjiori.

Scuturile kulturnicului

În nenumăratele mesaje primite, “Dragă Cleopatra” sau “Dragă Cleo” mesaje care exprimă speranţa ca DNA-ul să-şi ducă până la capăt misiunea, ţinând seama de toate informaţiile publicate, mesaje de simpatie totodată şi de mulţumiri pentru revelarea situaţiei de la Operă şi de la Operetă prin articolele noastre anterioare, dar şi apeluri pentru continuarea luării de poziţie atât de corecte şi de oneste cum este poziţia pe care ne-am situat şi ne situăm – singurii fiind care asumăm acest rol – salvator sperăm, iată că apar cu frecvenţă figuri ale scutierilor kultunikului, aşa cum le văd cei ce au trăit îndelung sub dictatura lui: Mihaela Kaitor, de la Ministerul Culturii în primul plan; apoi figuri din presă şi de la televiziunile cu care kulturnikul are contracte de mutual publicity, ori cutare patron de farmazonerie naţională, care ar fi proprietarul firmei de pază pusă acum în cauză. Să fie adevărat?

Kulturnikul şi-a văzut visul cu ochii:

Opereta şi Opera Naţională – la cimitir cu ele!

Noaptea Muzeelor, la 16 mai, a fost şi Noaptea Inculturii noastre de azi, mii de oameni stând la cozi nesfârşite pentru a vizita muzee în care de altfel nu pun niciodată piciorul în timpul anului. Asta pentru că în acea Noapte a Tenebrelor Culturii intrarea era gratuită. Jalnicul spectacol – pentru că despre asta e vorba – este echivalentul scenelor pe care le vedem la televiziune atunci când ni se arată bătălia pentru tigăile puse în vânzare la preţuri extrem de reduse – promotion! – de cutare sau cutare prăvălie. Nu pleacă fiecare cu câte o tigaie. Ci cu două, trei, patru, cinci! – Ce faceţi cu ele?, întreabă câte un reporter. Năuc, clientul strângător nu ştie ce să răspundă. Ridică pur şi simplu din umeri şi pleacă mulţumit.

Acest triumf al inculturii materiale şi spirituale, menit să coboare sufletul şi intelectul naţional la cel mai de jos nivel în loc să încerce să democratizeze cultura, arta, civilizaţia la nivelul pe care ni-l propun elitele (de care, orice s-ar crede, nu ducem lipsă), acest triumf al inculturii a culminat cu convocarea publicului, la orele 9 seara, la un spectacol “brandul kulturnik” în Cimitirul Bellu din Capitală. Spectacol nu pentru clienţii permanenţi ai lăcaşului, deşi era vorba de fantome: Fantoma de la Operă. Ci pentru publicul ambulatoriu, care a dat năvală, bineînţeles. Ca la tigăi. Fantoma Mozart. Fantoma Strauss. Oameni care s-au bucurat de tigaia Mozart. De tigaia Strauss. Şi de celelalte.

Aceasta fiind viziunea despre cultură care ni se propune – momeală populistă şi praf în ochi – rămâne totuşi să aflăm cât mai repede şi mai precis ce anume a făcut kulturnikul cu lăcaşurile destinate Operetei şi Operei înainte de-a fi îngropat muzica la Cimitirul Bellu.

1. Cum au fost folosite fondurile alocate Operei, mai exact 8.363.558,42 euro (10 milioane cu TVA cu tot) pentru lucrările de refacere, reamenajare şi îmbunătăţire a funcţionalităţii acesteia?
2. Cum au fost metamorfozate cele 11 milioane de euro (destinate Operetei) într-o dugheană impracticabilă?
3. Care e povestea disperată a Sălii Omnia, “dotată“, în principiu, cu 13 milioane de euro?
4. Cine e responsabil pentru zecile de spectacole suspendate din cauza eşecului lucrărilor mai sus amintite?
5. Cine a luat în considerare, trăgând concluziile necesare, după ce inspectorii OLAF au constatat că în loc de Centrul de Consultanţă Profesională prevăzut, în localul Operei s-a ivit o Cafenea. A cui?
6. Cine răspunde de anularea numai în aprilie 2015 a trei reprezentaţii musical la Operetă?
7. Şi cum se face că, după un mare tam-tam, au zburat din programarea de la Operă, şi în ce condiţii, spectacolele prevăzute cu Manon Lescaut de Puccini?
8. Sunt amantlâcurile, de care vorbesc toţi, şi privilegiile de cumetrie vinovate de cele ce se întâmplă?
9. Şi cum se explică, de pildă, nota 9,80 acordată lui Răzvan Dincă la evaluarea din 2013? La fel ca în celelalte Rapoarte şi evaluări? Asta ţinând seama de tot ce se ştia, de tot ce noi aflăm abia acum. Şi… de tot ce vom mai afla?!

Angela Gheorghiu – Tiberiu Soare: din triumf în triumf

Dirijorul, să-i spunem aşa, Tiberiu Soare, după dezastrul de la Salle Pleyel din Paris, ne-a cerut nu de mult să-l uităm. I-am răspuns în modul cel mai afabil că nu era necesar să ne roage să-l uităm, căci treaba era ca şi făcută. Iată însă că ni-l aminteşte Jacques Schmitt în ResMusica cu prilejul unui concert de la Geneva, prestaţia sa în fruntea Orchestrei de la Suisse Romande fiind “total inexistentă… lipsită de pulsaţie ritmică şi plină de aproximaţii”. “Singura sa preocupare era s-o ajute pe soprana Angela Gheorghiu în ralentati şi filati “.

Cât despre soprană, criticul elveţian ne spune că: 1. În virtutea renumelui şi a tapajului publicitar era de aşteptat “să aibă totuşi un anumit nivel al apariţiei, să antreneze publicul în entuziasm, în emoţie. Toate astea – absente”; 2. Chiar de la prima arie publicul a simţit că soprana era “incapabilă să intre în spiritul lucrării, rămânând la nivelul unor lamentaţii excesive şi manieriste”; 3. Urmează o succesiune de arii: “Pentru a-şi camufla evidenta lipsă de prezenţă, soprana se fandoseşte, face grimase, un întreg cabotinaj prin care caută să-şi atragă simpatia publicului. Vocea însă n-are nicio consistenţă”; 4. După pauză, o rochie albastră, apoi una roşie pentru Habanera din Carmen de Bizet. Efecte vestimentare inutile: “cântului îi lipsea caracterul, Angela Gheorghiu nu era ce ar fi trebuit să fie, nici măcar datul din şolduri n-avea nimic din natura aprigă a personajului”; 5. Cu ultima arie soprana mai drege, în sfârşit, busuiocul: “Prea puţin, şi prea târziu”. 6. Concluzie la concertul de la Geneva al sopranei Angela Gheorghiu: “Speram să apară o artistă, am văzut o şanteuză”.

Ce e de făcut?

Dacă seria penibilelor eşecuri, ca cel de la Geneva, nu ne interesează excesiv de mult, şi aproape deloc, căci ne-am obişnuit cu ele, problemele vitale pentru cultura românească pe care le prezintă destinul Operei Naţionale şi cel al Festivalului George Enescu nu ne pot lăsa indiferenţi. Cum pot fi ele soluţionate? Un prim pas ar fi ca Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, să se trezească odată şi odată. Sau să fie forţat să se trezească. Şi, atunci, să vedem dacă are anvergura necesară pentru a face ceea ce e de făcut. Credit pe care, din păcate, nu i-l acordă nimeni în prezent. Dar, cine ştie…

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online

The post Cleopatra Pop despre “pegra de la Operă” şi nu numai: CARACATIŢA INCULTURII POATE FI RĂPUSĂ. Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, trebuie forţat să se trezească appeared first on Ziaristi Online.

Impostorii Boia si Liiceanu facuti de ras de Mihai Tociu

Un impostor aplaudat din ignoranță!

În eseul Istorie și mit în conștiința românească, Ed.Humanitas, ISBN 973-50-0055-5, la pagina 37 autorul scrie – Fac, la rândul meu, următoarea remarcă … de la 1700 până la 1948 ortodocșii au fost minoritari în Transilvania …!? Dincolo de misticismul ce presupune o astfel de afirmație în sine <<de la 1700 …>> ar mai fi de remarcat esențialul că în “Transilvania” la 1700 nu a avut loc nici un recensământ. Ar mai fi de subliniat faptul că autorul, probabil, nu cunoaștea frontierele provinciilor românești Transilvania, Banat, Crișana, Sălaj, Sătmar-Ugocea și Maramureș. Și nu e clar ce înțelege eseistul prin Transilvania sau ce înțelegea Gusztáv Molnar* pe care-l continuă, de fapt, în citatul de la pagina 37. Conform excepționalului dicționar Astra (vol. III, pg 491) la 1762, erau 128 de mii de familii ortodoxe și 25 de mii greco-catolice. În 1857, conform volumului Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, ed.CST Cluj Napoca, 2000, ISBN 973-577-240-X (pg215) de I.Bolovan în Transilvania (strict) și în comitatul Sălaj erau 31,3% ortodocși și 31% greco-catolicii. La 1900 conform dicționarului Astra (vol. III, Sibiu-1904, pg 1162) în teritoriile administrate de fictivul regat Hungariae erau 1699 de mii de români ortodocși și 1196 de mii de români greco-catolici! În fine am putea găsi o ieșire pentru impostură doar trunchiind/amendând citatul de mai sus numai că îl băgăm pe autor într-o belea și mai mare sau dacă mai e nevoie să-i se vadă arama pe față.

Tot în volumul citat Istorie și mit în conștiința românească la pagina 274, dar și în alte scrieri, eseistul ne informează: “În Transilvania (teritoriile de peste munți, în ansamblu lor) potrivit recensământului din 1910, românii erau cotați cu 53,8%, maghiarii cu 31,6% … “. Chiar fără să fie istoric, oricine s-a interesat de istoria Transilvaniei știe că recensămintele ungurești se contrafăceau folosind 3 metode de falsificare în cascadă; nu și eseistul nostru. O parte din rezultatul final al cascadei de falsuri ale recensămintelor ungurești se poate corecta ținând cont de structura confesională. Adunând astfel ortodocșii și greco-catolici în comitatul Târnava Mare obținem 6% în plus pentru românime față de procentul unguresc oficial. Dacă luăm cazul comitatului Bihor (o parte a rămas în afara graniței) după recensământul din 1890 avem 219.940 de români și 283.806 de unguri (Astra, vol.I pg 484) și dacă faci corecția după structura confesională atunci în comitatul Bihor erau 233.419 români și 210.359 maghiarofoni. Corect maghiarofoni și nu unguri – vezi în acest sens două studii edificatoare ale Institutului de Genetică al Academiei ungare.¹ Corecția după structura confesională poate repara numai parțial cascada de falsuri menționată.

Același scriitor, în eseul Două secole de mitologie națională (Ed.Humanitas 1999, ISBN 973-50-0000-8), la pg. 101 alătură România de grupul Polonia, Cehia, Iugoslavia, Ungaria, țări care și-au expulzat cetățenii germani după capitularea Germaniei în 1945. Un fals și altă mare impostură!

Același personaj, în eseul Primul război mondial, ed. Humanitas, 2014, ISBN 978-973-50-4305-6 la pagina 102 deplânge că Aradul, Oradea și Satu Mare n-au rămas Ungariei. Să nu fi auzit scribul de succes de fenomenul de epurare rasială practicat de minoritarii maghiarofonii la adresa majorităților române, germane și slovace – adică etnocidul, maghiarizarea, colonizarea și expulzarea¹? Să nu fi răsfoit nici măcar Enciclopedia României, 1938, vol.I., la pg. 148 și să vadă că hinterlandul Aradului, Orăzii și Sătmarului era covârșitor românesc la 1930, adică 67,5%, în ciuda a două secole de maghiarizare turbată, în ciuda colonizăriilor de la finele secolului XIX și începutul secolului XX? Să nu fi auzit deloc de fenomenul de maghiarizare²? Să nu știe că opidul german Buda&Pesta n-avea la 1715 nici 19,5% maghiarofoni^1,2? Majoritatea fiind germană, maghiarizarea Budapestei făcându-se direct cu bâta, așa cum scrie și Johann Weidlein!³ Revenind acasă, în opidumul Devei între 1880 și 1910 maghiarofonii și proaspăt maghiarizații au crescut oficial cu 239,9% în timp ce germanii au scăzut în aceiași perioadă cu 67,7%.²

Eseistul nu se lasă, mai lovește lăutărește și prin lingvistică! Se bazează pe DEX, DEX la rândul său se bazează pe dicționarul unui alt impostor, din secolul al XIX-lea, Alexandru Cihac! În înțelepciunea populară germană ce a făcut Cihac se traduce cu un avertisment: “să te ferească Dumnezeu de cretinul binevoitor“. În eseul România țară de frontieră a Europei (Humanitas, ISBN 978-973-50-3203-6); la pg. 56 autorul susține că neam l-am împrumutat din maghiară, numai că Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare, Ed. Academiei Ungare, 1970, în vol.II, la pg. 1034, scrie că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881 și provine din română. În română neam apare în Codicele Voroneţian, în Tetraevanghelul lui Coresi, în Palia de la Orăştie, în Noul Testament de la Bălgrad, la Neculce șamd. Și cât de ridicol trebuie să fi ca să inghiți gogomănia DEX-ului Cihacului după care etimologia românescului neam vine din ungurescul nem! Adică din nu-ul unguresc rezultă cu necesitate și univoc neamul românesc!

Aberațiile talentatului eseist nu se opresc aici, eseurile sale sunt pline de alegații de genul celor devoalate, dar și numai după acestea puține relevate mai sus întrevedem un plan (un ΓΟСПЛАН-sugestia unui prieten)!

Cerc. Şt. Pr. Octavian Căpăţină

4 iunie 2015, Cluj Napoca

* Acest G.Molnar – este condus de R.Șorban prin anii ’70, ca invitat al Academiei Române, prin nordul Moldovei, ocazie cu care acesta se destăinue cam așa: “voi aveți ceva al vostru, propriu, noi n-avem nimic al nostru”. Logic.¹

Referințe

¹ Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia, ed.Casa Cărți de Știință, ISBN 978-606-17-0618-1

² The towns of Transylvania, ed. Negoiu, 1995, ISBN 973-96830-1-0

³ Imaginea germanului în literature ungară (Das Bilddes Deutschen in der Ungarischen Literatur), ed.F.C.R. 2002 , ISBN 973-577-257-4

Sursa: Ziaristi Online

Nota noastră: Academia Română ar trebui să-i pună la punct, definitiv, pe aceşti doi impostori patentaţi.

The post Lucian Boia, un impostor aplaudat din ignoranță! Minciuni crase publicate de Humanitas, devoalate elegant appeared first on Ziaristi Online.

Cum să nu rezolvi o criză. Cum să nu rezolvi două crize. Cum să nu rezolvi trei crize

Metoda e simplă: să nu faci niciodată ceea ce ar trebui să faci. Uite-aşa la Opera din Cluj unde s-a “lucrat” la înlocuirea în funcţia de Director a unui tenor ratat cu un bariton ratat care, umflat în pene, a şi început să urle la colegi după câte aflăm. Uite-aşa la Opera din Bucureşti unde, în loc să se ia pe loc măsura înlocuirii Kulturnikului Penal – ignorant absolut în ale muzicii – cu o personalitate competentă şi onestă, nu se întâmplă nimic. Ba mai rău, de vreme ce crima organizată nu se limitează doar la numirea unui ageamiu muzical în fruntea Operei Naţionale din Bucureşti, ea s-a îngrijit şi de numirea unui Director General Adjunct, actor (se spune) fără competenţe muzicale sau administrative (vezi halul în care a fost tratată “restaurarea” clădirii Operei), individ care joacă în prezent rolul de substitut al Kulturnikului Penal suspendat! Uite-aşa şi la Festivalul Internaţional “George Enescu”, decapitat prin plecarea, în sfârşit, a eternului Fuck-Totum vienez din fruntea instituţiei care manevrează milioane şi milioane şi milioane de euro din banii contribuabilului român.

Cu mijloacele oferite, acesta putea metamorfoza din adâncuri viaţa muzicală a ţării, transformând-o într-una semnificativă şi înfloritoare, dar a redus totul sau aproape totul la o chestiune de “piaţă de desfacere” esenţialmente pentru formaţiuni ai căror membri s-a întâmplat să se mire uneori ei înşişi de faptul că în această Românie săracă în prezent s-au văzut mai bine cazaţi şi remuneraţi – prin aranjamentele Fuck-Totum – Artexim – decât în alte ţări, printre care chiar şi Statele Unite. Asta, fără a mai vorbi de suveica comisioanelor între agenţi şi impresari, evocată adesea pe şoptite şi ajunsă acum în plină expunere publică şi în tribunale, cum am văzut recent că s-a întâmplat în Spania. Poate că nimic nu e adevărat din toate astea, dar gura lumii e gura lumii şi DNA-ul e DNA, după cum s-a văzut în chestiunea cu mascaţii din Balul Mascat de la Operă. Care n-a rămas fără consecinţe. Astfel, aflăm din presa de ieri că: «Directorul Operei Naţionale din Bucureşti, Răzvan Dincă, a fost trimis în judecată sub control judiciar de procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, fals în declaraţii şi conflict de interese. În acelaşi dosar au fost trimişi în judecată, pentru aceleaşi infracţiuni, patru funcţionari cu funcţii de conducere în Opera Naţională: Alina Ofelia Moldovan – director general adjunct, Georgeta Petrescu – director economic, Mădălina Gabriela Iacob – şef birou achiziţii publice, Sebastian Eduard Grigore – coordonator echipă tehnică şi administrativă. De asemenea, au fost deferiţi justiţiei Andras Istvan Demeter, fost secretar de stat în Ministerul Culturii şi preşedinte-director general al Societăţii Române de Radiodifuziune, acuzat de conflict de interese, precum şi Dan Mircea, administrator al unei firme de pază şi protecţie».

Iar acum, în loc să auzim despre o consultare oficială cu personalităţi ale culturii şi ale muzicii din ţara noastră, care ştiu ce e valoarea, care ştiu ce este George Enescu în dimensiunea sa naţională şi universală, ce auzim noi? Tăcerea asurzitoare a lui Hamlet, Struţul Naţional al Culturii. Tăcere cupabilă pentru că nu dă niciun semn de responsabilitate într-o chestiune legată de geniul naţional al muzicii şi de angajamente financiare uriaşe pentru noi, care ar putea servi cu o cu totul altă demnitate cultura românească.

Profitând de această inexistenţă, şi în dispreţul culturii naţionale, iată că s-a ivit propunerea unui nume străin. Cine l-a propus? Se spune că Domnul Mihai Constantinescu – Artexim, porta-voce probabil a deploratului (de el), la plecare, Ioan Holender Fuck-Totum care – din România “muzicală” – apreciază doar două persoane, pe Kulturnikul Penal de la Operă şi pe impresarul Arteximului, subiect mai mult ca sigur pasionant pentru viitoarele cercetări ale muzicologilor DNA-ului.

În rest – ne-a explicat Domnul Ioan Holender – suntem cu toţii ignoranţi, vulgari, lipsiţi de educaţie – Preşedinte, Guvern, Miniştri – avem maniere de prost gust, iar mitocănia personalului de la Sala Palatului, proastă cum e ea, n-are egal pe lumea asta.

Aşa că, dat fiind uriaşul vid local, soluţia “salvatoare” la care s-au gândit filierele internaţionale financiar-muzicale a fost aducerea unui prinţ străin, dirijorul rus Vladimir Jurovski, de 43 de ani, pe care desigur acestea îl “manageriază” cu totul dezinteresat, personalitate de altfel de tot respectul, cu împliniri profesionale pe care nu le punem în discuţie, dar care cu România, cultura românească şi spiritualitatea românească n-are nimic în comun, după cum până acum n-are nimic în comun cu muzica lui George Enescu, nici măcar în măsura în care e notoriu că l-a atras Simfonia a VII-a de Sibelius.

Tăcerea asurzitoare a lui Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, a generat intervenţia şi mai stridentă a unuia care-şi dă silinţa să-i sape groapa (pentru a-i lua locul) şi anume Domnul Radu F. Alexandru, scandalizat că numitul dirijor n-a fost deja instalat ca patron al Festivalului “George Enescu” – deşi “a acceptat” invitaţia! Despre competenţele muzicale ale scandalizatului ar fi jenant să ne exprimăm aici. Dar de ce se bagă-n vorbă? Doar ca să-şi dea aere, uitând că cine sapă groapa altuia…?!

Abandonând orice demnitate a culturii naţionale, acest scandalizat care mai e şi senator în Senatul României, dacă ţinea morţiş să spună ceva, avea obligaţia să întrebe: 1. Au fost consultaţi muzicienii şi muzicologii români asupra “politicii” viitoare a Festivalului “George Enescu”?; 2. A fost formulată o linie de conduită culturală şi artistică în măsură să onoreze numele şi gloria geniului muzical naţional, George Enescu?; 3. A fost luată în considerare vreo candidatură românească?; 4. Cine a făcut propunerea numirii unui “prinţ” străin?; 5. Ce interese eventuale ale filierei internaţionale azi sub lupa justiţiei europene stau în spatele acestei propuneri, indiferent de valoarea artistică a celui care “a acceptat” invitaţia?; 6. Cine şi cu ce drept a înaintat acea invitaţie?

Aceasta ar fi fost problematica pe care un senator ar fi trebuit s-o aducă în prim plan, şi nu să se erijeze în impresar iresponsabil.

Exemplul Elveţiei

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă la noi, implicarea tot mai vastă a populaţiei în universul muzicii, prin şcoală şi printr-o diversitate de manifestări angajate la toate nivelele societăţii, a devenit o chestiune majoră în viaţa lumii occidentale.

Franţa a făcut în acest sens un pas decisiv, în 1982, instituind acea sărbătoare extraordinară, La Fête de la Musique, adoptată de atunci încoace de alte 130 de ţări. Iar acum Elveţia a mers cu mult mai departe. Ea a înscris pur şi simplu în Constituţia ţării predarea şi practica muzicii: «Confederaţia şi cantoanele încurajează formarea în domeniul muzicii, şi în primul rând a copiilor şi a tinerilor». Acest articol, 67a, din textul fondator al Confederaţiei are un preambul cum nu se poate mai explicit: «În numele Domnului Atotputernic! Poporul şi cantoanele elveţiene – conştiente de responsabilitatea lor în faţa Creaţiei…». Sărbătoarea Muzicii va avea loc an de an la 21 iunie, ziua Solstiţiului de Vară, şi nu se va numi Fête de la Musique, sărbătoarea muzicii, ci Faîtes de la Musique, faceţi muzică, practicaţi muzica!

Formatoare a sensibilităţii şi totodată a gândirii, muzica şi promovarea ei au atras până şi atenţia Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care subliniază că, departe de a fi un univers închis, activitatea muzicală are importante consecinţe în economie, după cum favorizează chiar şi competenţele creatoare şi inovatoare. Pentru a întări aceste afirmaţii, Raportul OCDE îl citează pe unul dintre cei mai celebri compozitori ai secolului trecut, Igor Stravinski, care spunea că “muzica e foarte apropiată de matematică şi de raporturile matematice”. Domnul să audă glasul lui Stravinski şi al OCDE-ului! Poate chiar şi Ministerul Educaţiei! Poate chiar şi Ministerul Culturii de la Bucureşti! Dar…

Cât despre Elveţia, ţară prosperă şi ţară ultra-pragmatică, votând articolul recent introdus în Constituţie, ea s-a bazat şi pe o constatare obiectivă, şi anume că practica muzicii este un factor esenţial al competitivităţii.

Şi dacă tot suntem la capitolul educaţiei muzicale, înrudită cu matematica, iată ce ne spune un fost campion mondial de şah, Garry Kasparov: “La şah trebuie să calculezi şi să rezolvi probleme. Dar beneficiile practicii şahului sunt infinit mai vaste. Ne învaţă interdependenţa lucrurilor. Ceea ce se petrece într-o anume parte va avea consecinţe într-alta. Şahul e o şcoală a vieţii”.

Şi la noi ce se întâmplă? Educaţie muzicală zero. Cei de care ar depinde un nou început suferă ori de autism, ori de incontinenţă verbală. Cel căruia i se sapă groapa şi cel care îi sapă groapa dansează alăturea cu muzica, şi unul şi celălalt. Cât despre şah, sunt mat şi unul şi altul. Vai de noi…

Despre Berliner Philharmoniker

Dacă ignoranţa, paralizia şi incompetenţa guvernează la noi tărâmul muzicii, iată că în schimb cea mai ilustră orchestră simfonică a lumii, Berliner Philharmoniker, se află în faţa unei dileme care, pentru prima dată în istoria sa, a dus la amânarea cu câteva luni a desemnării noului director. Aici însă nu e vorba de un exemplu de neputinţă ca la noi, ci de extrema exigenţă a membrilor acestei formaţii care-şi alege ea însăşi suveranul, după discuţii deschise şi în temeiul unui vot democratic: 124 de membri, 124 de voturi.

Astfel, la 11 mai 2015, Berliner Philharmoniker convoacă presa la orele 14 în faţa bisericii Jesus Christus spre a anunţa rezultatul votului pentru desemnarea succesorului directorului actual, britanicul Simon Rattle care, în 2018, se retrage după 16 ani de glorioase succese. Presa aşteaptă cu sufletul la gură de la orele 14 până la orele 21.30! De necrezut. Şi atunci, în sfârşit, se comunică verdictul: nicio decizie n-a fost luată. Timp de reflecţie până la sfârşitul anului.

Candidaţi: Christian Thielemann, berlinez de 56 de ani, patron la Staatskapelle din Dresda: maestru în romantismul german, Wagner, Richard Strauss, Johannes Brahms, distant însă faţă de muzica contemporană. Gustavo Dudamel, venezuelian de 34 de ani, şeful Orchestrei Simfonice din Los Angeles (deschis tuturor sferelor repertoriale şi – se spune – preferatul tinerilor instrumentişti ai Berlinerului). Letonul Andriss Nelsons, de 36 de ani, aflat în prezent în fruntea Orchestrei Filarmonice din Boston. Riccardo Chailly, de 62 de ani, italian, Kapellmeister al Orchestrei Gewandhaus din Leripzig (Bach, Beethoven, Bruckner). În fine, israelo-palestiniano-argentinianul Daniel Barenboim, de 72 de ani, prezent pe toate fronturile financiar-artistice, şi care a plictisit lumea de multă vreme, dar care spune că nu candidează, plictisit, la rândul lui, de-a avea jumătate de orchestră contra.

Ce îi cer instrumentiştii şefului de care au nevoie: să fie mult mai mult decât un dirijor excepţional, şi anume să aibă relaţii cordiale şi eficiente cu forţele mediatice, să deschidă larg repertoriul orchestrei spre teritorii neexplorate până acum, seducând publicul şi în primul rând pe tinerii din toate straturile sociale, aşa cum a procedat cu succes Simon Rattle, gândind că “Muzica poate schimba viaţa oamenilor”.

Quousque tandem…

Iar nouă, până când o să ne fie pusă la încercare răbdarea, vorba lui Cicero exasperat de complotul lui Catilina împotriva Republicii, până când o să suportăm exerciţiul funest al decăderii muzicii prin complotul incompetenţei şi al crimei organizate? Unii tac. Alţii spun prostii. Iar noi ce o să facem? Să ne resemnăm la versul absurd al lui Urmuz: Pelicanul sau babiţa?

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online

The post Propunere scandaloasă: un rus peste Festivalul George Enescu. Cleopatra Pop: Cum să nu rezolvi o criză. Cum să nu rezolvi două crize. Cum să nu rezolvi trei crize appeared first on Ziaristi Online.

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române a organizat în perioada 25-26 iunie 2015 conferinţa internaţională intitulată „1965. De la Gheorghiu Dej la Ceauşescu. 50 de ani de la schimbarea conducerii comuniste”. Cu acest prilej, au susţinut comunicări valoroase istorici şi cercetători din cadrul următoarelor asociaţii academice, universităţi şi institute specializate din România şi din Republica Moldova: Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, CNSAS, IICCMER, INST, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi Biblioteca Metropolitană (Bucureşti); Universitatea Alexandru Ioan Cuza (Iaşi); Universitatea de Vest (Timişoara) şi Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Una dintre comunicări a fost dedicată “Canalului Morţii”, proiect  început şi abandonat sub Gheorghiu-Dej, unde s-a lucrat în principal cu deţinuţi politici sub control sovietic, proiect reluat şi finalizat ulterior de Ceauşescu, fără aportul URSS.

Vieţi furate. La Canal, i se spunea „Americanul”.

Cazul inginerului Nicolae Vasilescu – Colorado.

O stradă are două tăbliţe, una la intrare, alta la ieşire. Când dispar tăbliţele, dispare şi strada. Cam aşa se-ntâmplă lucrurile la Câmpulung-Muscel. Au dispărut „Haiducii Muscelului”! De ce ei şi nu alţii? O enigmă nedesluşită de luni de zile de autorităţile locale. Ar mai fi un răspuns. “C-aşa e-n tenis…”. Vorba lui Toma Caragiu. De ce în tenis? Pentru că aceleaşi autorităţi locale nu-şi bat capul să atribuie altei străzi numele unui biet jucător de tenis care n-a ajuns să câştige măcar un turneu de Mare Şlem. De-ar fi câştigat, poate i-ar fi dat vreo 500 metri pătraţi, să crape de invidie buştenarii. E vorba de inginerul câmpulungean ţărănist NICOLAE VASILESCU, zis Colorado. De ce Colorado? Pentru că acolo, în America, a devenit inginer minier, dar a învăţat şi să joace tenis de cânp. Minier ca să ajungă să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la începutul anilor ’50. Iar tenis ca să joace în timpul liber cu granguri precum dr. PETRU GROZA şi ION-GHEORGHE MAURER. Da’ nu i-a folosit la nimic când s-a pus problema „stârpirii sabotorilor şi diversioniştilor” de la Canal. Tot l-a „stârpit” în ‘52 Securitatea, din ordinul lui GHEORGHIU-DEJ, în modul descris pe-ndelete în broşura de partid şi de stat „Procesul sabotorilor şi diversioniştilor de la Canal”, plină de clişeele Războiului rece “cald”. Pe el şi încă doi: un inginer minier şcolit în Franţa şi un mecanic de locomotivă şcolit în Germania. Despre ultimii doi, aflăm mai multe din cărţile „Secante româneşti” (autor Adrian Irvin ROZEI) şi „Cazul NICHITA DUMITRU. Încercare de reconstituire a unui proces stalinist” (autor Doina Jela). Despre NICOLAE VASILESCU-COLORADO ştim mult mai puţin.

În eseul „Asimetrii dejisto-ceauşiste. NICOLAE VASILESCU-COLORADO, «Americanul» executat la Canal.” am analizat sumbrul destin al musceleanului NICOLAE VASILESCU-COLORADO, executat sub Gheorghiu-Dej şi reabilitat sub Ceauşescu. Stalin, “eliberatorul” Europei de Est, şi-a “marcat” teritoriul cu ajutorul marionetelor aduse la putere şi protejate de Armata Roşie. Între anii 1948-1952, imediat după anatemizarea lui Tito, în întreaga regiune s-a pus în practică „experienţa”acumulată în anii ’30 în Rusia. Procesele-spectacol au vizat iniţial „purificarea” activului superior de partid, dar şi crearea iluziei unităţii lagărului socialist. O unitate aparentă, bazată pe instalarea şi întreţinerea fricii şi urii: frica de arestare, frica şi ura faţă de sabotori, complotişti şi spioni, frica de Războiul Rece şi „cald”. În acest concert monstruos se încadrează şi procesele intrumentate la Canalul Dunărea-Marea Neagră, în 1952, de Securitatea autohtonă şi consilierii sovietici.

De regulă, prin procese de tip stalinist, aşa-numitele “procese-spectacol”, înţelegem procesele intentate liderilor opoziţiei încolţite (NIKOLA PETKOV în Bulgaria, IULIU MANIU şi ION MIHALACHE în România, “paralizarea” Partidului Micilor Agrarieni în Ungaria – n.a.). sau unor conducători ai partidului comunist însuşi, „canibalizaţi” de proprii lor camarazi, la sugestia “tătucului” STALIN, prin procese coordonate de consilierii sovietici trimişi de BERIA şi ABAKUMOV.

În primii ani postbelici, în principal datorită conflictului STALIN-TITO, o pletoră de astfel de “răfuieli interne”, soldate cu execuţii, au fost declanşate în ţările de “democraţie populară”: KOÇI XOXE / kɔtʃi dzɔdzɛ în Albania (1949 – nereabilitat, cu toate presiunile URSS şi Iugoslaviei, făcute după moartea lui STALIN), DONATH GYORGY şi LÁSZLÓ RAJK în Ungaria (executat în 1947 – foto -, respectiv 1949 – cel din urmă reabilitat la 6 octombrie 1956, înaintea contrarevoluţiei din 23 octombrie 1956), TRAICIO KOSTOV în Bulgaria (1949 – reabilitat în aprilie 1956), RUDOLF SLAŃSKY şi VLADIMIR CLEMENTIS în Cehoslovacia (1952 – reabilitat parţial de NOVOTNY în aprilie, respectiv decembrie 1963, şi integral de DUBCEK în mai 1968), LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU în România (arestat primul, în martie 1948, dar executat abia la 17 aprilie 1954, adică după moartea lui STALIN – reabilitat de CEAUŞESCU şi pentru a se debarasa de ALEXANDRU DRĂGHICI, pe baza Hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, reabilitare consfinţită de sentinţa de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 1968).

Pumnul greu al lui STALIN urma să lovească şi Polonia, ţară în care i se pregătea un astfel de proces lui WLADISLAW GOMULKA, arestat în perioada iulie 1951-aprilie 1955. L-au salvat doar ezitările lui BIERUT şi dispariţia fizică a lui STALIN. În timp ce stalinistul WALTER ULBRICHT, mână forte, abia în 1956 s-a simţit ameninţat de un “complot”, al foştilor propagandişti WOLFGANG HARICH şi WALTER JANKA, condamnaţi rapid la 10, respectiv 5 ani de închisoare.

Desigur, „răfuielile”pe linie de partid şi de stat din ţările totalitare, indiferent de coloratură, “brună” sau „roşie”, prezintă un interes aparte nu numai pentru istorici, ci şi pentru publicul larg.

Prin prezentul eseu încerc să onorez memoria altor victime ale regimului totalitar de timp comunist din România, victime despre care s-a vorbit şi s-a scris mai puţin. Cele din procesul primului lot de ingineri şi muncitori de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, soldat cu 5 condamnări la moarte (3 executări), după un simulacru de proces care se încadrează în aceeaşi tipologie, a proceselor de tip stalinist de care nu ne-a fost dat să scăpăm decât prin altul, soldat cu rapida executare a soţilor NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU în ziua de Crăciun a anului 1989, condamnaţi şi pentru „subminarea economiei naţionale”.

O mărturie a domnului RADU CIUCEANU scoate la iveală interesul lui GHEORGHIU-DEJ de a intra în istorie prin finalizarea unui proiect ambiţios antamat în anii ’30 cu un consorţiu britanic (Sir Alexander Gibb): realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră şi a unui port militar. Directorul general al lucrărilor urma să fie – în 1948 – unchiul domniei sale, profesorul universitar CRISTEA MATEESCU, creatorul şcolii româneşti de hidrotehnică. În acest scop, GHEORGHIU-DEJ i-a invitat la discuţii pe profesorul MATEESCU, însoţit de AUREL ROZEI, inginer la fel de experimentat, ambii cu studii în străinătate. Competentul profesor universitar i-a demonstrat că economia ţării nu dispune de resursele necesare (utilaje şi forţă de muncă specializată) pentru finalizarea rapidă a unui proiect atât de complex, de nivel european, existând riscul eşecului personal şi compromiterea socialismului.

În mai 1949, la sugestia lui STALIN, interesat, printre altele, nu numai de valorificarea unor utilaje „obosite” la alte lucrări gigantice de pe teritoriul U.R.S.S., ci şi de o viitoare bază secretă de submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a „programului de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”, urmând să beneficiem acolo, „din plin”, de experienţa specialiştilor sovietici.

Într-un discurs rostit înaintea zilei de 23 august 1949, ANA PAUKER a accentuat: „Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei”. Primul număr al ziarului de şantier „Canalul Dunăre-Marea Neagră”i-a publicat discursul, iar lozinca a fost scrisă pe o pancartă albă, cu litere roşii, aşa cum putem afla din voluminoasa creaţie a „răsfăţatului” scriitor proletcultist PETRU DUMITRIU, „Drum fără pulbere”, lăbărţată pe nu mai puţin de 666 pagini (semnul fiarei – n.a.). Coincidenţă bizară, ediţia electronică a „Raportului Tismăneanu” are tot 666 pagini!

Nu numai PETRU DUMITRIU şi-a format mâna pe şantierele Canalului, ci şi ziaristul SERGIU FĂRCĂŞANU, viitor scriitor SF, retras ulterior pe meleaguri israeliene, după ce transmis „Scânteii” corespondenţe pline de „ură proletară”.

Organismul abilitat pentru executarea activităţilor de proiectare şi construcţii-montaj era Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră (DGC – n.a.), subordonată direct Consiliului de Miniştri. Primul director general al Direcţiei Generale a Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, muncitorul agricol GHEORGHE HOSSU, urmat, în perioada 1951-1952, de inginerul MAYER GRÜNBERG, respectiv 1952-1953, de VASILE POSTEUCĂ (spionul sovietic MIŞA POVSTANSCHI, infiltrat la 23 august 1944 în Comandamentul Gardă al Formaţiunilor de Luptă Patriotică – n.a.), în timp ce iniginerul A. BECIN conducea grupul de experţi sovietici.

Ca forţă de muncă necesară executării lucrărilor, s-a recurs în principal la trei surse: 1) personal civil de profesii şi categorii sociale diferite, recrutat din întreaga ţară, 2) militari în termen (constructori şi servicii de pază) şi 3) deţinuţi – atât de drept comun, cât mai ales din deţinuţi politici (condamnaţi sau cu pedepse administrative). Deşi salariile de care beneficia personalul civil erau extrem de atrăgătoare, raportate la media pe ţară, condiţiile grele de muncă au impus o creştere masivă a ponderii deţinuţilor, de la circa 20% în septembrie 1949 la peste 80% în noiembrie 1952. Totul, conform principiului marxist, adică “după nevoi”. „Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase“ se arată în declaraţia din 16 martie 1968 a col. ILIE BĂDICĂ, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953:

Lucrările avansau greu, cu costuri enorme şi multe pierderi de vieţi, iar conducerea de partid a înţeles că şansele finalizării sunt mici. Nu a îndrăznit să ia vreo decizie până la producerea „miracolului”: la 5 martie 1953 a încetat din viaţă STALIN. Din „respect”, au lăsat să treacă trei luni, iar la 18 iulie 1953 au „înmormântat” şi proiectul, decretându-se încetarea lucrărilor printr-un HCM secret. „Delfinul” NICOLAE CEAUŞESCU le-a reluat în 1976, pe baza altui proiect, cu tăierea panglicii la 26 mai 1984. Fără ajutor sovietic şi fără baza secretă de submarine!

Pentru ca populaţia să nu creadă că este vorba de un eşec al noii orânduiri sociale, DEJ a identificat în 1952 – cu “binecuvântarea” lui STALIN – şansa de a se debarasa smultan de “aripa moscovită” a conducerii partidului şi, prin ricoşeu, de a acuza de toate relele intelectualitatea tehnică, insuficient de bine “dresată” să execute, obedientă, ordinele partidului.

De “aripa moscovită” (ANA PAUKER, VASILE LUCA, TEOHARI GEORGESCU) s-a servit iniţial pentru eliminarea lui LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, fost ministru de justiţie, un potenţial concurent. În mai-iunie 1952 este trecut pe linie moartă VASILE LUCA (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe între 1947-1952). Mai întâi criticat ca deviaţionist, apoi arestat, judecat şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 180 din 8 octombrie 1954 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem pentru „subminarea economiei naţionale” şi „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. Prezidiul Marii Adunări Naţionale îi comută pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi va înceta din viaţă la Aiud, la 27 iulie 1963. Prompt, Sfatul Popular din localitate emite certificatul de deces numărul 1165 din 30 iulie 1963. Fusese vinovat, printre altele, de “numirea unor sabotori şi alte elemente ostile în sectorul financiar-bancar, vizând în mod deliberat întârzierea dezvoltării industriei grele”, dar şi „favorizarea chiaburilor şi a micilor capitalişti”. Odată cu VASILE LUCA au fost arestaţi ALEXANDRU IACOB, ministrul său adjunct şi DUMITRU CERNICICA, preşedintele Comitetului de Stat pentr Preţuri. În mod miraculos, ALEXANDRU IACOB şi DUMITRU CERNICICA supravieţuiesc închisorilor (CERNICICA, în perioada 1992-2004, a locuit în America!), iar în septembrie 1968, împreună cu nefericitul VASILE LUCA, sunt reabilitaţi de Tribunalul Suprem prin Decizia nr. 29/1968, care casează sentinţa iniţială şi îi achită de orice penalitate.

La 10 iulie 1952, ANA PAUKER, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, este demisă din funcţia de ministru de Externe şi pierde orice poziţie în partid, iar moartea sa, la 3 iunie 1960, va trece neobservată.

La Plenara din 28 mai 1952, DEJ îl îndepărtase şi pe TEOHARI GEORGESCU, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne. Va fi arestat în februarie 1953, în aprilie 1955 şi reabilitat abia în 1968. Îl înlocuise imediat cu docilul ALEXANDRU DRĂGHICI, adjunct la Interne, care a preluat în septembrie şi funcţia de ministru al Securităţii Statului.

Este momentul în care „victoriosul” DEJ, responsabil pe linie de partid şi de stat de bunul mers al lucrărilor la Canal, ia decizia ca Securitatea să se ocupe şi de „sabotorii” de acolo.

“Ghinionul” inginerului AUREL ROZEI a fost nu doar faptul că era nevoie de “ţapi ispăşitori” pentru eşec, ci şi transferul său la Canal sub semnătura lui VASILE LUCA şi a lui ALEXANDRU IACOB, pe post de şef Sector Planificare.

Ca să se delimiteze de abuzurile epocii lui Dej şi să se debaraseze de “incomodul” DRĂGHICI, CEAUŞESCU impune formarea unei Comisii de anchetă, compusă din GHEORGHE STOICA, VASILE PATILINEŢ, NICOLAE GUINĂ ŞI ION POPESCU-PUŢURI, consiliată de ministul de Interne ION STĂNESCU. Cercetându-se, din noiembrie 1965 şi până în august 1968, modul în care s-au desfăşurat procesele de la Canal din toamna anului 1952, s-a aflat, de exemplu, din depoziţia lui MIŞU DULGHERU (MOISE DULBERGER), pe atunci colonel de Securitate, că în iunie sau iulie 1952 a avut loc o şedinţă în care IOSIF CHIŞINEVSCHI a informat că GHEORGHIU-DEJ înşusi “cere să se organizeze rapid un proces de sabotaj”. La şedinţă au luat parte ALEXANDRU DRĂGHICI, VLADIMIR MAZURU, GHEORGHE PINTILIE (TIMOFEI BODNARENKO, zis PANTIUŞA), ALEXANDRU NICOLSCHI (BORIS GRÜNBERG), GOGU POPESCU şi consilierii sovietici ŢIGANOV şi MAXIMOV. CHIŞINEVSCHI a condus şedinţa iar GOGU POPESCU a prezentat un dosar în care DULGHERU, solicitând să-l consulte, nu a găsit dovezi de sabotaj. DULGHERU s-a deplasat de mai multe ori la Constanţa, însoţit de ŢIGANOV şi MAXIMOV, pentru a organiza ancheta, iar indicaţiile privind mersul acesteia veneau de la POSTEUCĂ, un apropiat al lui GHEORGHIU-DEJ. Declaraţiile acuzaţilor şi ale martorilor erau traduse imediat pentru consilierii sovietici care le triau, rămânând care conţineau dovezi de vinovăţie în scopul alcătuirii dosarului de proces.

Depoziţia din 1968 a lui MAXIMILIAN VARDAN, şeful Direcţiei a II-a Contrasabotaj din Securitatea Statului este concludentă: „Conducerea Canalului, care nu are acces la planurile sovieticilor, aceştia refuzând să le dea, acoperă grave deficienţe de proiectare, printre altele porţiunea de nisip apţian a cărui betonare ar costa cât încă un canal […] S-a început pe bază de documentaţii incomplete şi greşite.” Dovada limpede a obstrucţiilor făcute de sovietici, de natură să amplifice dificultăţile insurmontabile cu care se confruntau la faţa locului, specialiştii români. Nemulţumit de conţinutul obiectiv al raportului, oportunistul ALEXANDRU DRĂGHICI îl destituie pur şi simplu pe VARDAN şi decide să meargă personal la faţa locului în vara anului 1952 pentru a impulsiona ancheta ordonată de DEJ prin CHIŞINEVSCHI şi urmărită prin POSTEUCĂ.

Prin “metode specifice”, de la verificarea dosarelor de cadre până la instaurarea unei atmosfere de teroare şi suspiciune generalizată pe şantiere, concentrând la faţa locului echipe de anchetatori „de succes” din întreaga ţară, organele de Securitate reuşesc să însăileze un complot pus la cale de „sabotori şi diversionişti”, formând două loturi de acuzaţi (inginerul GHEORGHE CRĂCIUN, fratele cunoscutei activiste de partid CONSTANŢA CRĂCIUN, a intrat în al doilea lot).

Primul lot includea opt inginer şi doi muncitori, arestaţi simultan în noaptea de 30 iulie 1952 şi anchetaţi cu sălbăticie pentru a fi apoi judecaţi – în zeghe şi cu ochelari de tablă la ochi în permanenţă – în marea Sala a Clubului Muncitoresc de la Poarta Albă în intervalul 29 august (vineri) – 1 septembrie (luni) de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, deplasat la faţa locului, asistat fiind de un Tribunal al Poporului format din 12 juraţi.

Prin Sentinţa nr. 1 din 1 septembrie 1952, inginerii AUREL ROZEI-ROSENBERG, VASILESCU NICOLAE zis COLORADO, PETRE CERNĂTESCU şi GEORGESCU GHEORGHE-TOPAZLĂU, împreună cu mecanicul de locomotivă DUMITRU NICHITA, au fost condamnaţi la moarte pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.” (art. 3 din Decretul nr. 199/1950). Dintre aceştia, VASILESCU NICOLAE zis COLORADO şi NICHITA DUMITRU au mai fost condamnaţi şi la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” (art. 2 din Legea nr. 9/1950) şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru delictul de „încercări de agitaţie” (art. 327, alin. 5, Cod Penal)., urmând să execute pedeapsa cea mai grea. Adică execuţia!

Au mai fost condamnaţi:

Inginerul NICOLAE FRANGOPOL NICOLAE la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”, la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru „încercări de agitaţie.”

Inginerul MIRCEA CIORAPCIU la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”

Inginerul IONESCU OPRIŞAN la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”, 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru „încercări de agitaţie.”

Inginerul CONSTANTIN NIŢESCU la 25 de ani de muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”

Mecanicul de locomotivă PETRE VIERU la 20 de ani de muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”.

Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la 10 ani de degradare civică.

Colegiul militar al Tribunalului Suprem al R.P.R., judecând recursurile sabotorilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, condamnaţi la moarte de către Tribunalul Teritorial Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952, respingând recursurile.

Ca urmare a primirii cererilor de graţiere, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a comunicat Ministerului Justiţiei, la 10 octombrie 1952, aprobarea comutării pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă pentru GHEORGHE GEORGESCU-TOPAZLĂU şi PETRE CERNĂTESCU şi respingerea cererilor de graţiere pentru VASILESCU NICOLAE zis COLORADO, AUREL ROZEI-ROSENBERG şi DUMITRU NICHITA.

Conform raportului medicului-legist, sentinţa a fost executată la 14 octombrie 1952, orele 0.3 (sic!).

Actul de acuzare respectă pe de-a întregul „clişeele” de politică internă şi externă valabile în perioada “caldă” a Războiului Rece de la sfârşitul anilor ‘40 – începutul anilor ’50.

„[…] ticăloşii de teapa bandiţilor din boxă se sprijină moral şi material pe ajutorul stăpânilor lor imperialişti, pe călăii poporului coreean, pe asasinii imperialişti americani şi englezi. Aceasta ne demonstrează că sfera LUPTEI DE CLASĂ DIN INTERIOR nu poate fi privită izolat de lupta lagărului păcii împotriva imperialiştilor aţâţători la război. […] Serviciile de spionaj AMERICAN, ENGLEZ ŞI TITOIST nu se dau în lături de la cele mai mârşave acţiuni de subminare a succeselor regimului nostru de democraţie populară, punând la dispoziţia agenţilor lor armamentul şi fondurile necesare desăvârşirii acţiunii lor criminale. Galeria odioşilor criminali imperialişti şi titoişti se complectează cu figurile bandiţilor din interiorul ţării de teapa lui VASILESCU-COLORADO, CERNĂTESCU, ROZEI, CIORAPCIU, TOPAZLĂU şi ceilalţi acuzaţi. Puţini şi netrebnici, aceste lepădături ale societăţii, punându-şi speranţele în război, propagau războiul aducător de jale şi lacrimi, de sărăcie, ruină şi moarte.”

Fără a intra în detalii tehnice, atrage atenţia modul în care Securitatea a încercat să construiască un scenariu apocaliptic din care să rezulte o acţiune coordonată între oameni legaţi prin „poziţia de clasă şi trecutul lor criminal”, care lucrau în „sectoarele-cheie”: PLANIFICARE, MECANIC şi TEHNIC DE EXECUŢIE ca să poată şubrezi, astfel, socialismul:

În Clubul Muncitoresc de la Poarta Albă se aflau sute de muncitori, tehnicieni, ingineri de la toate şantierele Canalului şi din întreprinderile dobrogene, printre care şi numeroşi agitatori care periodic strigau lozinci („Moarte bandiţilor!”, „Trăiască tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej!”, „Moarte sabotorilor!” etc.). În faţă trona o masă lungă, acoperită cu pânză roşie, iar pe peretele din spate se aflau la loc de cinste portretele lui STALIN şi GHEORGHIU-DEJ. La masă se aflau cei 12 juraţi, împreună cu şefii muncitorilor pe linie de partid şi sindicat. Pe laterale, completul de judecată ai Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti deplasat la Poarta Albă, format din general-maior de justiţie ALEXANDRU PETRESCU ca preşedinte, lt. col. COCIŞ GHEORGHE şi cpt. de rangul II BACIU TEODOR, ca membri. Procuror militar, cel care a susţinut rechizitoriul, era maiorul de justiţie TEODORESCU OVIDIU.

Celor aproape o mie de oameni prezenţi în incinta Clubului Muncitoresc li se alătura o altă mie de persoane aflate afară, care ascultau dezbaterile la megafoanele de pe camioanele-platformă.

Semnificativă mi se pare REGIA la care s-au dedat organele de partid cu prilejul procesului. A existat o repetiţie prealabilă în sala mare a Teatrului de Stat din Constanţa, cu şedinţe ţinute pe 5 şi 6 august 1952, între orele 18-24, la care au participat membrii Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor de pe întreg Canalul (ASIT). Scopul repetiţiei a fost „dresarea”participanţilor pentru demascarea „duşmanilor poporului” şi solicitarea de către aceştia ca Tribunalul, încă neconstituit atunci, să îi judece public şi să se obţină, prin presiuni populare, PEDEAPSA CAPITALĂ. Iar pentru ca spectacolul să fie deplin – pâine şi circ – imediat ce s-a pronunţat sentinţa, a avut loc mitingul de satisfacţie, tribuna fiind aceleaşi camioane-platformă, la care au luat cuvântul aceiaşi vorbitori ca şi la repetiţia preliminară (ex. fraţii GHEORGHE şi NICOLAE VASU, muncitori stahanovişti de la Uzinele “23 August”, respectiv „Mathias Rakosi”, viitori deputaţi; cu titlu anecdotic, strungarul NICOLAE VASU făcea parte din Comisia ARLUS aleasă pentru organizarea serbărilor de 7 noiembrie, alături de – pe lângă nelipsiţii conducători de partid şi de stat, de civili precum actriţa Lucia Sturdza Bulandra şi compozitorii Ioan Chirescu şi Sabin Drăboi, iar în 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului Democrat, i-a onorat pe oaspeţi cu un discurs înflăcărat – n.a.).

Faptul că inginerul AUREL ROZEI-ROSENBERG absolvise în perioada interbelică École Nationale Supérieure des Mines din Saint Etiénne, Franţa, preferând să revină în ţară pentru a-şi practica meseria, devenind între timp şi acţionar la renumita societate minieră „Mica”, nucleul unui puternic concern industrial, dar mai ales activitatea pe care a desfăşurat-o în cadrul Direcţiei de Livrări de pe lângă Comisia româno-sovietică însărcinată să trimită ruşilor datoria de război, au atras atenţia conducerii Ministerului de Finanţe, în primul rând ministrului VASILE LUCA şi a adjunctului său, ALEXANDRU IACOB. Aflaţi deja în vizorul Securităţii din ordinul luli GHEORGHIU-DEJ, chiar aceştia sunt cei care îi semnează ordinul de transfer la Canalul Dunăre-Marea Neagră în postul de şef al serviciului PLANIFICARE. Practic, condamnarea lui la moarte, după ce i s-a mai pus în cârcă şi acuzaţia de a fi SIONIST, în condiţiile în care nici nu se gândise vreodată la aşa ceva, aşa cum a şi punctat în pledoaria sa finală. În urma sa rămâneau, fără apărare, soţia LOLA (LEA) şi cei doi copii, ALEXANDRU şi ILEANA.

În nota informativă semnată cu numele de cod „Marga”, datată 30 iulie 1950, se afirmă că ROZEI ar fi spus următoarele:

„Noi suntem din altă lume şi, orice facem, regimului i se pare că noi suntem contra.”

O frază care spune totul. O asumare conştientă a tragediei ciobanului din balada „Mioriţa.”

Spre deosebire de AUREL ROZEI, NICOLAE VASILESCU-COLORADO, fiind conştient că va muri, îşi exprimă faţă de ADRIAN MARINO, în perioada în care se aflau amândoi în închisoarea de tranzit Jilava, gândul că nu va apuca vremuri mai bune, apropiate de „rapsodia” din perioada studiilor sale în Colorado .

“Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că mor şi nu-i mai apuc pe Americani venind.”

O traiectorie oarecum asemănătoare a carierei inginerului minier şcolit în Franţa o întâlnim şi la inginerul NICOLAE VASILESCU-COLORADO, cel care, până în prezent, n-a avut şansa ca cineva să-i dedice o carte.

Născut la 27 februarie 1910, la Câmpulung-Muscel, fiul lui TEODOR şi al SMARANDEI, termină liceul “Dinicu Golescu” în 1927 şi intră la Politehnica din Bucureşti, ca student bursier. Politicianul ţărănist ION MIHALACHE, originar din acelaşi judeţ, Muscel, îi acordă sprijinul necesar pentru a putea studia în America în perioada 1934-1937, absolvind prestigioasa Colorado School of Mines Golden şi lucrând la mari concerne multinaţionale producătoare de echipamente miniere, precum Caterpillar. În campusul universitar, se remarcă în special prin activităţi extraşcolare de elită, tenis de câmp şi ansambluri corale. Cu o înfăţişare nu mult diferită de felul în care şi-l amintea muncitorul Florea Dimancea: „Trecea des prin şantiere, cu toate că era şef foarte mare şi om capabil, cu pregătire, inteligent. I se spunea «Americanul». Avea figură de american, înalt, sportiv, blond.”

Revine în ţară în 1938, fiind angajat imediat de societatea „Mica” pentru minele aurifere din perimetrul Gura Barza-Brad, unde a adus îmbunătăţiri pe linia protecţia muncii, asigurarea mesei calde la cantină, duşuri, îmbrăcăminte de lucru şi căşti de protecţie etc, fiind iubit de muncitori, dar acuzat de conducere de a fi “simpatizant comunist”. În 1941 a fost transferat la Bucureşti, apoi la Baia Mare şi Baia Sprie. Este autorul mai multor invenţii (recuperare nisipuri aurifere, răcitor tip Pinguin la uzinele Malaxa etc.).

Din devotament faţă de ION MIHALACHE, devine membru al Partidului Naţional-Ţărănist, fără să devină un militant politic.

La finele anului 1944, NICOLAE MALAXA îl angajează consilier tehnic pentru reconversia la producţia de pace a fabricii de muniţie de artilerie “TOHAN”. Marele industriaş îl aprecia enorm, contribuind financiar, în această perioadă la “asigurarea viitorului” fiicei acestuia, micuţa NICOLE.

În 1946, îl secondează pe ION MIHALACHE în convorbirile acestuia cu ziaristul MARK ETHRIDGE, delagetul special al preşedintelui HARRY TRUMAN trimis în misiune de sondare în Bulgaria şi România.

În 1946-1947 îl regăsim la Ploieşti ca reprezentant al Institutului de Proiectări Schele din Bucureşti, subordonat Sovrompetrol.

În 1947, încearcă să treacă ilegal graniţa în Iugoslavia (se pare că avea un frate cetăţean american – n.a., este arestat şi condamnat în 1948 la 5 ani de închisoare. După 2 ani i se promite libertatea, cu condiţia să lucreze la Canal ca inginer-şef.

Între timp, se căsătorise cu MARIA CLOTHILDA, născută MEŢIANU, provenită dintr-o renumită familie ardeleană, în cadrul căreia s-au remarcat mitropolitul ION MEŢIANU, medicul otorinolaringolog cu acelaşi nume, inginerul de mine şi petrol TRAIAN MEŢIANU, directorul societăţii „Steaua Română”, dar şi ofiţerul britanic SILVIU MEŢIANU (paraşutat în 1943 în cadrul misiunii de sabotaj SOE cu nume de cod „Autonomous”, împreună cu lt. col. ALFRED GARDYINE de CHASTELAIN şi IVOR PORTER).

Dumnezeu i-le-a binecuvântat căminul cu un băiat (DAN, inginer hidrotehnician) şi NICOLE (farmacistă).

După suferinţe de nedescris, fiindu-le confiscată şi locuinţa proprietate personală din Calea Victoriei nr. 101, mama şi cei doi copii reuşesc să părăsească ţara, stabilindu-se la Paris.

Este semnificativ faptul că VASILESCU-COLORADO, la un singur interogatoriu, imediat după arestare (30 iulie 1952), a menţionat numele lui MAURER. Mai mult ca sigur, anchetatorul său, renumitul căpitan LUDOVIC WEISZ, şeful Securităţii din Baia Mare, nu i-a mai permis să facă acest lucru, obţinând, în schimb, după bătăi crunte, “dovezile”: recunoaşte că “a fost o prostie construcţia canalului, poporul este jefuit şi suferă din pricina acestei construcţii, iar eşecul este din cauza utilajului folosit (de fabricaţie proastă) şi a tehnicei inferioare celei americane”.

Total diferită de mizeriile prezentate în “Scânteia” şi în ziarul de şantier „Canalul Dunăre-Marea Neagră”, pledoaria sa reală, energică, deşi fuseseră cu toţii drogaţi în prealabil şi “dresaţi” prin lovirea testicolelor cu creionul (metodă patentată, se pare, de securista NEDA VIDICI) să-şi prezinte “litaniile” învăţate pe de rost, aşa cum s-a întipărit ea în memoria unui martor ocular (doctorul NECULA).

„Sunt român din Banat, fiu de ţăran şi membru întemeietor al Partidului Naţional al Ţăranilor. N-am legături cu IULIU MANIU şi am încercat trecerea frontierei, fapt pentru care am fost condamnat la 5 ani închisoare. Am studiat ca bursier în România, după care am absolvit universitatea Denver Colorado. Ca român îmi iubesc ţara şi doresc ca această construcţie să fie terminată. Refuz acuzaţiile aduse. Ele sunt bazate pe supoziţii greşite şi consideră acest proces o mascaradă împotriva inteligenţei româneşti. Universităţile au fost golite pentru că aţi închis mii de studenţi, aţi omorât preoţi prin tortură, aţi omorât personalităţi culturale şi ofiţeri care şi-au făcut datoria luptând în stepa rusească şi în Munţii Tatra împotriva nemţilor. Ordinele de la Moscova sunt ascultate orbeşte. V-aţi pierdut demnitatea umană.”

Un murmur străbate sala. Agitatorii strigă: „Întrerupeţi mărturia. Noi, muncitorii, cerem moartea lui VASILESCU-COLORADO!” Un fel de „Noi muncim, nu gândim!”, reziduu valabil şi în 1990.

La 13 iulie 1968 s-a introdus recurs în supraveghere, solicitându-se plenului Tribunalului Suprem desfiiinţarea Sentinţelor nr. 1 din 1 septembrie 1952 99 din 14 octombrie 1952 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi Decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, învinuiţi de subminarea economiei naţionale, cu achitarea tuturor inculpaţilor din primul lot de la Canal. În paralel, Procuratura Generală – Direcţia Procuraturilor militare i-a comunicat văduvei MARIA CLOTHILDA VASILESCU, la 18 iulie 1968, printre altele, următoarea concluzie:

„Hotărârile pronunţate în cauză sunt neîntemeiate şi nelegale […] Instanţele s-au întemeiat, în pincipal, pe mărturisirile inculpaţior şi depoziţiilor unor martori obţinute ca urmare a unor presiuni fizice şi morale şi a altor abuzuri în cursul anchetei. Sentinţa de condamnare a constituit o formalitate, fiind pronunţată fără ascultarea asesorilor […].”

Interesantă motivare, mai ales în legătură cu “asesorii” Tribunalului Popular. Asta în condiţiile în care inginerul NICOLAE VASILESCU-COLORADO a refuzat asistenţa juridică din oficiu, absolut formală, preferând să se apere singur şi să atragă atenţia în pledoaria sa inclusiv asupracestui aspect.

“Cine sunt acesti 12 juraţi?” Cunoaşteţi legile acestei ţări, sancţionate de Constituţie. Posteritatea vă va judeca!”

Plenul Tribunalului Suprem a constatat nevinovăţia acestora, nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor şi prin Decizia nr. 31/1968 a admis recursul în supraveghere, a casat aceste hotărâri şi i-a achitat de orice penalitate.

CICERONE IONIŢOIU consideră că executarea celor trei şi condamnarea celorlalţi şapte la muncă silnică a constituit o ripostă la condamnarea la moarte a soţilor JULIUS şi ETHEL ROSENBERG în aprilie 1951 şi execuţia lor ulterioară, în iunie 1953, pentru transmiterea secretelor bombei atomice către Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de cei din America, CEI EXECUTAŢI LA NOI NU AU MORMINTE.

Cu siguranţă, ei au fost executaţi prin împuşcare în sediul Securităţii din Constanţa, pe fosta stradă Karl Marx nr. 19, actuala „Revoluţia din 22 Decembrie 1989”. În următoarea ordine: NICOLAE VASILESCU-COLORADO, NICHITA DUMITRU, AUREL ROZEI, cum precizează Ioan Ioanid, care i-a cunoscut, la Cavnic, pe cei doi graţiaţi, PETRE CERNĂTESCU şi GHEORGHE GEORGESCU-TOPAZLĂU. Prin împuşcare şi nu datorită „tensiunii arteriale”, aşa cum apare menţionată cauza decesului în certificatul de moarte pus la dispoziţia familei de Sfatul Popular al oraşului Constanţa ulterior înregistrării oficiale a decesului în evidenţele proprii (09.08.1957).

Ce-am putea face noi, cei de azi, pentru cei executaţi în cadrul procesului de la Canal?

Să încercăm să convingem autorităţile din localităţile în care s-au născut cei trei OAMENI că ei merită să aibă străzi eponime acolo. În ceea ce mă priveşte, am înaintat deja un memoriu în acest sens Primăriei Municipiului Câmpulung-Muscel şi Consiliului Local pentru a oferi CETĂŢENIA DE ONOARE şi a redenumi două străzi, în 2015, cu numele inginerului NICOLAE VASILESCU zis COLORADO şi al locotenent-colonelului GHEORGHE ARSENESCU, iniţiatorul şi conducătorul celor mai longevive nuclee de rezistenţă armată anticomunistă din ţară, cunoscute sub numele generic de „Haiducii Muscelului” (1948-1960).

Amândoi sunt născuţi la Câmpulung-Muscel.

Amândoi merită să reintre, astfel, în memoria colectivă.

Gesturi simbolice, de recunoştinţă, faţă de doi musceleni care nu şi-au dorit decât să-şi facă datoria faţă de Ţară, faţă de poporul român. Pentru libertate. Pentru demnitate.

Radu Petrescu-Muscel

membru SSIR, ARIP, UZPR, AFDRP, ANCE “Regina Maria”

Sursa: Ziaristi Online

The post CANALUL MORŢII. Executaţi în „Procesul sabotorilor şi diversioniştilor de la Canal”. Comunicare la Conferinţa internaţională INST appeared first on Ziaristi Online.

O ţară de “xenofobi” a votat un neamţ preşedinte

de Victor Roncea

Scurt istoric: De Ziua Holocaustului, în octombrie 2013, Crin Antonescu, lipovean, confesiune religioasă neclară (ritul vechi, rusesc?), de formaţie istoric, pe atunci liderul liberal cunoscut pentru un oarecare discurs naţionalist şi cotat drept candidat prezidenţial sigur din partea PNL, anunţa introducerea la Senat a unui Proiect de Lege “pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob” prin care „minimalizarea Holocaustului” se va pedepsi cu închisoarea, după cum informa ziarul online Gândul. Iniţiativa legislativă Pl nr. L724/2013 va fi introdusă, până la urmă, pe 16 decembrie 2013, cu puţin înainte ca parlamentarii să intre în vacanţa de iarnă. Noutatea cu care se venea, era, în principal, că prin această lege vor fi interzise şi simbolurile şi organizaţiile cu caracter legionar, mai adăuga sursa citată.

George Scutaru, fostul corespondent în Rusia al ProTV şi co-iniţiator al proiectului de lege, în prezent anchetat de DNA pentru corupţie, respectiv mită de 1 milion de euro, a ţinut să specifice că proiectul este realizat în colaborare cu Institutul guvernamental „Elie Wiesel”, după cum apare chiar în textul iniţiativei transmise apoi la Cameră, unde a devenit PL-x 193/2014.

Legături ciudate

Institutul în cauză este condus de Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, profesor timp de 40 de ani (1950 – 1990) la catedra de marxism-leninism, ulterior socialism-ştiinţific a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti. Surse din cadrul comunităţii evreieşti, deranjate de antisemitismul pe care riscă să îl provoace Alexandru Florian, ne-au declarat că, de fapt, conform cutumelor lor, acesta nici n-ar fi evreu ci mai mult ungur, pentru că deşi tatăl lui este evreu, mama lui este maghiară. Este vorba de Ilona (Ileana) Ioanid (Coordonatoarea volumului Polirom „Insemnari de la Snagov – Imre Nagy”), lector la aceeaşi fostă catedră de marxism-leninism şi totodată mama lui Radu Ioanid, azi cercetător amator la Muzeul Holocaustului de la Washington, respectiv fosta soţie a intelectualului evreu Virgil Ioanid, fost activist comunist de frunte, legat de Ion Iliescu încă de dinainte de evenimentele din decembrie 1989, după cum afirmă aceleaşi surse. Despre Radu Florian, cunoscutul politolog cetăţean american de origine evreiască Vladimir Tismăneanu comentează că “era un apologet al fundamentelor bolşevismului, nu trebuia sa cânte osanale conjuncturale. El era un zelot pe lungă durată, cum s-a vazut şi după 1989.” Un alt comentator cosângean al celor de mai sus, Rudulf Zimand, arată că Radu Florian a fost un marxist până la moarte. Rezervişti ai SRI şi unele dosare de la CNSAS atestă că Securitatea îi urmărea pe cei de mai sus şi pentru legăturile lor cu organele URSS.

O operaţiune antisemită şi antiromânească?

Dacă aşa stă este situaţia acum se explică mai bine de ce criminalul de război ungur, Wass Albert, care a ucis evrei şi români în Transilvania ocupată de horthyişti, are statui ridicate în tot Ardealul, în timp ce Alexandru Florian se războieşte, minţinând, cu memoria lui Valeriu Gafencu, românul basarabean care a salvat de la moarte un evreu, sau cu statuia filosofului Mircea Vulcănescu, “criminal de război” mort martiric în închisorile bolşevice. Alte voci avizate consideră că acţiunile urmaşilor comisarilor ideologici kominternişti urmăresc de fapt compromiterea României şi a românilor la nivel internaţional prin crearea, ca reacţie la operaţiunile lor, a unei organizaţii “antisemite” care să acţioneze violent “în numele ortodoxiei”. Dacă chiar aşa stau lucrurile, miza angajatului lui Victor Viorel Ponta, Alexandru Florian, poate fi inclusiv compromiterea mandatului preşedintelui Klaus Iohannis, a cărui alegere a demonstrat pe plan mondial lipsa oricărei pretinse “xenofobii” a românilor. Cu atât mai mult o asemenea Lege la cel mai tolerant popor cu putinţă nu-şi găseşte justificarea decât aceea de provocare a unor situaţii şi stări generatoare de conflict.

Începutul sfârşitului lui Crin Antonescu

Revenind la firele maşinaţiunii, proiectul Legii în cauză este aprobat de Senat la 8 aprilie 2014 cu 87 de voturi pentru, 0 contra, 0 abţineri şi pleacă spre Camera Deputaţilor, forul decizional, în aceeaşi zi, împreună cu o altă iniţiativă de-a lui Crin Antonescu, cea privind declararea lui Avram Iancu drept “Martir şi Erou al Naţiunii Române“, respinsă de la promulgare, într-o primă fază, de actualul preşedinte al României, Klaus Iohannis. Ulterior, peste numai o lună, în mai 2014, candidatul din cărţi la preşedinţia României primeşte o invitatie de participare, la Washington, la Forumul Global al Comitetului Evreiesc din America (AJC Global Forum). Pentru cunoscătorii politicii dâmboviţene este ştut faptul că această vizită în SUA a consacrat declinul până la dispariţie a omului politic Crin Antonescu. Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară, se pare că şi-au zis cei al căror lobby l-a aşteptat, în van, fostul şef PNL.

Misiunea informatorului

Ajuns la Camera Deputaţilor, unde este înregistrat pe 14 aprilie 2014, proiectul stă mai bine de un an pe la diverse Comisii din Parlament, dintre care unele dau Aviz negativ iar altele regizează o aşa-zisă “dezbatere publică” dominată de provocatorii chemaţi chiar de către unii dintre autorii proiectului de Lege. Proiectul este votat, neîntâmplător, chiar pe 24 iunie, la 88 de ani de la înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail, cu 303 voturi pentru şi 3 abţineri plus alte 2 persoane care au refuzat să voteze.

Pe lângă diversele aberaţii deja existente în Lege, la Comisia Juridică, vicepreşedintele acesteia, Ciprian Nica de la PSD, un turnător al Securităţii cu sentinţă definitivă şi un analfabet istoric, produce un amendament care schimbă istoria reală a României printr-o decizie legislativă: şi anume legiferarea Mişcării Legionare drept o organizaţie fascistă.

“Criminalii” “fascişti” Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu, din nou pe “lista neagră”

Ţinta vădită a acestei acţiuni – după cum reiese din conţinutul Legii – este interzicerea fondului cultural românesc interbelic cu geniile sale şi a creaţiilor culturale, artistice şi religioase a sute de foşti legionari sau acuzaţi de legionarism şi “crime de război” care au excelat în domeniile lor, de la George Manu la Părintele Arsenie Boca sau academicianul Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu, plus cei condamnaţi de Tribunalul Poporului în procesul ziariştilor “fascişti” sau zecile de generali ai Armatei Române care au luptat, uneori, pe ambele fronturi, pentru a înfunda apoi puşcăriile comuniste.

Să ardem cărţile “legionare” şi Constituţia, să dărâmăm statuile!

La capitolul “criminali de război” se prevede că statuile, daca există, vor fi dărâmate, denumirile străzilor sau liceelor schimbate, organizaţiile in memoriam desfiinţate şi scrierile acestora interzise. După 1945, ocupanţii sovietici ai Românei au interzis peste 10.000 de titluri şi publicaţii, cărţi deja publciate fiind arse de multe ori în piaţa publică. Iată cum, în 2015, se repetă acelaşi holocaust al culturii române, de data aceasta fiind prevăzute şi pedepse aspre, de până la 10 ani închisoare (!) pentru promovarea unor astfel de scrieri “fasciste”. Sunt încălcate, flagrant, cel puţin 3 articole din Constituţie: ARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei,  ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare, ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

De la Roller la Tismăneanu şi Florian

Faptul de a modifica istoria prin Lege, după ureche, în stilul lui Mihail Roller, este nemaiîntâlnit în lume, şi, dacă devine precedent, poate oferi baza pentru orice aberaţie istorică, cum ar fi aceea de a legifera de mâine, să spunem, că rezistenţa armată din munţii României a fost condusă de… disidenţii comunişti ai lui Vladimir Tismăneanu şi nu de legionarii sprijiniţi de NATO. În argumentarea acestei enormităţi, turnătorul Ciprian Nică, tocmai cel căruia, în “dezbaterea” de cinci minute i-a mulţumit în mod special deputatul Aurel Vainer, s-a bazat pe un Dicţionar scris, probabil, de un comunist, şi pe unul din zecile de manuale de istorie “alternativă” existente pe piaţă. Presa s-a întrebat cum de nici un alt for academic nu s-a pronunţat. Iată că, cercetând pe marginea acestui subiect, chiar de la Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor am aflat stupefiaţi că au existat şi alte poziţii, între care una oferită chiar de Academia Română, respectiv de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST). Institutul specializat al Academiei Române, bazându-se pe experţii săi şi citându-l pe academicianul Dan Berindei afirmă negru pe alb că Mişcarea Legionară nu a fost fascistă, subliniind şi faptul că nu pot fi judecate crimele comise de unii cetăţeni, decât individual, conform Legii şi nu în culpă comună. Pentru că altfel facem exact ca naziştii şi comuniştii, adăugăm noi.

Foştii membri PCR şi Ponta, să fie arestaţi!

Altfel, toţi cei 4 milioane de foşti membri ai PCR ar trebui băgaţi la închisoare iar Victor Ponta arestat pe loc pentru tricoul său cu Che Guevara. De subliniat că, după 25 de ani de la căderea comunismului nu există o lege similară pentru bolşevismul anti-naţional şi anti-creştin şi moştenitorii de ieri şi de azi ai comunismului, flagel criminal care a răpus peste 100.000.000 de oameni.

O Lege demonică pe masa Preşedintelui

De pe 4 iulie, această Lege, care, dacă ţinem cont că reproduce întocmai dezideratele sovietice de distrugere a culturii române, are un caracter demonic, asemenea ideologiei care a inspirat-o, se află pe masa Preşedintelui României, spre promulgare sau returnare, spre revizuire. Cum minciuna are picioare scurte, ne propunem să-i oferim noi Preşedintelui – cât şi, fireşte, opiniei publice – adevărul ocultat de turnătorul Ciprian Nica şi generatorii antisemitismului şi antiromânismului din jurul său:

ACADEMIA ROMANA
INSTITUTUL NATIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI

Proiect de lege iniţiat de parlamentarii PNL
Proiect adoptat de Senat la 8 aprilie 2014

Observaţii

Mişcarea Legionară este o organizaţie care aparţine extremei drepte din România, creată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, sub numele de Legiunea Arhanghelul Mihail (şi NU Arhanghelului).

Ea se încadrează în contextul general al refacerii şi reformării societăţii româneşti după 1918, manifestându-se cu deosebire în marile oraşe, cu aderenţă în rândurile studenţilor, a unei părţi a intelectualităţii, a clerului ortodox şi a micii burgehzii.

Întemeietorii Legiunii nu au elaborat o doctrină, un program în sensul deplin al termenului. În lucrarea sa, Pentru legionari (1936), Corneliu Zelea Codreanu arată că piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic.

Accentul se pune pe crearea elitei politice ca proces de acumulări lente şi pe educarea tineretului în spiritul naţionalismului, al promovării vechilor tradiţii ale poporului român, antibolşevismul, reformarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti, avînd o componentă religioasă puternică, aceasta din urmă conferind un caracter original Mişcării Legionare în contextul mişcărilor de extremă dreaptă europene ale vremii.
Prin valorile promovate, Mişcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, a priori, în curentul „fascist“, încă nedefinit complet şi perceput astăzi ca „depersonalizat” la scară europeană pentru că se nesocotesc trăsăturile fundamental naţionale.

Aversiunea faţă de bolşevism şi lupta împotriva acestuia apropie Mişcarea Legionară de specificul epocii, de fascismul italian şi de naţional-socialismul german, dar fără a permite înglobarea sa într-una dintre aceste doctrine. Elementele de doctrină legionară apără şi promovează tradiţionalismul, specificul şi realităţile româneşti, apărarea creştinismului ortodox, cerinţa instaurării unui stat autoritar, formarea unei elite disciplinate, naţionaliste, care să educe masele în acelaşi spirit, revoluţia spirituală, care să conducă la formarea „omului nou”, cetăţean având calităţi superioare, devotament şi spirit de jertfă pentru interesul naţional.

Persecutată de la înfiinţare, scoasă în afara legii de mai multe ori pînă la interzicerea din 1937, Mişcarea Legionară a avut, ca membri şi simpatizanţi, parte importantă a elitei intelectualităţii interbelice (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Dumitrescu, Vasile Christescu, Constantin Noica, Dan Barbilian, Petre Tuţea, Radu Demetrescu-Gyr etc.). Aceleaşi persecuţii continuă în perioada regimului antonescian şi comunist.

Trebuie reţinut faptul că adevărata măsură a luptei antibolşevice a fost dată de Mişcarea Legionară pe front, prin înrolarea deţinuţilor politici în batalioanele disciplinare destinate primei linii, unde s-au evidenţiat prin fapte de vitejie, apoi în lupta împotriva instaurării regimului comunist.

Componenta majoră a mişcării naţionale de rezistenţă anticomuniste din România a fost legionară, realitate ilustrată prin procentul major al deţinuţilor politici din perioada 1945-1964, apreciat la circa 75%.

Conform declaraţiei publice (2011) a Acad. Dan Berindei, Preşedinte de Onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, Mişcarea Legionară nu poate fi calificată drept „fascistă” întrucât nu întruneşte, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat şi promovat, un caracter ideologic fascist.

*

Credem că, în discuţiile politice şi abordările juridice pe marginea subiectului OUG 31/2002 sunt utile următoarele precizări:

– echitatea politico-juridică prin exagerare a statutului de „legionar” şi extindere la alţi combatanţi ai rezistenţei anticomuniste şi membrii altor partide poltice, în contextul propagandei sovietice şi comuniste de „defascizare” după 23 august 1944 şi Convenţia de Armistitiu din 12 septembrie 1944 cu Naţiunile Unite;

– extinderea culpei  ab initia de „a fi legionar” în cadrul proceselor politice din anii stalinismului şi dejismului asupra multor condamnaţi din loturile rezistenţei armate anticomuniste;

– culpa de apartenenţă la organizaţii care au promovat crime şi asasinate politice este individuală prin acte întocmite pe un probatoriu corect şi concret, şi nu colectivă, respectându-se drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, aşa cum sunt definite de reglementările internaţionale în materie;

– de asemenea, trebuie avută în vedere necesitatea unei abordări integrate în materie de drept penal asupra rasismului şi xenofobiei „pentru a se garanta că aceleaşi fapte constituie o infracţiune în toate statele membre U.E. şi să se prevadă sancţiuni efective proporţionale pentru persoanele fizice sau juridice care au comis sau sunt răspunzătoare pentru astfel de sancţiuni” (Punctul 5 din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2008).

Director,

Prof. Dr. Radu Ciuceanu

8 iunie 2015

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului – Academia Română

Str. Arh Grigore Cerchez nr. 16. sector 1 Bucureşti

Tel. 0212305992; fax. 021.230.76.82

E-mail: secretariat©totalitarism.ro

www.totalitarism.ro

Sursa: Ziaristi Online

Un document pentru posteritate:

The post EXCLUSIV. Academia Română: Mişcarea Legionară nu a fost “fascistă”. Legea “antilegionară”, o operaţiune împotriva preşedintelui Klaus Iohannis, a poporului român şi a evreilor din România appeared first on Ziaristi Online.

György Frunda – portretul unui politician expirat

Politica este o târfă bătrână care își devorează amanții tineri… Cazul lui György Frunda verifică încă o dată această butadă. Fost deputat, fost senator, fost candidat la președinție, iar înainte de ’89 fost şi fost, la dublu, Frunda este un fost tânăr politician de viitor, detestat de electoratul român din Transilvania și repudiat de majoritatea electoratului maghiar.

György Frunda s-a născut pe data de 22 iulie 1951 în Târgu-Mureș. Străbunicul său provenea dintr-o familie mixtă slovaco-evreiască, purta numele tipic slovac de Frnda și a venit în Transilvania (care pe vremea aceea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar) spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Bunicul său s-a căsătorit cu o persoană de naționalitate ungară și și-a maghiarizat numele în Frunda iar tatăl său, Carol/Karoly, s-a căsătorit cu o româncă. Frunda jr. a fost crescut de bunica dinspre mamă a cărei familie avea o mică afacere cu produse lactate. Inițial, a avut prenumele Gheorghe, dar după 1990 și l-a schimbat în György. Este căsătorit cu Orsolya Martha Katalin Ilona, de profesie medic. Soții Frunda au doi copii, Csenge Orsolya și Eva Anna.

Familia lui György Frunda a deținut până în anii 1950 mai multe proprietăți la Târgu-Mureș. Bunicul din partea tatălui a avut o întreprindere de asfaltat, cu acționariat româno-suedez. Tatăl său, care i-a continuat afacerea, a devenit proprietarul controversat al mai multor case. După naționalizarea din 1948 a întreprinderilor și din 1950 a imobilelor celor care dețineau mai multe proprietăți, toate bunurile au trecut în proprietatea statului român.

Proprietăţi evreieşti însuşite prin metode ungureşti

În perioada 1943-1944, când partea din Transilvania în care se găsea Târgu-Mureș aparținea Ungariei, datorită legislației antisemite a guvernelor Kallay și apoi Sztojay (îndeosebi decretul-lege 1610/1944) mai multe familii evreiești, în mod preventiv, și-au vândut fictiv casele lui Frunda Karoly/Carol. Faptul s-a întâmplat probabil având în vedere atât ascendența evreiască a acestuia, cât și faptul că ea era atât de diluată încât Frunda senior nu era amenințat cu exproprierea de statul ungar.

În mai 1944, aproape 6000 de evrei din Târgu-Mureș au fost deportați la Auschwitz. Peste 85% dintre ei s-au mai întors. Puținii dintre proprietarii de case vândute lui Frunda sr. sau moștenitorii lor care au revenit în 1945 și anii următori au încercat să-și recupereze bunurile de la Carol Frunda dar nu au reușit. Nici cumpărătorul de rea-credință nu s-a bucurat mult timp de ele pentru că în 1950 imobilele au fost trecute în proprietatea statului.

În anul 1998, când UDMR se afla se găsea la guvernare, iar în fruntea Ministerului Justiției se afla amicul său politic Valeriu Stoica, senatorul Frunda a cerut restituirea a șase imobile din Târgu Mureș, ce cuprindeau circa 50 de apartamente.

Astfel, conform sentinței civile nr. 9289 din 11 decembrie 1998, pronunțată în dosarul nr. 2034/1998, Judecătoria Târgu Mureș a restituit reclamantului Frunda Karoly, tatăl senatorului Frunda György, trei imobile ce includeau 35 de apartamente (situate pe str. Matei Corvin nr. 19, str. Ecaterina Varga nr. 10 și str. Călărași nr. 24 din Târgu Mureș). Hotărârea a fost pronunțata cu încălcarea gravă a legii și fără să fie acoperită cu probe. Cererea de chemare în judecată și actele doveditoare nu au fost niciodată comunicate Primăriei municipiului Târgu Mureș, în calitate de pârâtă și de reprezentant al Statului Roman.

Pe de altă parte, primarul de atunci al municipiului Târgu Mureș, Fodor Imre, înregimentat politic în UDMR, a refuzat sa semneze atât concluziile scrise formulate în data de 24.09.1998 cât și apelul declarat în termen (19.01.1999) de către Serviciul contencios administrativ din cadrul Primăriei Târgu Mureș.

Astfel că hotărârea Judecătoriei a rămas definitivă, iar familia Frunda a rămas cu… 35 de apartamente.

Un mitoman care inventează mitologii personale

În 1957, Carol Frunda, a fost arestat și condamnat, în 1957, în așa-numitul proces Faliboga, la zece ani de închisoare pentru uneltire împotriva regimului comunist. În urma amnistiei acordate în 1964, Frunda sr. a fost eliberat cu trei ani mai devreme.

Într-o emisiune a unei televiziuni comerciale, în contextul în care se discuta numirea sa drept consilier onorific a lui Victor Ponta, Frunda a afirmat: „.. Tatăl meu a fost condamnat la moarte de regimul Ceaușescu”. O minciună sfruntată, demnă de un mitoman care inventează mitologii personale bazându-se pe faptul că chiar dacă minciuna are picioare scurte, ea aleargă foarte repede… Tatăl lui György Frunda senior, nu a fost condamnat la moarte, ci la 10 ani de pușcărie din care a executat 7. Iar asta nu s-a întâmplat în timpul „regimului Ceaușescu”, ci cu mult înainte, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, respectiv în perioada consilierilor sovietici care controloau România şi erau responsabili inclusiv de lagărele de exterminare bolşevice. În plus, părinţii lui Frunda au divorţat de când acesta era copil, în cercurile apropiate de actualul consilier al primului ministru Victor Ponta fiind cunoscută aversiunea acestuia faţă de tatăl său, în contrapartidă cu venerarea mamei.

Limba română, limbă străină

În perioada 1970-1974, Gheorghe Frunda a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Din 1975 a intrat în avocatura și a devenit membru în Baroul Târgu-Mureș. În 1996, si-a deschis propriul sau birou de avocatura. Multe dintre cazurile preluate ca avocat în regimul trecut au fost, conform unor surse locale, din rândul „gaborilor” – romilor cu pălărie, mustața pe oală și mulți bani, Frunda dovedindu-se încă de pe atunci un luptător pentru cauza… minoritarilor. De altfel, pentru György Frunda limba română este o limbă “străină” sau a devenit astfel după 1990, odată cu schimbarea prenumelui Gheorghe în György. În CV-ul sau oficial, la capitolul „limbi străine”, el a înscris pe primul loc limba română (nivel foarte bun), limba engleza (nivel avansat), limba franceza (nivel mediu) și limba germana (nivel începător).

Mandate de parlamentar și premii mondene

György Frunda a intrat în UDMR în 1990 și în legislatura 1990-1992 a fost ales deputat de Mureș în Parlamentul României. A fost secretarul Comisiei pentru Elaborarea Constituției și membru al Comisiei Juridice din Camera Deputaților. În perioada 1992-1996, Frunda a ocupat funcția de vicepreședinte a Comisiei Juridice din Senat.

În 1996, a candidat din partea UDMR la președinția României, după ce, la sfârșitul lui 1995, primise titlul de “Mister Parlament” de la postul de televiziune al omul de afaceri rom Adrian Sârbu, ProTV. În 1994 și 1995, Frunda a fost ales, de către “ziariștii” acreditați la Parlament, “senatorul anului”, iar în 1996 a primit, din partea revistei VIP, titlul de “Politicianul anului”. În următoarele legislaturi, Frunda a dobândit statutul de senator UDMR de Mureș, iar în 2000 a candidat din nou la Președinție. De asemenea, a fost desemnat membru al delegației României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), precum și membru al Comisiei juridice a APCE. În această calitate senatorul Frunda a inițiat un proiect pentru Recomandarea 1735 care cuprinde de formulări insidioase: “In urma celor doua războaie mondiale și a tratatelor de pace care i-au urmat a fost deplasata poziția geografică a unor anumite națiuni. Anumite țări au pierdut teritorii, dar și-au menținut vechile rădăcini, culturale și lingvistice, fără a le restrânge în noile frontiere ale noului stat-națiune. Aceste părți ale statului-mama trăiesc acum pe teritoriul unui stat vecin și reprezintă ‘minorități sau comunități naționale”.

În legislatura 2008-2012, György Frunda a ocupat funcția de șef al delegației României la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE). Politicianul UDMR a declanșat un scandal de proporții ca urmare a declarației că el nu reprezintă interesele României în APCE, fapt pentru care toate partidele parlamentare, mai puțin UDMR, au cerut retragerea lui din aceasta funcție. Totuși, Frunda a reușit să-și mențină poziția deținută la APCE.

La alegerile din 2012, György Frunda n-a mai intrat în Parlament. A devenit, în schimb, consilier onorific (!?) al primului ministru Victor Ponta.

La două zile după numirea în funcţia de consilier al primului ministru al României, György Frunda a acordat un interviu publicaţiei Népszabadság din Ungaria susținând că „România nu este un stat național!”: „În primul rând, nu mi-am vândut sufletul. Am aceeași convingere și aceleași principii ca atunci când am fost secretarul adunării constituante și spun în mod necontenit că România nu este un stat național. Și de fapt acum cu atât mai puțin pentru că atunci când s-a schimbat regimul, deoarece a intrat în Uniunea Europeană, N.A.T.O., Consiliul Europei, a renunțat la o parte a suveranității sale pe care o împarte cu instituțiile europene de care aparține. Cred că primul ministru mi-a cerut să-i fiu consilier pentru că de a lungul carierei mele am rămas fidel credinței și principiilor mele și nu pentru a renunța la ceva. […] România să o lase mai moale cu statul naţional. Minciuna are picioare scurte. Dacă susţin acea regiune în care maghiarii sunt majoritari, este pentru că această regiune există de mai multe secole, aceste regiuni au dobândit autonomia sub Maria Tereza, iar numitorul comun al Uniunii Europene şi cel al împărăției Mariei Tereza sunt regiunile, iar viitorul se bazează tocmai pe aceste regiuni“.

Avocat al unor cauze infame: apărătorul unor ucigaşi de români şi de evrei

Politicianul György Frunda s-a implicat direct în doua procese extrem de controversate: a fost avocatul celor care l-au ucis bestial, în 22 decembrie 1989, pe colonelul post-mortem de miliție din Târgu Secuiesc, Aurel Agache și a lui Pál Cseresznyes, cel care l-a maltratat pe Mihai Cofariu în timpul evenimentelor din 20 martie 1990 de la Târgu-Mureș. Ambele procese au fost exploatate politic de către avocatul-senator Frunda ușurându-i accesul la funcții politice în UDMR, alegerea sa ca deputat și apoi senator în Parlamentul României și candidatura în mai multe rânduri pentru președinția României.

Politicianul-avocat Frunda s-a mai implicat și în reabilitarea contelui Wass Albert, un criminal de război condamnat în contumacie la moarte în 1946, pentru că în timpul ocupației horthyste i-a instigat pe militarii unguri să ucidă la Mureșenii de Câmpie familia preotului Andrei Bujor iar la Sucutard doi țărani români și două evreice. Evocând această ultimă crimă într-o carte, Michael Bar-On din Israel consemnează: “După război cadavrele au fost exhumate. Ungurii, cărora le place sa facă parada cu spiritul lor cavaleresc, îngropaseră victimele într-un mod infam: pe fundul gropii au așezat fetele, iar peste ele pe cei doi bărbați.”

Wass Albert a scăpat de pedeapsa după ce s-a refugiat în Germania, iar apoi în SUA unde și-a continuat activitatea politică fascist-hungaristă împreună cu alți foști activiști ai partidului Crucile cu Săgeți. În 1996, Wass s-a sinucis pentru că Ungaria a refuzat să-i acorde cetățenia având în vedere trecutul său.

În anul 2002, urmașii lui Albert Wass l-au însărcinat pe avocatul György Frunda, politician care reprezenta UDMR-ul în Senatul României, să-l reabiliteze juridic pe acesta. În consecință senatorul Frunda a demarat procedurile pentru anularea sentinței judecătorești prin care Wass a fost condamnat invocând… vicii procedurale, dar procurorul-general al României a respins cererea arătând că documentele procesului demonstrează în mod irefutabil că Albert Wass a fost criminal de război.

Senator Frunda a recidivat în anul 2007 când i-a reprezentat ca avocat pe organizatorii unui „maraton de recitări” din poeziile lui Albert Wass care primiseră amenzi penale pentru încălcarea Ordonanței de urgență nr. 31/2002 prin promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.

Într-un interviu oferit cotidianului ungar Népszabadság György Frunda declara ritos: “Părerea mea este că acele persoane care au citit din operele lui Albert Wass nu au comis nici o ilegalitate. Dimpotrivă, le datorăm recunoștință și felicitări pentru ceea ce au făcut.”

In ultimii ani, mai mulți membri ai UDMR și ai unor organizațiile naționalist-revizioniste maghiare care activează în Transilvania au făcut demersuri pentru reabilitarea criminalului de război Wass Albert, care a instigat la uciderea unor oameni care nu aveau altă “vină” decât aceea de a fi de altă naționalitate și religie decât el, adică români și evrei. După ce în anul 2002, senatorul UDMR György Frunda a demarat procedurile pentru anularea sentinței judecătorești prin care Wass a fost condamnat, fostul deputat de Cluj, Karoly Vekov, a depus în 17 august 2004 un memoriu la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție în vederea promovării recursului în anulare și casarea deciziei sentinței din 1946. În caz contrar, Vekov amenința că va apela la CEDO.

In 2007, Andreas Wass, fiul criminalului Wass Albert, reprezentat de controversatul avocat Elöd Kincses, a deschis o acțiune în instanță la Cluj pentru revizuirea sentinței din 1946 prin care tatăl sau a fost condamnat la moarte și declarat criminal de război. Cererea s-a judecat la Curtea de Apel Cluj care a respins-o.

Tot Frunda a apărat câțiva oameni de afaceri, evident, tot maghiari, printre care și milionarul János György Kurko, pe care l-a reprezentat în cazul Salina Invest. Pentru Kurko, suspectat de operațiuni dubioase prin care s-ar fi adus prejudicii de mai multe miliarde de lei, senatorul György Frunda a intervenit, în urma cu câțiva ani, chiar și la Oficiul National de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB), Frunda fiind acuzat într-o publicație centrală de trafic de influență.

A fost sau nu Frunda colaborator al Securității?

Politicianul György Frunda a fost acuzat și că a colaborat cu poliția politică a regimului comunist, CNSAS informând că el este posesorul unui număr record de dosare: (cel puţin) cinci dosare de rețea dar şi de urmărit. Pe 20 septembrie 2006, “Evenimentul zilei” publica un material titrat: „György Frunda a semnat cu Securitatea”. Frunda nu a contestat în Justiție enunțul din titlu și nici pe fostul șef al Securității Mureș, colonelul (r) Gheorghe Mărieș care a făcut dezvăluirea că politicianul UDMR a avut angajament de informator semnat cu fosta Securitate, fără a fi însă „un informator zelos”. Anterior, Mărieș făcuse aceeași declarație în cotidianul Szatmári Friss Ujsag. Tot fără a fi dat în judecată.

Interesante sunt și informațiile cuprinse în filmul documentar „Balkan bajnok” – Campionul balcanic – film premiat la doua reuniuni internaționale, Festivalul de film de la Sibiu și Festivalul filmului documentar de la Budapesta. În documentar, avocatul Elod Kincses (fost campion al României la 100 și 200 metri plat, protagonist controversat al evenimentelor din 20 martie 1990 de la Târgu Mureș) afirmă și el ca Frunda, pe vremea când se chema Gheorghe, a fost turnător la Securitate. “Știam că Frunda mă spiona. (…) Eram atent la ce spuneam de față cu el. El nu știa ca eu știu”. Nici Kincses nu a fost dat în judecata! În sfârșit, cotidianul de limba maghiara „Kronika” din Cluj, într-un pamflet împotriva lui Bela Marko, publicat la 29 decembrie 2006, îl denumește pe György Frunda „sufleor pe scena vieții”. Tot nici o reacție!

Așa cum era de așteptat, prin 2006 CNSAS i-a pus „pamperși” lui György Frunda și l-a scos „mai curat, mai uscat”, asigurând că politicianul nu a colaborat cu Securitatea… “ca poliţie politică”… Potrivit informaţiilor noastre, investigatorii CNSAS au reluat cercetările în baza a noi dosare parvenite de la SRI. Oare vom afla adevărul după ce Frunda Gyorgy a negat timp de 25 de ani – inclusiv prin propria sa semnătură în acte publice, la momentul candidaturilor sale –  că a colaborat cu Securitatea?

Îngropat la tata DNA

Mutatis mutandis, la fel s-a întâmplat atunci când senatorul UDMR a fost reclamat Comisiei parlamentare de cercetare a abuzurilor pentru încălcarea legii privind incompatibilitatea dintre calitatea de parlamentar și cea de membru al unui consiliu de administrație, cel al firmei Herlitz din Târgu Mureș, calitate în care a reprezentat firma ca avocat în mai multe procese, încălcând flagrant legile nr.161/2003 și nr. 279/2003. În mod normal, Frunda ar fi trebuit să părăsească Senatul României, ceea ce nu s-a întâmplat. Așa cum scria în anul 2006 cotidianul Cronica Română, deși reclamantul, Silviu Puni, un important om de afaceri, a prezentat dovezi concludente și s-a adresat Parchetului Național Anticorupție (PNA), ancheta a fost îngropată. De ce, cum?…

Afaceri cu duiumul: de la Radio GAGA la Bölöni

Unul dintre principiile lansate de Frunda este următorul: “Ideea de normal, intr-un stat normal, este ca fiecare om să vrea sa moară cinstit, dar bogat”. Prin urmare, el s-a implicat, dincolo de politica și avocatura, și în afaceri. A înființat trei firme, iar soția sa încă trei. În iunie 1999, a înregistrat societatea Alamo Impex 97 SRL, profilată pe “activități de radio și televiziune”, cu un capital social de 1,428 miliarde lei vechi. Prin aceasta societate, liderul UDMR a lansat postul de radio “GAGA” din Targu-Mureș.

Acționarii Alamo Impex sunt: György Frunda (24,9965%), Nagy Istvan (25,0035%) – director executiv, Hompot Szilard Istvan (25,0035%) – media manager și Korodi Alexandru (24,9965%). A doua societate a lui Frunda este Fish Publicity SRL, înființata în 2004 și al cărei obiect de activitate este publicitatea. Acționarii sunt aceiași din Alamo Impex, cu mențiunea ca aici fiecare deține cate 25% din capitalul social. Ultima dintre firmele lui György Frunda este înființata la sfârșitul lunii august 2005, la Sâncraiu de Mureș, și se numește Profimetal SRL. în aceasta ultima afacere, György Frunda l-a atras, ca asociat, și pe antrenorul de fotbal Ladislau Bölöni.

Obiectul de activitate de la Profimetal este “fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice”. Soția lui Frunda, Orsolya Martha, deține acțiuni în trei societăți, deși s-a implicat de-a lungul timpului în șase firme. Prima dintre ele este Ortoprofil Prod Romania SRL, înființata în 1994 la Targu-Mureș și profilata pe producția de aparatura și instrumente medicale. Conform lui Frunda, valoarea acțiunilor deținute de soția sa la Ortoprofil este de 75.000 de euro.

A doua societate este Marlab SRL, înființata în 2004, cu sediul în Targu-Mureș și cu obiectul de activitate “asistenta medicala ambulatorie”. Soția lui Frunda deține 40% din capitalul social, ea fiind și administrator al societății. Ultima dintre firmele în care Orsolya Martha este acționara se numește Goldring SA. Ea a mai deținut acțiuni și în alte firme, precum Ortomedi SRL, Marmed SRL și Ortosprofil Com SRL.

Veniturile din avocatură, de 11 ori mai mari decât cele din Parlament şi milioane de euro de la CAS

Declarațiile de avere ale lui György Frunda, publicate pe site-ul Senatului, sunt o sfidare la adresa contribuabilului, câta vreme ele nu conțin informații reale despre proprietățile deținute de parlamentarul UDMR. De altfel, György Frunda este unul dintre cei care s-au opus, în Parlament, declarării averilor. Conform declarației de avere din mai 2005 (dispăruta între timp de pe site-ul Senatului), György Frunda are o vila de 360 mp (Platoul Cornești), cu o valoare de impozitare de 1,5 miliarde lei, o casa de vacanță la Câmpul Cetății (80 mp), lângă Sovata, obținuta în 1996, și un apartament (70 mp) în centrul orașului Târgu-Mureș, unde funcționează cabinetul de avocatură.

El mai deține un teren de 1,5 ha și doua autoturisme: un Land Rover Freelander din 2001, un Mercedes din 2002, achiziționat în leasing, pe numele biroului de avocatura. De asemenea, în declarația de avere din mai 2005, Frunda a recunoscut ca deține bijuterii în valoare de 10.000 de euro, obiecte de arta de 15.000 de euro și ceasuri în valoare de 10.000 de euro. Ulterior, în declarația din ianuarie 2006, a mai adăugat patru tablouri cumpărate cu 6.000 de euro, precum și “bijuterii și un ceas” în valoare de 5.000 de euro, toate achiziționate în 2005. La capitolul active financiare, György Frunda declara șase conturi și depozite bancare împărțite astfel: 90.000 euro (Piraeus Bank Targu-Mureș – 1998), 1.000 dolari (Piraeus Bank – 1998), 1,5 miliarde lei vechi (Piraeus Bank -1998), 5.000 euro (Sogenal, Strasbourg – 1993), 100 milioane lei vechi (card, cont curent) și 500 milioane lei vechi (Raiffeisen Tg. Mureș).

În anul 2005, numai din cabinetul de avocatură, Frunda a câștigat 4,2 miliarde lei vechi și 14.280 de euro. Din salariul de la Senat, el a câștigat în 2005 doar 403,9 milioane lei vechi. Aceasta înseamnă de 11,6 ori mai puțin. Deci este de înțeles de ce senatorul nu poate renunța la avocatură.

Pe fondul crizei elene, Frunda a fost printre primii care a anunţat public că şi-a retras banii de la bancile greceşti din România.

Relativ recent, presa a semnalat faptul că el ar fi uitat să treacă în declaraţiile de avere anterioare nu mai puţin de 30 de conturi, unele deschise în străinătate: şapte deschise în 2000, patru în 2001, 12 în 2006 şi şapte în 2007. În total, cele 30 de conturi nedeclarate totalizează peste 330.000 de lei noi, 62.500 de euro şi 14.000 de dolari americani. De asemenea, Frunda este acţionar în nouă societăţi şi mai câştigă din activitatea de avocat aproximativ 300.000 de lei pe an. Aproape 800.000 de lei şi 55.000 de euro au fost investiţi, de exemplu, în 2008, în titluri de stat, depozite ori fonduri de investiţii. Tot presa a amintit şi de afacerile soţiei lui Frunda cu statul. Două dintre firmele acesteia, SC Marmed şi Ortoprofil Romania SRL, încasează anual milioane de euro de la casele judeţene de asigurări de sănătate. CAS Bihor a plătit, într-un singur an, nu mai puţin de 400.000 de euro pentru proteze medicale.

Potrivit ultimei declaraţiei de avere postată pe site-ul Senatului şi datată 11.06.2009, senatorul UDMR Gyorgy Frunda are bijuterii familiale moştenite sau cumpărate între 1970 şi 2006 cu o valoare estimată între 40.000-50.000 euro. Senatorul a moştenit de la mama sa, în 2006, un ceas în valoare de 20.000 euro şi un altul cumpărat în 2008, Frederique Constant, pe care a dat 3.000 de euro. Senatorul mai are obiecte de artă moştenite şi cumpărate între 1970 şi 2006 cu o valoare cuprinsă între 50.000 şi 60.000 de euro. Puteţi descărca Declaraţia, pentru a vedea şi proprietăţile sale, de AICI.

Incompatibilii anti-români din patul lui Ponta

Gyorgy Frunda a intrat în vizorul ANI din cauza unor sume de bani care nu pot fi justificate în baza veniturile din declaraţia de avere, motiv pentru care politicianul UDMR a fost unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai ANI. În martie 2015, până şi soţia sa a fost declarată incompatibilă de către ANI. Potrivit unui Comunicat oficial, “Agenția Națională de Integritate a constatat încălcarea regimului juridic al incompatibilităților de către MARTHA ORSOLYA-KATALIN-ILONA, Șef Secție în cadrul Clinicii de Urologie a Spitalului Clinic Județean Mureș, întrucât, în perioada 19 ianuarie 2012 – 15 ianuarie 2014, a deținut, simultan cu funcția de conducere în cadrul spitalului, și funcția de administrator al S.C. Marmed S.R.L.”.

Mai nou, fostul tânăr politician de viitor, Gyorgy Frunda, devenit consilier onorific al premierului Ponta pe probleme juridice, de minorități și relații internaționale o dă la întors, deplângând faptul că „România este tratată ca o colonie” de către SUA. Ceea ce îl ajută pe prim-ministrul Victor Ponta cam ca funia pe spânzurat…

Surse: Arhiva Népszabadság şi Nol.hu – Cazul Wass Albert; Agache.org, George Damian, Ziarul ZIUA – Wikipedia, Dan Badea, Revista Bilanţ, martie 2006; Cronica Română, aprilie 2006; Gardianul, 9 ianuarie 2007; Szacs Tivadar, Cuvântul liber, august 2007; EvZ, 20 septembrie 2010; Curentul, 9 ianuarie 2013; EvZ, 9 ianuarie 2014; DigiTv, 7 iulie 2015; Agenţia Naţională de Integritate, Dan Tanasă Blog – Ilegalităţile lui Gyorgy Frunda; Ziaristi Online Ro – Adevărata faţă a lui Gyorgy Frunda.

Documentare: Redacţia Ziaristi Online

The post György Frunda – portretul neretuşat al unui politician expirat dar mereu reşapat. EXCLUSIV Ziaristi Online appeared first on Ziaristi Online.

Anul trecut a apărut la editura Humanitas a bolşevicului de modă nouă Gabriel Liiceanu o carte despre Părintele Arsenie Papacioc: “Am înţeles rostul meu… Părintele Arsenie Papacioc în dosarele Securităţii”. Editori: Andrei Tudor, Mariana Conovici şi Iuliana Conovici. A mirat, în primul rând, editura care a publicat lucrarea. E drept, o parte din mirare se spulberă când afli că a făcut-o pe banii Mănăstirii Dervent, unde stareţ este pr. Andrei Tudor, un destul de tânăr monah care se doreşte a fi şi publicist pe lângă simplu călugăr. Şi încă la o “mare” editură! Cartea este dominată de un spirit veleitar al unor persoane care se dovedesc că nu l-au înţeles pe Părintele Arsenie – de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc azi patru ani – chiar dacă, în aparenţă, l-au cunoscut. Doi fii duhovniceşti – unul mirean si unul ieromonah – au reproşat direct autorilor acest păcat. A ieşit o carte “new-age-istă”, în care adevărul despre Mişcarea Legionară şi Părintele Arsenie este amestecat cu minciuna iar melanjul este prezentat pe pâine de promotorii antiromânismului ca “fapt istoric”, “documentat”, iată, chiar de Dosarele Securităţii, afirmă unul dintre fii duhovniceşti ai Părintelui Arsenie Papacioc, la rândul său editor al unei cărţi de largă circulaţie despre Părintele Arsenie, publicată însă cu binecuvântarea Duhovnicului de la Marea Neagră. “Dupa părerea mea – mai afirmă acesta într-un mesaj către Mănăstirea Dervent -, cartea, mai ales ca apare sub egida unui părinte stareţ, a unei mănastiri, poate să smintească”. Cartea în sine aminteşte de cuvintele Părintelui Justin Pârvu, care afirma, amintind de edificiul controversat cunoscut drept Moscheea de la Aiud, că, acum, “torţionarii vor să ridice monumente celor torţionaţi”, ca să sporească sminteala. Aşa şi în scris, din câte se pare, ca să nu mai vorbim de oengeurile care se pretind, nici mai mult nici mai puţin decât a reprezenta… Sfinţii Închisorilor.

Un alt fiu duhovnicesc, părintele ieromonah Benedict Stancu, arată că “cei interesați de a spori confuzia pe această temă – Părintele Arsenie  şi Mişcarea Legionară – au dat publicității selecții din dosarele Părintelui Arsenie Papacioc care sunt în portofoliul Securității. Este remarcabil sprijinul pecuniar acordat apariției editoriale de o (inter) față bisericească! Mesajul este sugerat chiar de titlul cărții: “Am înțeles rostul meu. Părintele Arsenie…” – un metalimbaj care decodificat înseamnă „am acceptat reeducarea!” Un cititor avizat comenta online: „Este vorba de nota informativă a unui turnător, pe care nu se poate pune nicio bază. Nu putem ști dacă relatează exact, exagerează sau minte sau falsifică ce a spus părintele. Dar dacă ar fi adevărat că acestea chiar au fost cuvintele părintelui Arsenie, este o foarte mare probabilitate ca el, știindu-l sau bănuindu-l pe celălalt că este informator al Securității, să fi spus intenționat aceste cuvinte, ca să deruteze Securitatea, poate ca să îl creadă «vindecat de legionarism» și să îl lase în pace. Nu este nicio lepădare aici, foarte, foarte mulți foști deținuți politici erau prudenți și una vorbeau cu prietenii apropiați, alta vorbeau cu cei pe care îi bănuiau informatori. Nu aveau niciun interes să își pună în cap Securitatea mai mult decât era cazul. Nota informativă nu are nicio valoare și nu îl incriminează cu nimic pe Arsenie Papacioc. Eu dacă eram editor nu o publicam, dar ce pretenții să ai de la editură. Au făcut intenționat probabil”. Prezentăm mai jos aceste opinii spre cunoaşterea celor ce pot cădea în această înşelătorie smintitoare, cu recomandarea ca acest volum demn de biblioteca Penitenciarului Piteşti să fie ignorat până va apărea unul pe măsura jertfei şi dragostei Părintelui Arsenie, Duhovnicul de la Marea Neagră. (Z.O.)

“Ar fi fost mai uşor să retrageţi cartea decât să ridicaţi capacul de la sicriul Părintelui”

Catre: Manastirea Dervent (mesaj transmis prin e-mail)

Doamne, ajuta!

Va scriu in legatura cu aparitia de la Humanitas aparuta si sub egida si finantarea Manastirii Dervent, prin pr. Andrei Tudor, staret.

E o greseala destul de mare iesirea cartii sub aceasta forma. In primul rand, respectiva editura este portavocea sistemului new-age in Romania si cam asa a iesit si cartea. Mai bine scoteati cartea la o editura de cartier, dar cu un mesaj corect; sau deloc. Deci, pentru cine cunoaste cine cu cine voteaza in Romania dupa 1989, este un mare semn de intrebare aceasta aparitie, si nu aveti scuze pentru aceasta, deoarece puteati sa intrebati – semn al smereniei – si pe pr. Benedict, care s-a ocupat de mai multe carti ale Pr. Arsenie. Daca il intrebati, va raspundea cum trebuie; aici nu conteaza daca ne place pe cine intrebam, ci daca ne da raspunsul care trebuie. Si deoarece ati publicat despre Pr. Arsenie Papacioc, din acest motiv, eu, ca fiu duhovmnicesc, va trimit acest mesaj.

De fapt, pentru o carte gen documentar/istoric, cum se vrea aceasta, conteaza foarte mult comentariile. As dori sa va amintesc numai comentariile referitoare la numele persoanelor de la sfarsitul cartii, unde se specifica daca au participat sau nu la “rebeliunea legionara”(!!!). Este rusinos acest lucru, si ma gandesc mai ales la pr. Marcu de la Sihastria, la Traian Trifan, sau la cei ce au facut inchisoare si mai traiesc, deoarece rebeliunea nu a fost legionara, ci a fost facuta de Antonescu. Ba chiar si comunistii si-au bagat coada. Desigur, daca se specifica acest lucru, ca rebeliunea a fost facuta de Antonescu, cartea nu mai iesea la Humanitas. Si Parintele Arsenie si Parintele Justin Parvu spuneau la fel, ca rebeliunea a fost facuta de Antonescu, cum e si adevarat. Acesta e un punct la care tin toti cei care au trait evenimentele respective.

Dupa parerea mea, cartea, mai ales ca apare sub egida unui parinte staret, a unei manastiri, poate sa sminteasca. Cine l-a cunoscut pe Pr. Arsenie, isi da seama de aceasta, dar cine nu, nu. Daca aparea numai sub egida Humanitas, de mana lor, era treaba lor; tradatori au fost tot timpul, vorba parintelui.

Daca pr. Andrei – editor si staret – o fi citit cartea in intregime, si mai stia si ceva istorie, sau l-ar fi intrebat la timp pe Pr. Arsenie sau pe altii despre respectivele lucruri, nu cred ca ar fi semnat o asemenea carte. Prin aceasta si-a dat girul asupra neconcordantelor din carte.

Parerea mea esta ca ati facut o mare greseala. Ar fi  trebuit sa retrageti cartea din tipar si, acum, din librarii, ceea ce, oricum, ar fi fost o chestiunea mult mai usoara decat ridicatul capacului de la sicriul parintelui.

Aici nu mai conteaza orgolii, slava desarta, ca ati vrut sa scoateti o carte cu Parintele, sau ca va place sau nu va place ce va zic, ci mesajul cartii, la urma urmei, si cum este receptata de public. Si, desigur, cel mai important, sa-l prezentam pe Parintele asa cum a fost in aceasta viata. Slava desarta apare mai ales la cei ce sunt si virtuosi (Omilia XIX la Matei, PSB 23, Ioan Gura de Aur). Puteti sa mai intrebati si pe altii. Pacat!

Rog pomenire si iertare,

Iulian

Părintele Arsenie şi Mişcarea Legionară

Un subiect tabu pentru contemporani este abordarea subiectelor în legătură cu Mișcarea Legionară. Astfel cei interesați de a spori confuzia pe această temă au dat publicității selecții din dosarele Părintelui Arsenie Papacioc care sunt în portofoliul securității. Este remarcabil sprijinul pecuniar acordat apariției editoriale de o (inter) față bisericească! Mesajul este sugerat chiar de titlul cărții, Am înțeles rostul meu. Părintele Arsenie… un metalimbaj care decodificat înseamnă „am acceptat reeducarea!” Un cititor avizat comenta online: „Este vorba de nota informativă a unui turnător, pe care nu se poate pune nicio bază. Nu putem ști dacă relatează exact, exagerează sau minte sau falsifică ce a spus părintele. Dar dacă ar fi adevărat că acestea chiar au fost cuvintele părintelui Arsenie, este o foarte mare probabilitate ca el, știindu-l sau bănuindu-l pe celălalt că este informator al Securității, să fi spus intenționat aceste cuvinte, ca să deruteze Securitatea, poate ca să îl creadă «vindecat de legionarism» și să îl lase în pace. Nu este nicio lepădare aici, foarte, foarte mulți foști deținuți politici erau prudenți și una vorbeau cu prietenii apropiați, alta vorbeau cu cei pe care îi bănuiau informatori. Nu aveau niciun interes să își pună în cap Securitatea mai mult decât era cazul. Nota informativă nu are nicio valoare și nu îl incriminează cu nimic pe Arsenie Papacioc. Eu dacă eram editor nu o publicam, dar ce pretenții să ai de la editură. Au făcut intenționat probabil”.

Iată care era de fapt poziția Părintelui Arsenie atunci când se referea la Garda de Fier: „M-a întrebat cineva acum: „Se mai poate reînvia Mișcarea Legionară fără Codreanu?” Și i-am răspuns: „Nu cred că se poate! Numai dacă țâșnește unul de talia lui Codreanu!” Eram legionar și fiind la închisoare stăteam în genunchi la rugăciune… când am primit Psaltirea, am luat-o în brațe de bucurie și am mers în genunchi aproape o sută de metri acolo, la Aiud. Sunt fericit că mi-a ajutat Dumnezeu de m-am făcut călugăr. Nu-i nimic mai important ca acest act – să-ți dăruiești viaţa lui Hristos. Călugăria este peste Mişcarea Legionară. Toate acestea sunt experienţe de viaţă, istorie personală. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat prin toate câte am trecut”.

„Eu am fost legionar, dar sunt călugăr dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi n-aveam alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim pentru scânteia de Adevăr pe care ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului, pe viaţă şi pe moarte (Efes 6:12). Asta-i deviza mea!” „Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit 14 ani în puşcării. Eram într-o anumită relaţie şi cu părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori (legionari) care erau de zece ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate Epistolele Sfântului Ioan – părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: «firele de păr din capul vostru sunt numărate» (Matei 10:29-30; cf. Luca 21:18). Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp câte doi în celulă la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciunea neîncetată (1 Tes 5: 17)” .

Iubirea de neam caracteristică legionarilor era evidentă și în opera și atitudinea poetului Mihai Eminescu fapt care îl face nedorit și astăzi unor contemporani! Părintele Arsenie sublinia această calitate a marelui poet: „Una din marile lui realizări este perfecta identitate dintre poet și neamul său – Eminescu. Nici la Goethe identitatea nu e desăvîrșită cu neamul său. Deci Eminescu era cu predilecție poet naţional: «De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a». Da, vă spun: poezia ca şi arta în general, este o prorocie. De ce v-am spus aceste lucruri? Ca să vă controlaţi sensibilităţile şi posibilităţile de realizare”.

Raportându-ne la aceste valori ale poporului român, avem dovada cea mai eclatantă a calității de mare duhovnic al neamului românesc, care nu poate fi ignorată atunci când alcătuim biografia Părintelui Arsenie Papacioc! Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Este de ajuns un om înflăcărat de râvnă ca să mântuie un popor întreg!”.

Ieromonah Benedict Stancu

(Extras dintr-un articol apărut în Revista ATITUDINI, Nr. 35 preluat de MĂRTURISTORII.RO)

Sursa: Ziaristi Online

The post Părintele Arsenie Papacioc şi Mişcarea Legionară într-o carte înşelătoare apărută la Editura Humanitas, o continuare publicistică a experimentului diabolic al reeducării appeared first on Ziaristi Online.

Redacţia Ziaristi Online a primit din partea iubitorilor Operei şi Operetei Române o analiză însoţită şi de fotografii edificatorare asupra dezastrului lăsat în urmă de reţeaua infracţională a lui Răzvan Dincă şi acoliţii săi, ca Kaitor Mihaela şi Holender Ioan. O prezentăm mai jos, în exclusivitate:

EȘECUL CATASTROFAL AL FUZIUNII OPEREI NAȚIONALE BUCUREȘTI CU TEATRUL NAȚIONAL DE OPERETĂ CARE S-A DESFIINȚAT

Tradiția culturală a celor mai importante două instituții de cultură de Rang Național a fost distrusă nejustificat printr-o Hotărâre de Guvern abuzivă, adoptată fără avize!

Prestigiosul Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” a fost în mod regretabil desființat prin Hotărârea de Guvern nr. 741/2013, adoptată în condiții suspecte. Fuzionarea abuzivă a Operei Naționale București cu Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, a distrus în mod absurd și total nejustificat tradiția celor două teatre lirice, instituții de cultură de rang național. Abuziva Hotărâre de Guvern nr. 741/2013 care a fuzionat Opera Națională București cu Teatrul Naționale de Operetă, pe care l-a desființat, este în prezent contestată în Contencios Administrativ, nefiind încă soluționată.

Fuzionarea abuzivă a Operei Naționale București cu Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” care s-a desființat, a distrus în mod absurd și total nejustificat tradiția culturală a celor mai importante două teatre lirice, instituții de cultură de Rang Național.

H.G. 741/25.09.2015 de fuziune a Operei cu Opereta a fost adoptată fără avizul Consiliului Legislativ și fără avizul Consiliului Economic și Social

Deși legea prevede în mod obligatoriu adoptarea hotărârilor numai cu Avizul Consiliului Legislativ, acest aviz pentru proiectul de Hotărâre de Guvern s-a dat ulterior adoptării a H.G. 741/25.09.2015, astfel fiind înregistrat cu nr. 1007/26.09.2013. La rândul ei, etapele procedurii de avizare sunt mai mult decât discutabile, durând doar o zi, după cum reiese din corespondența dintre Secretariatul General al Guvernului și Consiliul Legislativ.

Ițele procedurii de avizare și a adoptării hotărârii se încurcă și mai mult, dacă luăm în calcul și faptul că Secretarul General a Ministerului Culturii – dna Mihaela Kaitor, transmite Secretariatului General al Guvernului proiectul de hotărâre după aproape o săptămână de la adoptarea H.G.741/25.09.2013. Adresa respectivă semnată de Secretarul General Mihaela Kaitor, este înregistrată la Secreatariatul General al Guvernului cu nr. 4872 din 1.10.2013.

Avizul Consiliului Economic și Social lipsește cu desăvârșire. Legea transparenței decizionale este ca și inexistentă, iar culmea, emitentul a adus la cunoștința publicului forma finală a proiectului Hotărârii de Guvern, abia după adoptarea H.G.741/2013.

Acestor tulburi împrejurări (ne)legale s-a adăugat și izul persistent al unui act normativ cu dedicație. Și astfel, s-a deschis calea asaltului abuziv asupra integrității celor două prestigioase instituții de cultură de rang național, respectiv a Operei Naționale București și a Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian”, care a fost desființat.

H.G. 741/2013 a desființat prestigiosul Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, transformând Opera Națională București într-un amalgam de genuri cât se poate de diferite.

Un alt efect negativ al H.G. 741/2013 este atacarea specificului de teatre de repertoriu cu colectiv artistic și tehnic permanent. În hotărâre se prevede ca Opera „reorganizată” să poată funcționa și ca instituție de proiect. Importantele instituții naționale pot fi astfel reduse la nivelul primar de simple teatre de proiect, fără colectiv artistic și tehnic permanent.

Renumitul Teatrul Național de Operetă s-a desființat, și a ajuns un simplu compartiment al Operei, fără personalitate juridică, fără patrimoniu, fără repertoriu, oricând fără colectiv artistic și tehnic , după cum prevede H.G.741/2013.

Fără o echipă de artiști și personal tehnic, posibilitatea de a se mai menține un repertoriu de calitate și solid este distrusă. Astfel, implicit, numărul și varietatea spectacolelor scade drastic iar despre perpetuarea în timp a tradiției artei lirice românești nici nu mai poate fi vorba. Evident, nivelul vieții cultural-muzicale deja urmează o traiectorie descendentă, acest lucru reflectându-se vizibil în stagiunea 2014-2015, prăbușită de cele peste 20 de reprezentații anulate.

Lupta marilor personalități ale artei lirice pentru anularea H.G. 741/2013, care a desființat abuziv Teatrul Național de Operetă„Ion Dacian” și a transormat Opera Națională București într-un colhoz cultural

Datorită contestării în Contencios Administrativ de către un grup de artiști, mai există încă șanse ca aceste instituții să-și recapete stabilitatea, integritatea, statutul și rangul național. S-au mai opus acestei fuziuni iresponsabile și abuzive cele mai importante personalități ale genului operei, operetei, profesori universitari de la Universitatea Națională de Muzică din București, regizori, actori, care au semnat Memoriul privind abrogarea H.G.741/2013 și a Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii și Patrimoniului Național pentru perioada 2014-2020. Vezi Memoriul

Deși sub amenințarea inerentă a restructurării – respectiv a pierderii propriilor contracte ca urmare a reorganizării – artiștii Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” s-au pronunțat ferm împotriva fuzionării cu Opera și a desființării Operetei în Memoriul înregistrat la Ministerul Culturii cu nr. 4343 din 19.09.2013. Vezi Memoriul

Zeci de cetățeni au depus cereri de adeziune la demersul legal de anulare a H.G.741/2013 și sute de cetățeni au semnat Petiția on-line „Salvați Opera”, incriminând iresponsabila fuziune și desființare în comentariile lor. Petiția este încă deschisă pentru oricine dorește să susțină integritatea celor două teatre naționale.

Demersurile numeroase ale artiștilor împotriva fuzionării/desființări a Operei cu Opereta au fost însă ascunse sub covor de către Ministerul Culturii și celelate autorități. Oare de ce?

Sub conducerea dlui Răzvan Ioan Dincă, s-a trecut la un regim de discriminare, intimidare și amenințare față de artiștii care s-au opus fuzionării Operei cu Opereta.

Artiști importanți ai Operei care s-au opus fuzionării celor două instituții au fost vizibil discriminați. Cel mai probabil, s-a urmărit intimidarea angajaților, pentru ca aceștia să nu se mai opună fuzionării/desființări instituțiilor.

Ca din întâmplare – dar, probabil nu întâmplător -, artiștii care s-au opus public fuzionării nu au mai fost programați să cânte, au fost scoși din roluri, și li s-au fabricat evaluări denigratoare în perspectiva de a fi dați afară. Cei cu contracte pe perioadă determinată au fost ușor de scos din schemă. Pur și simplu nu li s-a mai prelungit contractul și astfel au fost dați afară din Opera Națională București artiști de mare valoare, după ani de muncă și de realizări importante nedetermintă.

Răzvan Ioan Dincă a avut ca parteneri co-participanți la instalarea acestui regim pe consilierul-evaluator Mihai Cosma (angajat și numit pe funcție chiar de domnia sa) și pe președintele de sindicat Leonard Pădureț. Scoaterea artiștilor din roluri, atitudinile dictatoriale și evaluările abuzive au devenit instrumentele principale ale exercitării forțate a autorității directorale. Faptele dovedite ale celor trei au fost deja ferm sancționate cu amenzi de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr.700 din 16.11.2014.

FIASCO FĂRĂ PRECEDENT ÎN TOATĂ ISTORIA OPERELOR! 20 DE REPREZENTAȚII SUSPENDATE OFICIAL DE LA ÎNCEPUTUL STAGIUNII!

Efectele negative ale H.G.741/2013, conjugate cu incompetența managerială au dus prăbușirea activității Operei la dispariția Operetei ca gen

Conducerea și aparatul administrativ al Operei reorganizate de H.G. 741/2013, a fost total copleșită de sarcina imposibilă de a coordona două teatre lirice de amploare, de genuri diferite și de mare complexitatea. La această imposibilitate organizatorică efectivă, s-a mai adăugat și sinistrul eșec vizibil al „lucrărilor” de refacere a Operei Naționale București.

Ca urmare a „lucrărilor” de reparații și presupuse îmbunătățiri, a apărut imposibilitatea montării adecvată a regiilor spectacolelor de operă. Despre siguranța lucrului artiștilor și a personalului tehnic la scenă, nici nu se poate pomeni în condițiile actuale date. Lucrurile stau asemănător și la noul sediu al Operetei. La diferitele neajunsuri tehnice ale noului sediu, s-au adăugat și risipa pe cohortele exorbitante de colaboratori – opțiune de căpătâi ale dlui Răzvn Ioan Dincă.

Pe cale de consecință, de la începutul stagiunii s-au suspendat 20 de reprezentații.   Prejudiciul cauzat de returnarea sau nevânzarea biletelor pentru cele 20 de reprezentații suspendate de către conducerea Operei Naționale București se acumulează pe zi ce trece. Cele 17 reprezentații suspendate de la Operă înmulțite cu cele 900 de bilete/locuri în sală aferente, plus cele 3 reprezentații suspendate de la Operetă înmulțite cu 500 de bilete/locuri în sală, ar însuma cu aproximție 500.000 de lei. Paguba seriilor de reprezentații suspendate de la Operă crește continuu. Cine răspunde? Cine plătește?

Dar, până la urmă, de unde această idee, ca o singură persoană să conducă două mari teatre? Cine mai conduce două instituții deodată? Conduce cineva două spitale deodată, sau două policlinici, sau două școli deodată? Cu atât mai mult nu pot fi conduse deodată, de aceași persoană, două teatre de repertoriu.

Anvergura și dificultatea complexă a conducerii instituțiilor Operei Naționale București și a Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian”, a zdrobit tupeul ne-muzicienilor care și-au imaginat că acest lucru este posibil. Din păcate, însă, pe parcurs au fost zdrobite și repertoriul și stagiunea.

Stagiunea sugrumată de la Operă

Programarea spectacolelor importante din genul operei este pe cale de dispariție. Recent, la Operă s-au mai suspendat încă 6 reprezentații, fără nicio explicație din partea conducerii. Facem referire la reprezentațiile cu opera „Manon Lescaut” din data de 23, 24, 30, 31 mai 2015 și 18, 19 iunie 2015, care au fost suspendate deși s-au vândut bilete. De asemenea premiera cu „Giselle” întârzie să se materializeze.

Reaminitim că în primele trei luni de stagiune s-au mai suspendat deja, tot subit, nouă spectacole. Spectacolele de la Operă au fost suspendate în serie, tot fără nicio explicație din partea conducerii, respectiv a directorului Răzvan Ioan Dincă. Deși publicul a apucat să cumpere bilete, s-au anulat reprezentațiile din 19, 21 și 22 nov. 2014 (respectiv „Tango. Radio and Juliet”, „Faust” și Symphonic Concert”), 17, 18, 21, 22 și 23 ian. 2015 (respectiv două de „Rigoletto”, două de „Carmen”, „Corsarul”), atelierele de copii din 17, 23 ian. 2015 și s-a anulat și reprezentația din 13 febr. 2015 (respectiv „Lohengrin”).

Pe site-ul cu programul de operă instituției mai fi văzute doar câteva spectacole de operă programate pe lunile mai și iunie. Pauze semnificativ de mari fără spectacole – cum ar fi cea de două săptâmâni fără niciun spectacol din luna mai – hăicuie stagiunea și fărâmițează continuitatea activității de spectacole, care devine astfel nesemnificativă spre nulă. Artiștii satu pe bară, publicul este în derută.

Reprezentații suspendate în serie și la Operetă

La fuzionatul teatru de Operetă, nu s-au mai văzut de prea mult timp reprezentații operetă adevărată. De fapt, în toată stagiunea au avut loc doar două reprezentații cu unica operetă supraviețuitoare a stagiunii, respectiv opereta „Silvia” de Kalman. Cât despre musicaluri, au început să dispară și acestea.

S-au suspendat deja 3 reprezentații din data de 17, 18, 19 aprilie 2015. Ca la Operă, reprezentațiile cu spectacolul „Rebecca” au fost suspendate fără nicio explicație din partea conducerii teatrului. De asemenea, nu se știe când va fi reluată activitatea de spectacole de la Operetă, nefiind făcută oficial nicio programare pentru luna prezentă mai, și nici pentru luna iunie. De mult nu se mai joacă nici „Romeo și Julieta” și nici „Fantoma de la Operă”. Site-ul Operetei este blocat la secțiunea de vănzare de bilete, nespecificându-se nimic despre când ar mai fi următoarele eventuale spectacole.

Practic, de la sfărșitul lunii martie, de mai bine de două luni de zile, nu a mai avut loc niciun spectacol pe scena noului sediu al compartimenului de Operetă.

Izvorul cu bani publici a secat, Fantoma de la Operă s-a evaporat?

La diferitele neajunsuri tehnice ale noului sediu al compartimentului Operetei, s-a mai adăugat și risipa pe cohortele exorbitante de colaboratori – opțiune de căpătâi ale dlui Răzvn Ioan Dincă. Cât despre firmele de sonorizare și de lumini de scenă… Rezultatul păguboaselor combinații a dus la noi reprezentații suspendate, de data asta pe tăcute. Astfel, pe lângă cele 20 de reprezentații suspendate, anunțate pe site-ul Operei ca atare, s-au mai adunat și altele, suspendat recent, pe șest, probabil ca să nu cumva să bată la ochi.

Din informațiile noastre, se pare că ar fi trebuit să mai fie 4 reprezentații cu „Fantoma de la Operă” în luna mai (28,29, 30,31 mai 2015) și 4 reprezentații în luna iunie (11,12,13,14 iunie 2015). În acest caz, lucrurile ar sta cu mult mai grav, deoarece teatrul va trebui să plătească despăgubiri grele deținătorilor drepturilor de autor străini. Cine ar răspunde și pentru acestea? Cine le-ar plăti?

Este cert că „Fantoma de la Operă” nu se mai joacă de mult. Este foarte clar că această situație ar trebui verificată.

Tentativa neizbutită de mascare a stagiunii care a dat chix

Se încearcă inutil mascarea eșecului de proporții al stagiunii, găurite de suspendările masive de reprezentații importante. Pe ici, pe colo, împachetat sub titlul pompos de Gală, mai pare câte un spectacol de colaje-ghiveci, cu un program haotic și artiștii la grămadă. Pentru cârpitul stagiunii se mai aduc la înaintare și alte mici spectacole-colaj, fie de chansonete – „Paris, mon amour” marca Dincă – sau colajul de ciugulituri din operete și musicaluri, intitulat schimbător cînd „Dolce vita”, când „Bellissimi”.

Unde sunt spectacolele de operetă adevărate, integrale, cu titluri răsunătoare precum „Sânge Vienez”, „Țara Surâsului”, „Victoria cu al ei Husar”, Vânzătorul de păsări”, „Văduva Veselă”, „Liliacul” și atîtea alte titluri, reprezentative pentru genul operetei? Unde este stagiunea bogată în spectacole de operă și importante premiere?

Înainte de managementul prelungit al echipei Răzvan Ioan Dincă – Alina Moldovan, ambele teatre funcționau la un nivel performant. Cei doi au înțepenit pe funcțiile de conducere încă de acum 9 ani de zile la Operetă. Iar de peste doi ani de zile sunt „călare” și pe Operă! La managementul cu probleme s-a adăugat acum și rostogolirea efectelor nocive ale fuziunii Operei cu Opereta.

Cât mai poate dura dinastia celor fără de pregătire muzicală, care își imaginează că pot conduce tot ce mișcă și ce cântă în această țară?

Lipsa activității susținute de spectacole vorbește de la sine, colectivul se deprofesionalizează, stagiunea și repertoriul sunt la pământ. Este greu de crezut că artiștii, publicul și autoritățile mai pot fi păcăliți.

RAPORTUL DE ACTIVITATE AL DLUI RĂZVAN IOAN DINCĂ – PORTAL SPRE O ALTĂ DIMENSIUNE

Nota 9.80 pentru realizări imaginare

Raportul de activitate a dlui Răzvan Ioan Dincă pe anul 2013 conține mari și prezumtive realizări, deopotrivă pe anul 2013 și 2014. Simpla lecturare a acestui Raport anual te pune pe gânduri, deoarece acesta sugerează pe alocuri mai degrabă o plăsmuire ideatică. Multe dintre raportatele „realizări” nu prea par a avea vreo legătură cu realitatea. Parcurgând acest raport ai uneori senzația că ai intrat ai ajuns într-o altă dimensiune, suprarealistă, într-un teatru imaginar, unde au loc zeci de reluări și refaceri de spectacole, multe premiere, iar tradiție este promovată și respectată.

Iată câteve exemple din această dimensiune paralelă: Opereta noilor generații – „Țara Surâsului”, Opereta în turneu – Spectacole în turneu național, național, Spectacole în turneu internațional, Multioperetta – Co-producție spectacol experimental(teatru, dans, muzică contemporană), Memoria Operetei – Promovarea valorii creației naționale specifice, 8 reluări și refaceri de operete, 4 proiecte de promovare a valorii creației naționale specifice la Operetă, 10 proiecte de Operetă în turneu, 15 reluări și refaceri de opere, 9 de balete, 4 proiecte Opera Junior, 7 concerte și recitaluri etc.

Să mai aducem aminte că despre arhiva – muzeu a Operei se știe că ar fi fost însă distrusă? Acest fapt a fost semnalat deja în presă încă de la începutul stagiunii. Cât despre „relansarea” vreunui nou muzeu, nici vorbă. Dar despre „activitățile” Studioului Experimental de Operă și Balet ce să mai comentăm?

Este suficient să se citească Procesul verbal de constatare al echipei de control a O.L.A.F., care a constatat fără de tăgadă și a consemnat faptul că importantul Studio, care își făcuse deja un repertoriu de 30 de spectacole și a dobândit un bun renume, a fost transformt de către conducerea Operei într-o cafenea. Despre ulterioare activități artistice nici nu mai putea fi vorba. Acum, probabil de teama unor sancțiuni aspre, se mai încearcă programarea câtorva serii de cursuri, dar cosmetizarea situației este zadarnică.

Halucinant acest raport de activitate managerială. Oare nota 9.80 nu cumva o fi prea mică?

„Îmbunătățirile” catastrofale aduse scenei de la Opera Națională București

Scena este în continuare nefuncțională ca urmare a „lucrărilor de reparații și îmbunătățiri” efectuate. Montările de decoruri și regiile complexe, care puteau fi realizate fără nicio problemă pe vechea scenă înainte de „reparații”, nu mai pot fi realizate în prezent. Artiștii evoluează în continuare pe o dușumea din care sar bucățile de lemn, împiedicându-i în timpul spectacolelor. Structura ei de rezistență se manifestă ca la cutremur în timpul spectacolelor de balet. Întreaga scenă pare că nu se mai susține pe nimic. Vezi poze din subsolul scenei Operei

Acest simulacru de scenă nu are niciun mecanism funcțional, nici măcar trapele obișnuite și necesare de care dispune orice teatru care se respectă cât de cât. Ștăngile și podeaua-scenă nu pot suporta greutatea decorurilor specifice spectacolelor de operă. Deoarece pe ștăngi se agață greutăți mari, elemente de decor, proiectoare alimentate cu electricitate prin cabluri de putere, nu poate fi trecut cu vederea că orice ștangă care cade poate produce nenorociri. Vezi poze din subsolul Operei

Și după toate acestea, după ce se pare că s-a „reușit” afectarea structurii de rezistență a Operei, dl Dincă a fost gratulat cu nota 9.80. Să înțelegem că cine va reuși să prăbușească clădirea Operei, va putea primi chiar nota 10 de la comisia de evaluare a Ministerului Culturii?

Ratarea absolută a premierei cu opera „Manon Lescaut”

Iată o nouă situație care trebuie verificată. Conducerea Operei Naționale București tocmai și-a dat pe deplin măsura incompetenței manageriale. Se pare că decorul venit din străinătate, și pentru care au fost plătiți bani grei, are dimensiuni mult mai mari decât capcitatea scenei Operei Naționale București. Ca să nu mai vorbim de banii grei risipiți pe bilete de transport și cazări de lux pentru membrii echipe de regie, aduși din străinătate, conform luxuriantului obicei.

Spre stupoarea generală, nepotrivirea decorului mult prea mare și greu pentru scena nesigură și nefuncțională a Operei, a fost „observată” de abia după circa 2 luni de repetiții care au avut loc în altă sală. Și din această cauză, se pare că producția aceasta cu Manon Lescaut nu va putea fi dată niciodată.

În ceea ce privește premiera spectacolului „Manon Lescaut”, aceasta a fost amânată teoretic pentru stagiunea 2015-2016, deși face parte din programul minimal, care trebuie să fie obligatoriu respectat și îndeplinit de către managerul în funcție.

Raportul de activitate pe anul 2014

Oare ce notă se mai măsluiește la Ministerul Culturii?

Evaluarea activități managerului Răzvan Ioan Dincă pe anul 2014 ar trebui să aibă loc în această perioadă. În mod normal, poate ar trebui să se țină cont de neregula managerială a nerespectării programului minimal – vezi ratarea premierei „Manon Lescaut”, spectacolele suspendate, dezastrul lucrărilor de construcție, banii risipiți aiurea și alte nereguli, care au atras chiar atenția anchetatorilor.

Cele 20 de reprezentații suspendate, cu bilete returnate, sunt doar o altă pagubă. La acestea s-ar mai adaugă, mai nou, și cele câteva reprezentații suspendate cu spectacolul „Fantoma la Operă”, pentru care, din informațiile noastre, se mai plătesc și niște usturătoare penalități străinilor deținători ai drepturilor de autor.

Vom urmări cu atenție deosebită nota care va fi acum acordată de către Ministerul Culturii, care, din păcate a reușit de prea multe ori să șocheze prin notelle exuberant de mari acordate managerului Răzvan Ioan Dincă.

Abaterile grave de la programul stagiunii denotă deficiențe manageriale ce nu mai pot fi mușamalizate. De asemenea, prezența continuă a problemele tehnice insurmontabile de la scenă, un alt rezultat dezastruos al managementului defectuos, ar trebui notate/sancționate corespunzător de Ministerul Culturii. Însă obiectivitatea Ministerului Culturii în raport cu activitatea managerială a dlui Dincă ridică multe semne de întrebare, având în vedere că ministerul i-a gratulat dintotdeauna managementul cu note uriașe, cum ar fi 9.80 pentru activitatea din anul 2013. Oare cine se îngrijește an de an, mereu, să umfle notele evaluărilor anuale sau finale ale dlui Dincă? Și de ce?

ALBA-NEAGRA CU BANII PUBLICI ȘI CU INSTITUȚIILE STATULUI

Scamatorii cu metri pătrați, sume și prețuri variabile ale noului sediu al Operetei

Anumite date și declarații publice despre noul sediu al Operetei sunt suspect de variabile, în funcție de situație. Ne-a atras atenția evaluarea inițială la suma de 24.997.002 roni a clădirii-teatru temporar de spectacole, după care apare trecută pe un site de licitații în care este prezentat contractul nr. 9239, cu data deciziei de atribuire a contractului de 10.11.2011, iar numele și adresa operatorului economic în favoarea căruia s-a luat o decizie de atribuire a contractului fiind Trekwerk BV Olanda. Specificăm că data expedierii respectivului anunț este 30.03.2012. Vezi documentul

Or, în aceste condiții, cum s-a ajuns ca suma de 24.997.002, prevăzută inițial pentru construirea noului sediunal Operetei, să crească până la suma de 48.472.986 lei, care apare trecută în Nota de fundamentare la Hotărârea Guvernului nr.1028/2012 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”?

Aspectul clădirii, situat pe regretabila gamă cu tonuri între penibil și horror, trezește suspiciuni inclusiv din cauza materialelor de construcție folosite, materiale care par a fi dubios de ieftine. Oare această clădire a fost cumva supraevaluată? Oricum, din punct de vedere artistic-muzical, banii investiți pentru o sală fără acustică naturală, sunt bani aruncați, în condițiile în care sala respectivă este destinată genului operetei, gen muzical clasic, acustic.

Cât a fost plătită construirea noului sediu al Operetei? Cât a costat de fapt acest nou sediu al Operetei? Dar cât valorează de fapt acest nou sediu al Operetei?

Este destul de dificil de aflat valoarea reală acestei clădiri, iar fentele și afirmațiile confuzionante din presă ale directorului Răzvan Ioan Dincă nu fac decât să arunce praf de construcție în ochii oricărui bun contribuabil roman, care nu mai poate avea imaginea clară a cum se cheltuie banii publici.

Spre exemplu, în interviul Smile Media din 25 ianuarie 2015, respectiv webPR: INTERVIU Răzvan Ioan Dincă, directorul Operei Naționale, despre investiția de opt milioane de euro în Teatrul de Operetă „Ion Dacian”: Se deschide un spațiu pentru spectacole de vis, ne sar în ochi mai multe inadvertențe, pe care le semnalăm în continuare.

În interviu, dl Dincă afirmă că „Investiția este de opt milioane de euro plus TVA, în condițiile în care sunt 7.500 de metri pătrați utili, ceea ce ar însemna un preț de cost de aproximativ 1.000.de euro/metro pătrat. Este un cost extreme de mic pentru un teatru….De unde până unde, însă, cei 7.500 de metri pătrați utili? În Nota de fundamentare a noului sediu, suprafața de metri pătrați utili ai respectivei clădiri este trecută la Arhitectură : cu o suprafață de 6381,50mp.

Dintre cifrele făcute publice de 7.500 mp și 6.381,50 mp, ar rezulta o diferență de circa 1200 de metri pătrați. Oare ce înseamnă în bani acestă diferență. Care este situația celor aproximativ 1200 metri pătrați, ce rezultă că ar fi fictivi? 1200 de metri pătrați fictivi, înmulțiți cu „micul” preț de 1000 euro pentru metrul pătrat, ar putea însemna cam un million de euro, „juliți” și cu nonșalanță dezvăluiți indirect de către dl Dincă în respectivul interviu.

Dacă tot este să facem un pic de aritmetică, cei 6.381,50 de metri pătrați utili ai noului sediu, înmulțiți cu prețul de 1000 de euro pe metru pătrat, ar face un total de 6.381.000 euro. În acest caz, cum de s-a ajuns la suma de aproape 11.000.000 euro pentru noul sediu ala Operetei?

Dar să încercăm să facem și alt calcul. Prețul clădirii este de 48.472.986 lei – cca. 11 milioane de euro milioane, iar suprafața este cea de 6.381,50 mp, așa cum apare în Nota de fundamentare. Atunci, prețul pe metru pătrat de construcție se apropie cam de 1800 euro pe metrul pătrat.

Dacă ar fi să încercăm să facem și un raport preț calitate, între 1000 și 1800 euro pentru metrul pătrat construit, prețul pare cam mult pentru hangarul de tablă, care bate la ochi prin strâmbăciune și materialele de slabă calitate. Oricum am tot calcula, ceva nu este în regulă. Ar fi de bun simț o expertizare de către specialiști în domeniul construcțiilor, care să evalueze la justa valoare noul sediu. De asemenea, un control al calității de execuție a clădirii ar fi binevenit.

Sala de Balet a noului sediu al Operetei a cedat deja pe alocuri

Sala de balet a noului sediu al Operetei șochează prin aspectul de șandrama improvizată. Pereții și tavanul de tablă ondulată ieftină și vizibil prost îmbinată arată hâd. Nelipsitele țevi și tubulaturi sunt la vedere, laminatul podelei arată ieftin spre ordinar, iar linoleumul de proastă calitate deja tocit. Pe alocuri, pe lângă geamurile ce par cam strâmbe, deja s-a prăbușit o nișă ce abia dacă a fost atinsă de piciorul unui balerin.

În rest, se așteaptă cu nerăbdare căldurile verii, care încă de pe acum promit să încingă clădirea de tablă până la temperaturi de saună. La efortul care oricum face orice balerin să transpire, numai de temperaturi extreme nu are nevoie. Sau vara o să se dea drumul la ceva aer rece tratat, așa încât să se creeze toate condițiile propice pentru astm? Perfect gândit și pentru sănătatea balerinilor, nu-i așa? În fond, din moment ce cântereți au deja ocazia să se îmbolnăvească de gât de la aer condiționat tratat, de ce să nu aibă și balerinii ocazia să se aleagă pe lângă astm și cu vreo reumă sau vreun alt beteșug?

Șoc și groază! Noul sediu al Operetei nu este încă gata?

   În adresa Inspectoratului de Stat în Construcții înregistrată cu nr. 11428/25.03.2015, Inspectoratul respectiv face precizarea că „În prezent lucrările la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”, str. Octavian Goga nr 1, sector 3, se află în derulare”. Vezi document”

Cu alte cuvinte, mult trâmbițata inaugurare a clădirii, care a avut loc oficial în ianuarie, odată cu premiera spectacolului „Fantoma de la Operă”, a fost doar o mascaradă, deoarece clădirea nu era finalizată. În ceea ce privește noul sediu „spațiu pentru spectacole de vis”, se pare că doar finalizarea acestuia este un vis.

Deopotrivă artiștii și personalul tehnic au avut de îndurat condiții de lucru crâncene odată cu începerea repetițiilor, încă din luna noiembrie, când clădirea era în plin șantier. Nimeni nu pare să fi luat în calcul riscurile la care sunt expuși cei obligați să lucreze într-o clădire nefinalizată. Dar siguranța publicului?

Probabil siguranța propriului scaun a fost mult mai importantă pentru conducerea Operei, iar forțarea inaugurării a fost o fațadă poleită, menită să creeze impresia unui management de succes.

Ar fi interesant de știut, în ce măsură legea permite accesul și lucrul într-o clădire nefinalizată, cu lucrările aflate încă în derulare.

HOLENDER: „Doar Răzvan Dincă m-a înţeles în perspectiva căutării unei dramaturgii comune, valabilă pentru întreaga Capitală”

RĂZVAN IOAN DINCĂ, SINGURUL CARE L-A ÎNȚELES PE HOLENDER, PUS SUB CONTROL JUDICIAR

Prieteni, cu beneficii?

   Afinitățile dintre Ioan Hollender și Răzvan Ioan Dincă orbitează, de ceva timp, în zona afacerilor culturale din spațiul românesc. Vizitele oficiale ale dlui Holender la Opera Națională București, zâmbetele calde și trasul în poză alături de dl Dincă director al Operei, părea că promite să transforme vizibila simpatie într-o frumoasă pretenie. Cu beneficii?

Treptat, colaboarea dintre dl Holender și dl Dincă a prins contur, materializându-se din ce în ce mai concret, spre exemplu, chiar prin prezența domniei sale sa în juriul etapelor finale ale Concursului Internațional de Canto „Le Grand Prix de l’Opera” 2014. Probabil că nu pe gratis. După cum era de așteptat, ca Președinte al respectivei competiții s-a autoînfipt Răzvan Ioan Dincă, Director General în același timp și al instituției-gazdă. Probabil că tot nu pe gratis.

La un moment dat deja armonia dintre viziunile managerial-artistice ale celor doi, parcă a început să tindă spre unison. Însuși Holender declara într-un recent interviu din revista Dilema Veche că „Doar Răzvan Dincă m-a înţeles în perspectiva căutării unei dramaturgii comune, valabilă pentru întreaga Capitală”, mai precis „Cu Teatrul Naţional nu am reuşit să stabilesc colaborări de prezentare a pieselor cîntate prin teatrul dramatic (în afara perioadei în care era prezent Dinu Săraru), iar cu Opera Naţională am reuşit prea puţine colaborări şi, chiar şi acestea, fără a avea o dramaturgie comună. Doar Răzvan Dincă m-a înţeles în perspectiva Răzvan Dincă căutării unei dramaturgii comune, valabilă pentru întreaga Capitală”.

http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/quo-vadis-festivalul-enescu

Liantul colaborării dintre cei doi a prins consistență pe măsura participării Operei la Festivalul „George Enescu” și a implementării unor politici manageriale de promovare preferențială a artiștilor/cântăreților de operă din străinătate a început să trădeze din ce în ce mai pregnant marca unei consilieri „artistice” tip Holender. La un moment dat, chiar se auzea prin Operă că dl Holender ar fi fost luxuriant remunerat pentru consilierea conducerii Operei. Având în vedere că Opera Națională București este o instituție publică subvenționată din bani publici, ar merita cercetată veridicitatea acestei informații.

Alte personaje favorite ale dlui Holender, Directorul artistic Festivalului George Enescu

Citim în ediția de weekend13-15 septembrie 2013 www.adevărul.ro, un articol-interviu despre traiectoria dlui Ioan Holender, Directorul artistic al Festivalului „George Enescu”:

„Strigam HEIL HITLER cu soldații nemți”, „Soldații germani care au fost în Timișoara în trecere erau educați, arătau bine, mi-au plăcut – am avut o fascinație și pentru uniforma militară. Eu am fost blond și cu ochii albaștrii, deci și ei m-au îndrăgit pe mine”.

La astfel de declarații, orice comentariu este de prisos.

COLABORĂRI ȘI SIMPATII RECIPROC AVANTAJOASE –FRUCTELE SERVITUDINII

Mihai Cosma și Răzvan Ioan Dincă

-Concursurile de …împrejurări-

   Mihai Cosma, profesor de istoria muzicii românești, care niciodată nu a practicat pe scenă, a fost adus pe funcția de consilier la Opera Națională București de către dl Răzvan Ioan Dincă.

Dl Mihai Cosma are deja imaginea serios afecatată de nenumăratele procese care i-au fost intentate pentru procedurile sale de evaluare discutabile. Acesta a atacat prin evaluările sale, bunul renume profesional al unora dintre cei mai proeminenți soliști români de operă, de o incontestabilă valoare.

De asemenea, s-au înmulțit reclamațiile pe care acesta le-a primit la Universitatea Națională de Muzică București sau la Ministerul Educației. Pe deasupra, dl Cosma a mai fost și condamnat de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru fapte de intimidare, hărțuire și discriminare, prin Hotărârea nr. 700 din 26 nov. 2014. Vezi document

În ciuda tuturor cele mai pomenite mai sus, dl Cosma a fost în continuare numit de către conducerea Operei, ca evaluator al soliștilor și pe anul în curs. Oare de ce? Ca să continue aceași politică discriminatorie – deja sancționată de C.N.C.D. – față de soliștii „neagreați”?

   Organizarea fastuos-snobistă, dar fără acoperire valorică justificată a Concursului de Canto Grand Pris de l’Opera, nu a reușit să demonstreze în fapt că valorile cântului românesc ar fi prețuite. Dl Cosma a gafat considerabil când a pus renumiți soliști, precum Maria Slătinaru-Nistor, Sanda Șandru și Vasile Martinoiu în situația de a fi membri ale unui juriu preliminar, secundar, care doar ascultă înregistrările trimise de candidați, pentru a-i selecta.

http://www.operanb.ro/assets/pdf/Jury_Preliminary_Round_2015.pdf

La concursurile care se respectă, această selecție este realizată de către simpli organizatori. Personalitățile adevărate apar în juriul oficial, principal, care decide premiile, juriu promovat și care atrage prin renumele personalităților. Or, în acest juriu principal al Concursului de la Operei Naționale București, cele două doamne mai sus pomenite nu au mai fost integrate.

Nici alte personalități românești ale artei lirice nu au mai fost cooptate în juriu. Singurele două persoane din România care apar în acest juriu sunt însuși dl. Cosma, iar, culmea-culmilor, președintele juriului, este însuși Răzvan Ioan Dincă, cel fără de studii muzicale. Culmea ironiei este că managerul Dincă a mai fost și premiat ca Omul Anului în Muzică de către Cotidianul pe 2014, deși nu are niciun fel de cunoștințe muzicale. Oare ce partitură o fi cântat de a reușit să impresioneze așa de mult publicația Cotidianul?

http://www.operanb.ro/assets/pdf/Jury_EN_Corect.pdf

Mihai Cosma a avut contracte de colaborare cu Opera Națională București anume pentru organizarea acestui concurs. În același timp, a cumulat și funcția de Consilier Artistic al Operei. Este de remarcat, în cel mai negativ sens al cuvântului, că de la venirea dlui Dincă la conducerea Operei, instituția a rămas fără niiun director specializat în muzică sau spectacol muzical! Poate că, în calitatea sa de Consilier Artisic, dl. Cosma ar putea fi și el unul din posibili responsabili de contractele inutile și costisitoare de colaborare nelegale, cu artiști fără valoare.

Nu în ultimul rând, cariera publicistică a domniei sale a proliferat sub oblăduirea atentă a conducerii Operei. Ar fi interesant de cercetat posibilul cumul de funcții și contracte, dar și cam care ar fi suma totală a veniturilor realizate de dl Mihai Cosma în „slujba” Operei. Oare obediența suspectă față de conducerea Operei, sau zelul cu care domnia sa s-ar fi repezit să atace, ca la un ordin, tocmai pe acei soliști care s-au opus fuziunii Operei cu Opereta ar putea avea și ceva origini de interese materiale?

Trombonistul Sindicalist Leonard Pădureț şi Răzvan Ioan Dincă sancţionaţi de CNCD

Trombonistul sindicalist a fost sancționat deja cu avertisment de către Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării, pentru discriminarea unuia dintre cei mai importanți soliști ai Operei Naționale București, care a „îndrăznit” să facă parte dintre artiștii care s-au opus fuziunii/desființări a Operei cu Teatrul Național de Operetă.

Deși era vorba de simpla exercitare a unui drept cetățenesc de a contesta un act administrativ abuziv, din nou parcă la un ordin – oare al conducerii Operei? – dl Pădureț a demostrat un zel similar dlui Mihai Cosma, desfășurând practicile intimidante și discriminatori, deja demonstrate și sancționate în Hotărârea nr. 700 din 26. 11. 2014.

Este dezonorantă implicarea oricărui lider sindicalist în acțiuni de disciminare a unui artist doar pentru că acesta s-a alăturat în onorabilele demersuri întreprinse de mai mulți artiști pentru salva și păstra integritatea Operei și Operetei. La fel de dezonorantă este și implicarea oricărui lider de sindicat „reprezentativ” în operațiunea de mușamalizare a condițiilor improprii și periculoase în care angajații unei instituții sunt obligații să lucreze.

Referitor la condițiile de lucru improprii de la Operă, din perspectiva sindicatului „reprezentativ” condus de Leonard Pădureț, s-a ajuns la concluzia oficială că „ …activitatea Consiliului de Securitate și Sănătate în Muncă (CSSM) își atinge scopul de a se asigura implicarea salariaților la elaborarea și aplicarea deciziilor în domeniul securității și sănătății în muncă , multe din deficiențele semnalate fiind rezolvate, un aspect important fiind și faptul că liderul Sindicatului reprezentativ al Operei Naționale București (dl Pădureț), este reprezentantal lucrătorilor CSSM, fiind purtătorul de cuvânt atât al lucrătorilor din compartimentele tehnice cât și din cele artistice.

   Dacă dl lider sindicalist Leonard Pădureț este de acord că multe dintre deficiențele semnalate au fost rezolvate, și că C.S.S.M. și-a atins scopul, atunci situația este în regulă. Sau nu? Vă punem la dispoziție răspunsul Inspecției Muncii respectiv de unde a fost extras citatul de mai sus. Tot cu această ocazie, îl invităm pe dl Pădureț să-și aducă trombonul și să vină să cânte pe scenă, ca să vadă cât de bine și de în siguranță se simte pe scena a căror pericole angajații Operei le înfruntă zi de zi.

Interesant de cercetat ar fi motivele pentru care dl Pădureț pare a sluji mai degrabă interesele discutabile ale dlui Răzvan Ioan Dincă, decât interesele angajaților membri de sindicat. Oare o fi vorba doar de o pură simpatie?

Oricum, din sursele noastre, la trombon nu se cântă pe gratis.

Cam cât de reprezentativ mai este sindicatului dlui Leonard Pădureț?

Cândva afiliat la Blocul Național Sindical, singura Confederație cu reprezentativitate pe Cultură, structura federativă condusă de dl Leonard Pădureț, numită F.A.I.R., a dispărut din activitatea Confederații B.N.S. cu aproximativ 4 ani în urmă, fără vreo explicație și fără vreo cerere de dezafiliere.

Între timp, F.A.I.R. a fuzionat cu MediaSind, resuscitând totodată și structura sindicală U.G.S.R., cu rădăcini adânci venind din vremuri comuniste. Mai nou însă, se pare că au apărut tensiuni în reînviata structură, acestea ajungând până în Instanță. Pe portalul Tribunalului București – Dosare ECRIS, apar deja două procese dintre U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) – petent Președinte Călinescu și U.G.S.R. – intervenient în nume propriu Leonard Pădureț. Vezi document

Un lucru este cert. Nici F.A.I.R. și nici MediaSind nu mai fac parte din Blocul Național Sindical. Atunci, cum rămâne cu reprezentativitatea sindicatului dlui Leonard Pădureț?

Într-o declarație înaintată pentru a servi la Tribunalul București, dl Pădureț, președinte al Sindicatului Operei Naționale București, afirmă că are un nr. de 407 membri plătitori și neplătitori de cotizație. Probabil a încercat să demonstreze că are reprezentativitate în cadrul instituției, prin numărul de jumătate plus unu de membrii din totalul angajaților? Vezi document

Ca să-l ajutăm pe dl Pădureț să-și numere membrii de sindicat cât mai corect, îi invităm pe toți cei 407 de membrii ai sindicatului să se prezinte și să ne confirme că fac parte din sindicatul condus de domnia sa. Îl invităm apoi pe dl Pădureț să-și confrunte propriile liste, astfel încât să întocmească, dacă dorește, o listă nominală valabilă.

Longevivul cuplu de directori Alina Moldovan – Răzvan Ioan Dincă

Sunt de notorietate relațiile speciale dintre cei doi, dedulciți la șefia în tandem. Inițilul love-story (vezi presa vremii) s-a transformat în timp într-un managerial-story, cu accente horror pentru cultura românească. „Năzuințele” culturale ale celor doi s-au împletit atât de mult, până s-au încurcat cu totul în hătișurile (i)legale ale conducerii Operei și Operetei, pe care doar instituții precum Parchetul și DNA-ul le mai pot desluși. Ceea ce sperâm să se și întâmplă la ora asta!

De aproape 9 ani de zile, uniți ca într-un gând și-o semnătură, cei doi directori absoluți necunoscători într-ale muzicii, nu au pridit în desființarea patrimoniului repertorial al Operetei. După ce a susținut-o pe dna Moldovan ani la rând pe funcția de Director adjunct al Operetei, dl Dincă i-a predat partenerei și ștafeta de Director General al Operetei, imediat când acesta s-a înșurabat la cârma Operei.

Odată cu fuzionarea Operei cu Opereta, ca un făcut, tandemul Dincă/Moldovan s-a învârtoșat, iar dna Moldovan a prins lipici la scaunul Operetei. Între timp însă, Opereta, dintr-un prestigios teatru cu titulatură națională a devenit doar un simplu compartiment făcut ferfeniță al Operei „reorganizate”.

Secretul longevității cuplului directorul pare că și-ar trage seva și din multiplele manevre manageriale, la festivaluri și alte proiecte – cu fondurile aferente – , care au făcut Opereta și Opera atât de tentantă pentru managerii de pradă.

GROPARII OPERETEI

Opereta la Cimitirul Bellu! – ultima fantasmă managerial-regizorală

De la bun început al șefiei lor, ne-muzicalii directori au pus repertoriul veritabil de operetă la pământ. Și nu s-au oprit! Iată-ne acum, la un an jumătate de la desființarea prestigiosul Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, care a fost literalmente băgat în pâmânt, îngropat de incompetență. Și dacă, la figurat, tot au băgat Opereta în pământ, atunci de ce să îi nu facă o îngropăciune și la propriu?

Zis și făcut! Sau, mai bine zis, fantasmat și făcut. Pe 16 mai 2015, Opereta a debutat pe „scena” cimitirului Bellu cu spectacolul „Dolce Vita”! Sinistra găselniță înfioară prin bășcălia lugubră a acestei idei managerial-regizorale. Este aberantă și deviantă ideea de asociere a genului luminos, vesel și efervescent al operetei, cu locația unui cimitir, lăcaș de tristă și respectuoasă reculegere.

Cam cât de mare să fie disprețul dement de a pune artiștii și publicul Operetei în situația de cânta, râde și dansa pe acorduri vesele de operetă și musical într-un cimitir? Dar cu respectul pentru cei morți care odihnesc în cimitir cum rămâne? Dar cu respectul pentru cele sfinte?

Oare nu ar trebui să fie supusă unui control psihiatric mintea încinsă din care a țâșnit o asemenea fantasmă? Sau, poate e vorba doar de o minte rece, lucidă, care pur și simplu nu a vrut să piardă ocazia să mai inhațe vreun parteneriat cu Primăria co-organizatoare din București. Acest lucru ar fi interesant de cercetat, mai ales din perspectivele material-organizatorice.

DOMNIA (PE FUNCȚIA DE DIRECTOR) ȘI PROSTIA PE CHELTUIALĂ SE ȚINE!

Orgia risipei pe producții dubioase și colaborări exorbitante inutile, pe cheltuiala contribuabililor români

   Ca de obicei, este vorba de corectitudinea și eficiența cheltuirii banilor publici, pentru care contribuabilul român, copleșit de taxe și impozite, are tot dreptul să ceară socoteală.

Favorite ale managerului Răzvan Iona Dincă, echipele și producțiile străine importate s-au dovedit de multe ori a fi cât se poate de străine și de elementarul bun simț al unei minime calități artistice. Cât despre emoția sublimă a artei spectacolelor de operă de înaltă ținută, aceasta a dispărut pe undeva, printre crăpăturile care brăzdează scena Operei proaspăt „renovate”.

În orișice caz, poate ar trebui să se verifice și oportunitatea și eficiența tuturor onorarilor bombate investite în stolurile de colaboratori mai mult sau mai puțin performanți, dar și în producțiile discutabile și extrem de scumpe achiziționate din străinătate pe criterii neștiute oficial de nimeni.

Invazia de echipe întregi de nume și producții străine, pur și simplu expulzează școala românească de canto, de regie și de balet din țară. Între timp, din ce în ce mai mulți artiști români au luat calea pribegiei.

Cât despre domnul Kobborg, acesta tocmai a fost prins cu minciunica, referitor la afirmația că 7.300 de euro reprezintă plata pentru contractul său de anrepriză, pentru serviciile realizate doar pe durata unei luni de zile. Se știe și s-a descoperit deja că, de fapt, acest contract a fost prelungit prin act adițional pe mai multe luni de zile – vezi act adițional nr. 33/398b/28.02.2014 la Contractul civil de antrepriză servicii nr. 32/146/27.01.2014. Din informațiile noastre, belșugul acestui contract se va revărsa în buzunarele dlui Kobborg până în 31 decembrie 2015. Cum și în ce condiții, merită verificat.

Eșecul costisitor al lucrărilor de refacere și reamenejare a Operei Naționale București

-Structura de rezistență a Operei afectată, scena nefuncțională-

În urma lucrărilor de „refacere, reamenajare și îmbunătățire” a Operei Naționale București în care s-au investit 10.000.000 de Euro cu tot cu TVA, clădirea –a afectat structura de rezistență prin montare trapelor de decor la înălime, în podul scenei. Acest fapt a suprasolicitat prin supraîncărcare strucura de rezistență a clădirii Operei mai ales in partea de scenă. sala nu are acustica îmbunătățită iar scena și-a pierdut buna funcționalitate anterioară reparațiilor a mecanismelor de scenă, a trapelor de scenă și de decor, respectiv a ștăngilor.

     Înainte de recentele lucrări podeaua scenei, toate mecanismele și ștăngile și trapele erau în stare de bună de funcționare, ca dovadă că susținerea celor mai complexe spectacole era posibilă, iar aceste spectacole s-au jucat. Însă, ca urmare a recentelor lucrări, până în prezent, calitatea, stabilitatea și funcționalitatea scenei, cu toate mecanismele aferente, este mult sub nivelul unei scene de operă care era anterior

S-a cheltuit suma de 8.363.558,42 Euro fără TVA pentru lucrările de refacere, reamenajare și îmbunătățire a funcționalității Operei, fără a se respecta proiectul inițial

-Poze de la fața locului mai jos-

Licitația pentru lucrările respective din data de 21.01.2013, a fost înregistrată la Unitatea de Management a Proiectului din cadrul Ministerului Culturii și Patrimoniului sub nr.110/21.01.2013. Banii au fost cheltuiți fără a se face recepția tuturor lucrărilor și nici recepția finală, calitatea realizării fiind sub mediocră spre nefuncțională.

Din suma de 8.363.558,42 s-au achiziționat trape de scenă – care nu au nicio funcționaliate și utilitate, din nou calitatea lucrării fiind necorespunzătoare, trapele de decor (ștăngile) fiind nefuncționale și cu probleme tehnice. Dovadă este nota de serviciu 13366/30.12.2014, semnată de Răzvan Ioan Dincă, prin care acesta nu mai „permite acționarea mecanismelor de manevrare a trapelor scenă, fosă și decor, montate în cadrul proiectului de reabilitare a ONB, până la autorizarea lor în conformitate cu prevederile PT R 18-2003”. Practic este oprită/interzisă de către I.S.C.I.R. tocmai folosirea mecanismelor de la scenă noi! Vezi poze ale lucrărilor de mântuială din subsolul scenei și din subsolul Operei mai jos

Spre exemplu, cele 4 trape de scena sunt nefuncționale eficient. Din cele trape 30 de decor (ștăngi), 3 sunt deja defecte iar restul funcționaează deficitar, cu zgomot, cu rateuri diverse, fiind montate prost.

Instalațiile de încălzire, de canalizare, de apă caldă și rece, instalația electrică, instalația de iluminat scenă, instalația de sonorizare și video și multe alte lucrări ce erau cuprinse în proiect sunt executate parțial sau deloc. Calitatea de execuție este proastă și în multe cazuri nefuncțională.

Dovezi incontestabile ale lucrărilor necorespunzătoare la clădirea Operei Naționale București

Au fost sesizate prin mai multe adrese instituțiile abilitate (ISCIR, ITM, ISU, SPP) ca să efectueze inspecții și controale. Ca urmare a controalelor, s-a dispus „oprirea din funcționare a trapelor de scenă și a trapelor de decoruri neautorizate, până la autorizarea funcționării acestora” – conform adresei ISCIR nr. 43056 din 09. 01. 2015. (Trape de scenă înseamnă ștăngi). Pe cale de consecință, au fost suspendate, pe lângă cele din nov. 2014, încă 6 spectacole în luna ianuarie 2015, respectiv spectacolele din 17, 18, 19, 21, 22, 23 ian. 2015, două ateliere pentru copii din 17, 23 ian. și spectacolul din 13 feb. 2015. A urmat seria de 6 reprezentații suspendate cu opera „Manon Lescaut”, a cărei premieră a fost amânată pe stagiunea viitoare.

Menționăm că unele spectacole ale ONB nu mai pot fi puse în scenă, altele apar cu decorurile incomplete sau cu regiile modificate, din cauza noilor mecanisme și a noii scene, care nu mai pot suporta greutatea specifică decorurilor de operă! Noua scenă este un simulacru, o dușumea din care sar lemnele, fără structura de rezistență necesară și care pune în pericol de accidentare interpreții. Vezi poze de sub scena lipsită de o susținere corespunzătoare

O altă dovadă a lucrărilor necorespunzătoare de la scenă este și adresa ISCIR nr. 43056 din 09.01.2015 prin care s-a dispus „oprirea din funcționare a trapelor de scenă și a trapelor de decor neautorizate până la autorizarea funncționării acestora.”

Mecanismele nefuncționale și neautorizate de manevrare a trapelor scenă, fosă și decor mai sus menționate, au fost folosite încă din luna septembrie 2014 – când au început repetițiile pentru opera Traviata. Folosirea lor, la repetiții și spectacole cu public, a continuat până la controlul I.S.C.I.R. din 30. 12. 2014. Cu toate acestea, la spectacolul de deschidere a stagiunii cu premiera operei Traviata au fost invitați și au participat înalți demnitari ai statului roman, aflați în potențial pericol, în frunte cu premierul Victor Ponta.

Despre atelierele Operei Naționale București

Ministerul Culturii tocmai a fost sesizat despre faptul că Opera Națională București ar plăti nejustificat chirii unor terți, ca urmare a faptului că s-au relocat atelierele de tâmplărie, tapițerie și pictură lângă piața Rahova. La respectivele cheltuieli s-ar adăuga și faptul că decorurile sunt depozitate în două locații, respectiv în strada Fizicienilor și în incinta fostei fabrici de cauciuc din Jilava. Locațiile arată destul de părăginite, din afară cel puțin.

Tot în sesizare, se spune că toate aceste ateliere și spații de depozitare relocate, ar fi putut fi păstrate în clădirea Operei Naționale București, conform Proiectului de refacere, remenajare și îmbunătățire a funcționalității Operei Naționale București, pentru care s-a cheltuit suma de 8.363.558,42 euro fără TVA. În ciuda tuturor acestor prevederi, se pare că se preferă să se cheltuie în continuare bani pe chirii și nenemărate transporturi, în timp ce spațiile destinate atelierelor de tâmplărie, tapițirie și au fost transformate în spații unde zac aruncate deșeuri și mobiler vechi, depreciate. Destinația atelierului de pictură a fost deturnată, spațiul respectiv fiind transformată într-o sală de repetiții, care nu era prevăzută în Proiect.

Așteptăm cu interes deosebit răspunsul oficial al Ministerului Culturii, care trebuie să verifice în ce măsură se adeveresc toate aceste probleme, și, evident, cine ar răspunde de paguba cheltuielilor suplimentare.

DISTRIBUȚIA DEZASTRULUI ACTUAL DE LA OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI PUSĂ SUB ACUZARE

Echipa reţelei Răzvan Ioan Dincă, Alina Moldovan, Georgeta Petrescu, Mădălina Gabriela Iacob și Sebastian Eduard Grigore este cercetată.

Dar dl George Călin?

Pe când și directorul general adjunct George Călin va fi cercetat? Acesta s-a remarcat de mult ca un om de nădejde și săritor la porunca și într-ajutorul dlui Dincă. Poate că și dl Călin ar merita o atenție mai deosebită. Ca să știm cu cine avem de-a face de la bun început, e bine de știut că pe site-ul Agenției de Integritate nu au putut fi identificate declarațiile de avere și de interese ale directorului George Călin, deși acesta deține de multă vreme funcția de Director general adjunct ala Operei Naționale București.

Remarcăm că în prezent, acesta asigură într-un fel interimatul de la Operă, având drept de semnătură acordat de către Ministerul Culturii. Iată o alegere salvatoare! Dar pentru cine este salvatoare?

Sună promițător pentru micul actor, care s-a remarcat inițial în lumea muzicală făcând figurație în operete, iar acum a ajuns să stea pe scaunul Operei Naționale București. Tocmai pe acel scaun pe care au stat nume mari ale artei lirice și ale muzicii românești, precum Tiberiu Brediceanu, Cornel Trăilescu.

Din păcate calea directorilor ne-muzicali a fost deja deschisă de dl Răzvan Ioan Dincă, aflat la cârma Operetei de 9 ani, iar la Operă de peste 2 ani. Domnia ce părea nesfârșită, a fost însă întreruptă de prezentul control judiciar. Iar acum, printr-un joc (renghi) al sorții – sau mai bine zis al Ministerului Culturii – suspendarea din funcție a dlui Răzvan Ioan Dincă, a făcut să fie propulsat la cârma ilustrei Operei, un nou necunoscător în ale muzicii, pe domnul numit George Călin.

Cam ciudată amnezia selectivă a Ministerului Culturii, care pare să fi uitat că într-un teatru liric este vorba, totuși, de Muzică.

FAPT DIVERS – CE S-A ÎNTÂMPLAT CU DL RĂZVAN IOAN DINCĂ ȘI CU MINIȘTRII CARE AU SEMNAT H.G.741/2013, CARE A DESFIINȚAT TEATRUL NAȚIONAL DE OPERETĂ „ION DACIAN”

Răzvan Ioan Dincă

Dl Răzvan Ioan Dincă s-a dovedit a fi un agresiv și fervent susținător al fuzionării Operei Naționale București cu Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” prin H.G.741/2013. Ca dovadă, acesta, înnarmat cu o echipa de avocati privati, a facut o cerere de intervenție în proces, împotriva acțiunii artiștilor de contestare a fuziunii. Cumva avocații privați au fost plătiți din banii publici ai instituției Operei?

În elanul său încrâncenat de suținere a fuziunii, dl Dincă a dat frâu liber inclusiv la discriminare, acesta fiind deja sancționat pe această temă de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărîrea nr. 700 din 26.11 2014. Vezi document.

În prezent dl Dincă se află sub control judiciar pentru nereguli grave care sunt cercetate. Rămâne de văzut ce se va mai întâmpla în continuare.

Ministrul Culturii Daniel-Constantin Barbu

Aflat în funcție la vremea respecivă, Ministrul Culturii Daniel – Constantin Barbu, a semnat H.G. 741/2013 de fuzionarea Operei cu Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” care s-a desființat. Ulterior, acesta s-a compromis în mod public prin afirmațiile sale ofensatoare la adresa bolnavilor de S.I.D.A., după care trebuit să demisioneze, presiunea opiniei publice fiind considerabil de mare. Rând pe rând, și alți miniștri care au semnat fuzionarea Operei Naționale București cu Teatrul Naționale de Operetă „Ion Dacian”, au demisionat diverse alte motive, nu tocmai onorante. Cine mai urmează?

Secretarul General al Ministerului Culturii Mihaela Kaitor și dl Răzvan Ioan Dincă

– Cercul se închide –

Așteptăm cu nerăbdare să vedem ce se va întâmpla cu dna Mihaela Kaitor, Secretar General la Ministerul Culturii pe vremea fuzionării/desființării Operei cu Opereta, acoperita “invizibilă” a lui Kelemen Hunor din Minister. Domnia sa ocupă (oare?) aceeași funcție și în prezent, după cum arată site-ul (neactualizat?) al Ministerului. Semnătura ei harnică se regăsește pe aproape toate actele premergătoare sinistrei fuziuni, care a pus Opera la pâmânt și a desființat Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”. Debarcarea ei n-ar trebui să aibă loc pe uşa din dos sau pe fereastră, cum se pare că este cazul, ci pe poarta principală, în luminile camerelor Televiziunilor şi ale girofarelor DNA.

De la dna Mihaela Kaitor la dl Dincă nu este decât un singur pas, iar aici cercul se închide. Sperăm ca anchetatorii să-l deschidă și să scoată la lumină toate încrengăturile care sufocă de ani de zile cultura română. Avem încredere în Justiția Română.

Sursa: Ziaristi Online

The post BOMBA DE LA OPERĂ. Ce a lăsat în urmă Reţeaua Dincă – Kaitor – Holender. ANALIZĂ EXCLUSIVĂ appeared first on Ziaristi Online.

György Frunda, consilierul special al premierului PSD Victor Ponta, membru fondator al UDMR, deputat, senator şi fost candidat la preşedinţia României, a minţit în repetate rânduri în declaraţiile sale de necolaborare cu Securitate, făcute înainte de a se introduce în calităţile sale oficiale enumerate aici. Potrivit documentelor CNSAS consultate de noi, György Frunda, pe atunci Gheorghe, a fost recrutat de Securitate încă din 1979 şi a purtat numele conspirative de sursă EMIL, FRICIU şi FREND şi cele de urmărit FAUR şi FURNEA.

Noile informaţii au devenit publice după ce CNSAS s-a sesizat din oficiu, iar Asociaţia Civic Media a solicitat oficial cercetarea numitului ţinând cont de funcţia sa de consilier al primului ministru, cât şi de transferul către CNSAS a unor noi documente din Arhiva SRI. Investigatorii CNSAS au cercetat timp aproape de doi ani sutele de file ale dosarelor lui György (Gheorghe) Frunda şi zeci de alte dosare şi persoane din anturajul său, pe care le-a turnat la Securitate sau le-ar fi putut turna în cei zece ani care s-au scurs de la prima sa recrutare şi până la evenimentele din decembrie 1989. De notat că ultima informare din Dosarului lui FRUNDA – alias EMIL, alias FRICIU, alias FREND – datează din 25.09.1989.

Falsul în acte publice comis de consilierul lui Ponta, György Frunda, în mod repetat, timp de 25 de ani, este amplificat de CV-ul său impresionant, din care nu lipsesc funcţii menite să pună ordine în legislaţia României în acord cu cea europeană, cum ar fi cea de secretar al Comisiei pentru Elaborarea Constituţiei sau de membru al delegaţiei române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi raportor al Consiliului Europei privind naţiunile, minorităţile şi religia, unde s-a remarcat atacând constant românii şi statul român şi debitând cele mai mari prostii privind aşa-zisa discriminare a maghiarilor din România, chiar şi când UDMR se afla la Guvernare. Domnul Frunda este cunoscut şi ca apărătorul unor ucigaşi de români şi de evrei, între care se află criminalul de război Wass Albert, pentru care a încercat, în van, reabilitarea, dar şi ca un contestatar feroce al Agenţiei Naţionale de Integritate. Curios, el nu a intrat în atenţia Institutului “Elie Wiesel” şi nici a oengiştilor de profesie, în ciuda activităţii sale pro-antisemite şi anti-anticorupţie. Informatorul Securităţii György Frunda a fost şi vicepreşedinte al Grupului Parlamentar al Partidului Popular European şi mai poartă şi Ordinul de Merit al Republicii Ungare în Grad de Mare Cruce, acordat de preşedintele Ungariei, Ferenc Mádl. Oare ce-or zice acum aceste înalte foruri de faptul că au adus la sânul lor un turnător al Securităţii române?

Hocus-pocus cu Adeverinţa CNSAS

Noua decizie a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, emisă după lungi dezbateri şi controverse, despre care s-a relatat pe blogul Roncea.Ro (în 25 iunie a.c.), deşi poartă data de 21.04.2015 a fost postată pe site-ul CNSAS de abia zilele trecute, după trei luni de la emitere, ea fiind încă în termenul legal de contestare de către cei interesaţi, potrivit Legii. Decizia în sine se consacră ca o premieră în istoria CNSAS, după ce secretarul Colegiului CNSAS, profesorul dr. în drept Corneliu Turianu, a contestat printr-o Opinie separată formularea din finalul Adeverinţei Nr. 422/21.04.2015, în care se susţine că informatorului lui Victor Ponta “nu i se poate atribui calitatea de lucrător/ colaborator al Securităţii, în sensul legii”, afirmând că aceasta trebuie schimbată cu “Dl. FRUNDA Gyorgy a furnizat informaţii Securităţii”.

Integral în ziarul BURSA

Video: Ziaristi Online / Doc: CNSAS

Toate Documentele, la BURSA

Citiţi şi: György Frunda – portretul neretuşat al unui politician expirat dar mereu reşapat. EXCLUSIV Ziaristi Online 

The post Gyorgy Frunda a fost informator al Securităţii la dublu. Prima recrutare a avut loc în 1979. BURSA produce dovezile CNSAS appeared first on Ziaristi Online.

U.S. President Richard Nixon hosts Nicolae Ceausescu at White House meal (1973)

Președintele Klaus Iohannis a promovat legea care aduce modificări ordonanței privind interzicerea și sancționarea persoanelor care promovează cultul persoanelor vinovate de genocid, dar și “idei, concepţii au doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenefobe” cât şi “cultul” lui Ceauşescu, transmite ActiveNews.

Potrivit Art.5. al acestei “Legi”– “Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război (chiar şi între ghilimele? – n.n.), precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi”, arată Ziaristi Online într-un articol pe această temă.

Deși până acum puţinele relatări ale presei au pus accentul pe apariția ilegitimă a legionarilor în această lege, consilierul prezidențial Andrei Muraru, fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER) a explicat într-o dezbatere despre “Extremism, antisemitism, naţionalism”, că efectul principal al acestei legi este (şi) interzicerea cultului lui Nicolae Ceaușescu. Masa Rotundă a fost organizată zilele trecute de “New Strategy Center”, împreună cu Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ condus de Alexandru Florian, cu parteneriatul media al revistei Foreign Policy România şi Adevărul Holding. “New Strategy Center”, aflat la al doilea eveniment al său, este un ONG cu un spectru aparent fantomatic, nerevendicat public – pe site-ul acestuia – de nici o persoană, fără nici un parteneriat şi nici un sponsor afişat, dar cu un sediu într-o vilă din zona Arcului de Triumf. Din informaţiile noastre, ONG-ul este fondat de Ionel Niţu, fost şef al analizelor la SRI, până în 2012. Portalul Ziaristi Online a preluat în trecut două interviuri interesante ale acestuia oferite ziarului BURSA (1 şi 2).

Se crează “Ministerul Adevărului Online”

“Această lege include pentru prima dată diseminarea propagandei, prin mijloace electronice. Din acest moment, autorităţile publice trebuie să urmărească aceste lucruri şi să identifice acolo unde există infracţiuni în baza acestei legi. De 48 de ore, vă pot spune că, deşi nu s-a observat acest lucru, cultul lui Nicolae Ceauşescu este interzis oficial în România pentru că această lege sancţionează cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii, de crime de război şi genocid. După cum ştiţi, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pe 25 decembrie la Tribunalul Militar Excepţional pentru genocid: articolul 357, Cod Penal”, a spus acesta la o dezbatere intitulată “„Extremism, antisemitism, naţionalism – pericolele contemporane ale Europei”, citat de ActiveNews. Dupa cum ştim, nici unul dintre istoricii si specialiştii în informaţii prezenţi la manifestarea tiribombistica nu au deschis gura pentru a comenta pe seama acestei aberaţii.

Cine, cum şi de ce va fi arestat pentru “cultul” lui Ceauşescu?

Nu este deloc clar cum vor fi stabilite prevederile de sancţionare – chiar şi cu închisoarea, potrivit “Legii” – a “cultului” lui Ceauşescu, cine va stabili care afirmaţie s-ar putea încadra la “infracţiune” şi cine va urmări toate “mijloacele electronice” pentru a-i prinde pe “făptuitori”? Adică, tovarăsi: ce avem voie să scriem şi ce nu? Nu ni se poata da o listă, ca să fie mai clar şi să nu ne abatem de la “Lege” şi directivele de Partid? Ce constituie mai exact “cult”? O fotografie pe net însoţită de un comentariu favorabil? Evidenţiarea politicii sale externe naţionale excepţionale, se încadrează la “cult” şi “apologie”? Dacă da, atunci o seamă de mari istorici trebuie să înceapă să-şi facă valijoara, pentru că vine imberbul Andrei Muraru să-i ridice cu trotineta de şoim al patriei primită în dotare cu girofar roşu la Palatul Pionierilor din vârful dealului Cotrocenilor.

Enunţarea cu emfază a acestui artificiu al “Legii” realizate de Institutul “Elie Wiesel” arată că ceea ce cu adevărat îi deranjează pe artificieri este componenta naţională a politicilor din perioada interbelică sau a cele post-staliniste, cunoscute drept “naţional-ceauşiste”. Ce “pericol contemporan” reprezintă pentru România “cultul” lui Ceauşescu, ca să se creeze o “Lege” împotriva acestuia? Mai curând este interesant de observat că un cult al lui Stalin şi apologia comunismului şi a “părinţilor” lui, Marx, Lenin, Troţky sau a comisarilor lor trimişi în România pe tancurile sovietice, nu sunt interzise prin nici o lege. Prin această aberaţie legislativă, maghiarul-evreu Alexandru Florian de la Institutul “Elie Wiesel” reuşeşte performanţa de a-l transforma pe Ceauşescu în erou în numeroase medii, declanşând totodată şi un val de antipatie faţă de etniile iniţiatorului legii. Iată unde stă, cu adevărat, un “pericol contemporan”: în generarea antisemitismului chiar de către cel care susţine că luptă cu el.

Unde este “genocidul” pentru care a fost condamnat Ceauşescu?

Cu alte cuvinte, pe lângă procesele politice înscenate deținuților politici de către comuniști, statul român democratic de azi recunoaște ca valid și procesul criminal al lui Nicolae Ceaușescu, în urma căruia acesta a fost executat în ziua de Crăciun a anului 1989, notează sursa citată. Este binecunoscut faptul că ruşinosul “proces” din decembrie 1989 a fost considerat pe plan mondial drept “o mascaradă judiciară”. A-l recunoaşte acum – chiar de la cel mai înalt nivel al statului, prin preşedintele Iohannis care a promulgat această lege – drept un proces valid, când realitatea din decembrie 1989, specialiştii în drept şi istoricii au demonstrat fără putinţă de tăgadă că nu a existat nici un “genocid” înfăptuit de Ceauşescu, este un regres demn de o epocă demult apusă.

Iniţiatorii legii sunt Institutul “Elie Wiesel” împreună cu senatorul PNL Crin Antonescu, fost preşedinte al PNL, acum declarat dispărut fără nici o solictare de recompensă, George Scutaru, fost deputat PNL şi fost consilier prezidenţial al lui Iohannis, în prezent ridicat de DNA, şi Andrei Gerea, fost şi fost, trecut de la PNL la PLR, modificările principale fiind realizate la Camera Deputaţilor de deputatul Ciprian Nica, fost turnător al Securităţii, în prezent vicepreşedinte al Comisiei Juridice a forului decizional. Legea a fost adoptată în unanimitate de către Parlament pe 24 iunie 2015 şi promulgată de Iohannis miercuri, 22 iulie 2015, fără a fi solicitată vreo revizuire deşi încalcă mai multe drepturi stipulate de Constituţia României şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Aurel Vainer: “Mă surprinde că Institutul Wiesel face o cercetare despre evrei, dar era bine să fim consultaţi şi noi, evreii”

La dezbaterea în cauză, Andrei Muraru, reprezentând Administraţia Prezidenţială, a mai adăugat că “Legea vorbeşte explicit despre dizolvarea unor asociaţii sau partide extremiste, rasiste. Legea anterioară nu a avut aplicabilitate în plan juridic, nicio persoană nu a fost condamnată în baza acelei legi”, după cum îl citează Adevărul, care prezintă şi filmarea întregului eveniment, disponibilă mai jos. La conferinţa organizată de Institutul “Elie Wiesel” despre “pericolul naţionalismului” au mai participat Radu Ioanid, fratele lui Alexandru Florian, Dan Dungaciu, Dudu Ionescu, George Maior, Mihail Ionescu cât şi Aurel Vainer, care a ţinut să-şi exprime “surprinderea” privitor la faptul că Institutul condus de Alexandru Florian “face o cercetare despre evrei, fără să fim consultaţi şi noi, cei de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România”.

Klaus Iohannis a recunoscut “legalitatea” proceselor staliniste din anii ’50 şi a execuţiei sumare a lui Ceauşescu

O notă particulară a acestei “revelaţii” este faptul că consilierul prezidenţial Andrei Muraru a fost condamnat pentru minciună şi manipularea opiniei publice într-un proces cu secretarul Colegiului CNSAS, prof. univ. dr. în ştiinţe juridice Corneliu Turianu, care este chiar magistratul care a rejudecat procesul lui Ceauşescu, într-un eveniment cu totul special al presei şi societăţii civile a anilor ’90, verdictul fiind acela că poporul român a fost pus în faţa unei sinistre “mascarade judiciare”. Cu excepţia celor implicaţi în organizarea procesului de la Târgovişte, “nimeni nu se îndoieşte, cred, că el a fost o caricatură judiciară. Un tipic proces stalinist, cu sentinţa fixată dinainte”, scria Octavian Paler cu ocazia rejudecării procesului Ceauşescu.

Klaus Iohannis a reuşit, iată, dintr-un foc, să aprobe şi procesele bolşevice ale anilor ’50 – prin care este condamant drept “criminal de război” un geniu al naţiunii române, ca Mircea Vulcănescu – cât şi ultimul proces stalinist din România, soldat cu execuţia sumară şi barbară, de Crăciun, a cuplului Ceauşescu. Tăcerea istoricilor la această fărădelege este… asurzitoare. Totodată, de la Moscova se aud ropote de aplauze… prelungite!

Victor Roncea

Adenda:

Ce a constatat Curtea Morală a Revoluţie: Procesul Ceauşescu s-a desfăşurat în condiţii nelegale de o instanţă înfiinţată în afara legii

„Noi, Curtea Morală a Revoluţiei, compusă din 15 juraţi desemnaţi de 54 de organizaţii revoluţionare, prezidată de doctor în drept Corneliu Turianu, constatăm următoarele:

Rejudecarea procesului Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală, prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de simulacru judiciar de la Târgovişte. Nu ne propunem absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial, vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. «Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost, de fapt, procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Ori, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu ajunge la o democraţie autentică.

Şi atunci ce a urmărit procesul care a avut loc astăzi, 11 ianuarie 1996? Un obiectiv important, şi anume dacă a fost îndeplinit actul de justiţie cu observarea strictă a tuturor drepturilor pe care le are oricine din cei ce compar în faţa completului de judecată! Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gheorghiu Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne-am oprit asupra lui, asta este din dorinţa Curţii Morale a Revoluţiei de a se pune capăt odată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repetăm, nu reabilitarea soţilor Ceauşescu a fost pusă în cauză, ci reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie.

Ascultând părţile şi consultând părţile existente, Curtea Morală a Revoluţiei reţine următoarele: 1) În ceea ce priveşte faza de urmărire penală au fost încălcate următoarele norme procedurale: nu a fost efectuată urmărirea penală; a fost încălcat principiul asigurării dreptului de apărare prin neparticiparea apărătorilor la prezentarea materialului de urmărire penală; instanţa a fost sesizată, prin rechizitoriu, fără a exista un dosar de urmărire penală, acţiunea penală fiind pusă în mişcare în lipsa unui atare material; 2) În ceea ce priveşte faza judecăţii: procesul s-a desfăşurat în condiţii nelegale de o instanţă înfiinţată în afara legii; a fost încălcat principiul dreptului la apărare; nu s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice obligatorie în cauzele care au ca obiect de judecată infracţiuni ce atrag pedeapsa cu moartea; 3) În ceea ce priveşte punerea în executare: a fost încălcată prevederea legală conform căreia punerea în executare se face numai după rămânerea definitivă a sentinţei judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală care precizează că hotărârea judecătorească rămâne definitivă numai după scurgerea a 10 zile de la pronunţare; a fost ignorat dreptul condamnaţilor de a face cerere de graţiere ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală conform căreia sentinţa nu poate fi executată decât după minimum 5 zile de la respingerea cererii de graţiere şi după rămânerea definitivă a hotărârii.

Ţinând cont de aceste grave încălcări ale Codului de procedură penală în vigoare la data de 25 decembrie 1989, dintre care multe atrag nulitatea absolută a sentinţei, Curtea Morală a Revoluţiei constată că procesul soţilor Ceauşescu nu s-a desfăşurat în condiţii de legalitate şi, în consecinţă, sesizează Parchetul General în vederea promovării recursului în anulare.

Membrii Curţii Morale a Revoluţiei: Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Dumitru Iuga, Adrian Dumitrescu, Gheorghe Pastor, Dorin Maxim, Ioan Demi, Radu Chesaru, Anghel Vasile, Viorel Tocan, Nica Leon”.

Acesta a fost sfârşitul procesului (Sursa şi o serie întreagă de materiale despre Procesului Ceauşescu, la Corneliu Turianu Blog)

Citiţi şi: ANALIZĂ: Legea “Elie Wiesel” vrea să radă Istoria anticomunistă a României. Demenţă legislativă: Eroii rezistenţei din munţi, interzişi din cărţile de Istorie, publicaţii şi de pe internet

Sursa: Ziaristi Online

The post “Elie Wiesel” vrea închisoare (şi) pentru cei care scriu despre Ceauşescu. Sentinţa şi execuţia stalinistă din 25 decembrie 1989, aprobate prin Lege de Klaus Iohannis appeared first on Ziaristi Online.

Din fondurile încasate de Alina Mungiu de la Soros ar putea să le amenajeze chiar ea "refugiaţilor" ISIS, în regim privat, un parc de distracţie la Balaton

The post MAFIA ONG. Câte sute de mii de euro au mai încasat Alina Mungiu şi alţi agenţi Soros dintr-un Fond de 25.542.635 euro cu ţintă România. DOCUMENT appeared first on Ziaristi Online.

Volumul "Călători prin Bucureşti" a fost lansat la Tel Aviv şi apoi la Bucureşti, la Palatul Şuţu, şi constituie un prim pas dintr-un proiect aflat în derulare

The post “Calatori prin Bucureşti”, un ghid extraordinar al Capitalei României, publicat la Tel Aviv şi lansat la Palatul Şuţu. “Orașul geografiilor simbolice” – Prefaţa lui Adrian Majuru appeared first on Ziaristi Online.

Editura Elion și Librăria „Mihai Eminescu” organizează marţi, 22 septembrie 2015, Ora 17.00, lansarea cărții "Trădarea Securității în decembrie 1989", de prof. univ. dr. Corvin Lupu

The post Securitatea este marea autoare din umbră a “revoluţiei” din Decembrie 1989? O teorie pusă într-o carte-bombă: “Trădarea Securității în decembrie 1989”, de dr. Corvin Lupu appeared first on Ziaristi Online.

Prezentăm aici cine sunt agitatorii din fotolii ai celor 18 bezmetici zgribuliţi, strâns-uniţi in "lupta pentru sex în plex" de Reţeaua Soros din România.

The post Cine sunt cei care vor să impună propaganda homosexuală în şcoli. NUME, adrese, telefoane. “Frontul Feminist” al Reţelei Soros, în acţiune pentru “educaţia sexuală” în şcoli. EXCLUSIV appeared first on Ziaristi Online.

Aurel Rogojan: Acțiunile neorevizionismului maghiar au parcurs noi etape spre internaționalizarea chestiunii „Ținutului Secuiesc”

The post „ȚINUTUL SECUIESC NU ESTE ROMÂNIA!”. Gen. (r) Aurel Rogojan: Noi file din cronologia neorevizionismului maghiar. EXCLUSIV Ziaristi Online appeared first on Ziaristi Online.

Foşti securişti de renume şi actuali cenesasişti importanţi l-au supus tirurilor lor pe autorul unei cărţi "scandaloase": “Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenţiei străine împotriva României”, de prof. univ. dr. Corvin Lupu

The post Securitatea la luptă: a trădat sau a fost trădată în decembrie 1989? O lansare cu scântei şi un capitol incitant via Ziaristi Online: “Coabitarea Securității cu grupul pro-sovietic de putere de la București” appeared first on Ziaristi Online.

Securitatea a trădat sau a fost trădată în decembrie 1989? Istorici şi participanţi la evenimente încearcă să prezinte răspunsul.

The post EXCLUSIV. Un cercetător se ia la trântă cu Securitatea acuzând-o de “blat” cu conspiratorii sovietici şi americani din decembrie 1989. DEZBATEREA “Trădarea Securităţii” – VIDEO appeared first on Ziaristi Online.

Miza unui facil succes comercial este obstinația cu care autorul îl acuză de trădare pe generalul Iulian Vlad

The post EXCLUSIV: „GENERALUL IULIAN VLAD EROU SAU TRĂDĂTOR?”. Generalul Aurel Rogojan: “Trădarea Securităţii” sau „Trădarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”? appeared first on Ziaristi Online.

Jurnalistul Robert Veress a început de trei zile un demers extrem pentru forţarea demisiei/demiterii lui Oprea: greva foamei dar şi a setei.

The post Jurnalistul Robert Veress, în a treia zi de protest extrem: “Gabriel Oprea sfidează întreaga Românie! VIDEO din Piaţa Victoriei, de la Greva Foamei şi a Setei appeared first on Ziaristi Online.

Exclusiv www.Roncea.ro - Teroristii unguri de la Targu Secuiesc tinteau copiii de la spectacolul "Suflet Romanesc" si "Romani pentru Romani" dedicat Zilei Nationale a Romaniei

The post INFO LA CALD: Ţintele teroriştilor unguri: copiii de la spectacolele “Suflet Românesc” şi “Români pentru Români” – VICTOR RONCEA BLOG. Felicitări SRI şi DIICOT! appeared first on Ziaristi Online.